Două senatoare de Vaslui, mature şi neliniştite, sunt autoarele de dată recentă ale unei iniţiative legislative ce vizează reînvierea unor elemente de simbolistică şcolară, cândva la mare cinste pentru educarea civică şi morală a generaţiilor actuale. Unul dintre ele ar putea fi, bunăoară, intonarea imnului naţional la începutul şi la finele cursurilor. Ideea este încă la început şi va mai trece o vreme până la cristalizarea deplină, iar momentul cel mai important va fi, desigur, acela al opţiunii ori non-opţiunii aleşilor neamului. Nu este uşor să impui pe ordinea de zi o asemenea temă când instituţia legiuitoare se confruntă cu o agendă atât de fierbinte, potenţial explozivă, mai ales când este vorba de mize politice imediate, precum soarta unei coaliţii ori confirmarea unui guvern restructurat.
Trebuie să recunoaştem că doamnele în cauză (una dintre ele profesoară) au atins un subiect sensibil, despre care nu s-a discutat niciodată în plenul Parlamentului. Va fi, probabil, încă o ocazie să vedem cât suntem de dezbinaţi şi cât de greu ne este să defilăm sub faldurile aceleiaşi idei. Dar să nu ne pierdem optimismul!
Cu 50-60 de ani în urmă intonarea imnului naţional era obligatorie în şcoală (şi-n alte ocazii festive bine definite) şi nu cred că s-a simţit cineva traumatizat sufleteşte din această cauză. Nu-i mai puţin adevărat că toate ritualurile şi toată simbolistica şcolară din epoca totalitară aveau un singur scop, acela al îndoctrinării timpurii. Ceremonialurile „şoimilor patriei”, ale pionierilor şi uteciştilor erau subsumate unui ţel politic precis – educarea în spiritul învăţăturilor/ dogmelor partidului unic, al cărui arsenal propagandistic era pe cât de puternic, pe atât de persuasiv.
După Revoluţia din decembrie 1989, sub impulsul nevoii colective de a o rupe cu trecutul, societatea românească a acţionat conform zicalei străbune, aruncând odată cu apa şi copilul din albie. Renunţând la o bună parte din simbolistica şcolară, legiuitorul de azi a uitat tocmai aspectele importante ale educaţiei moral-patriotice şi civice, adică miezul problemei. S-au găsit paliative de conjunctură şi s-au încropit recomandări fără fermitate şi fără o semnificaţie mai adâncă. În felul acesta, în iureşul reformist, adesea mimetic şi calp, s-au pierdut principii, valori şi atitudini pe care simbolistica şcolară naţională le promova cândva consecvent. În goana după globalizarea culturală cât mai grabnică şi cu orice preţ, arzând etapele, populaţia se îndepărtează dramatic de condiţia de popor şi tinde să-şi piardă identitatea. Românii devin cetăţeni planetari, adică ai nimănui. Patriotismul, sentimentul naţional, coeziunea sub faldurile aceloraşi simboluri devin treptat concepte lipsite de conţinut.
După mai bine de 24 de ani de la revoluţie, şcoala românească este caleidoscopică şi derutantă prin diversitatea soluţiilor pe care le preconizează în zona sus-numitei culturi organizaţionale, aceea care include şi simbolistica educaţională. Abia în anul şcolar curent, Colegiul Naţional Mihail Kogălniceanu, din Vaslui, a generalizat uniforma şcolară, după câteva tentative anterioare soldate cu tot atâtea eşecuri. Rămâne de văzut cât va rezista această opţiune fericită, care a antrenat, organizatoric şi afectiv, corpul profesoral, părinţii şi elevii. Și mai important va fi să constatăm că exemplul colegiului se va dovedi contagios în anii care vin şi că va trezi o emulaţie similară în celelalte colective şcolare. Firma, sigla distinctivă de „şcoală europeană”, imnul unităţii, uniforma, ecusonul, statuia ctitorului ori a patronului spiritual, plăcile de marmură cu numele directorilor şi ale şefilor de promoţie, monografia întemeierii şi devenirii istorice ş.a. intră în sfera generoasă a simbolisticii invocate mai sus. Nu este nimic dăunător ori periculos în a promova asemenea valori identitare, importante nu doar pentru generaţiile de astăzi, ci şi pentru viitor. E bine să ştim de unde venim şi încotro ne ducem. Românii mai au nevoie de simboluri tot aşa cum au nevoie de miturile naţionale şi de limba maternă. Polonezii, ungurii, evreii ş.a. sunt bune exemple de solidaritate în interiorul şi în afara graniţelor naţionale. De ce n-am putea şi noi? A încununa o cursă atletică purtând drapelul naţional pe umeri – ce poate fi mai frumos? Olimpiadele şi alte concursuri de anvergură au consfinţit acest ritual al sportivilor, care ştiu bine că apartenenţa la o naţiune le-a garantat succesul.
Ar fi cazul să depăşim şi noi impasul egoismului şi al „vedetismului” fără frontiere. Să nu mai jucăm partitura stupidă a „apatrizilor” globalizaţi şi să ne afirmăm cu optimism apartenenţa etnică.
Sperăm în succesul iniţiativei celor două senatoare fiindcă avem nevoie de simboluri tot aşa cum avem nevoie de aer.
Teodor PRACSIU