Întoarcerea în clasă

Se văd semne că şcoala se întoarce la ale ei, că elevii şi cadrele didactice se întorc la locurile lor fireşti şi la treaba de bază pe care o au de făcut acolo. Se întrezăreşte aşa ceva din accentul pus mai mult decât până acum pe acordarea gradaţiei de merit, pe „banalităţile“ muncii de profesor, cum ar fi ridicarea elevilor la învăţătură (cu condiţia să fie arătată de notele puse cinstit), precum şi aducerea şi menţinerea elevilor la şcoală (prevenirea şi combaterea abandonului şcolar). La rândul lor, universităţile, din câte se discută în contexte decizionale academice, par să‑şi aducă aminte că, înainte de orice, sunt instituţii de învăţătură, iar transmiterea acesteia defineşte în primul rând obligaţiile profesorilor.
Ponderea diverselor activităţi în socotirea meritelor pentru un ban în plus la salariu este de 70 de puncte (din 100 necesare în total), pentru „activităţi complexe cu valoare instructiv‑educativă“; 10 puncte pentru „performanţe deosebite în inovarea didactică“ (managerială, unde e cazul); 15 puncte pentru „activităţi extracurriculare şi impli­carea în proiecte“; 5 puncte pentru „contribuţia la dezvoltarea instituţională“. Se anunţă a fi important ce se va întreprinde pentru “progres în învăţare“, ajutor pentru cei „aflaţi în risc de abandon şcolar“ şi pentru cei „cu cerinţe educaţionale speciale“. Denumiri pompoase, date cu încredinţarea că apelul la limba de lemn asigură automat obiectivitate, împachetează banalităţi din clase, cancelarii şi birouri. Peste formulări, este bine că vreo trei sferturi (sau vreo două treimi) din total cântăreşte partea „instructiv‑educativă“ – aici fiind normal să se regăsească şi activitatea esenţială a profesorilor – şi aşteptările faţă de ei. O direcţionare similară îşi face loc tot mai clar şi la nivelul învăţământului superior, în contextul reafirmării necesităţii stringente de ierarhizare a programelor de studii. Activitatea didactică, de la catedră, este normal să se găsească la locul cuvenit ei, adică un loc dominant.
Reorientarea atenţiei spre ceea ce se întâmplă în clase şi în amfiteatre, la catedră şi în bănci poate să fie şi o (auto)amăgire. Nemulţumirile faţă de birocraţia, de formalităţile şi de multele treburi de rezolvat care‑i acaparează pe profesori sunt numeroase, repetate şi, deocamdată, fără efect real. Este adevărat că s‑au „tăiat“ nişte hârtii (banalitate livrată şi înghiţită ca eveniment şi performanţă!), dar conţinutul lor, cu scrierea lui cu tot, s‑a mutat online. S‑a eliminat vreun formular, însă concomitent a renăscut liniat altfel, cu aceleaşi cerinţe, numai formulate cu alte cuvinte. De altfel, lucrul „la situaţii“, la tabele şi la centralizări „de transmis“ apare ca dezavuat numai de formă, pentru că în realitate s‑ar zice că este de‑a dreptul cultivat în mediul şcolii şi nu numai. În acelaşi fel, dincolo de ceea ce se spune cu voce tare „pentru că aşa e corect“ să se spună, mai ales prin mimetism, agreată şi căutată rămâne şi apartenenţa la cât mai multe dintre comisiile care trebuie să existe şi jos, în unităţile de învăţământ, şi sus, în instituţiile centralizatoare, ca un fel de comisii de comisii. Există inclusiv „comisia de orar“, treaba ca atare de alcătuire a orarului (poate dificilă, poate enervantă, sigur rutinieră) aducând puncte, adică ceva „merite“. Frecvent, astfel de „merite“ mai compensează ceva‑ceva din lipsurile de la categoriile de bază. Comisii de etică, de disciplină, de calitate, de antiviolenţă şi de multe altele au la bază o abundenţă de regulamente şi de coduri care în general sunt compilaţii de prevederi şi reguli din acte normative deja existente (Constituţia României, Legea Educaţiei Naţionale, documente internaţionale privind drepturile copiilor în general şi ale unor categorii de copii în particular), acte a căror aplicare nu o împiedică nimeni şi care evident nu au nevoie de încă un act în care să se regăsească pur şi simplu copiate. Repetarea de atribuţii, copiatul de prevederi şi de reguli, arătarea drept noutate şi particularizare a câte ceva ce există deja şi ţine de generalitate întăresc atmosfera larg reproductivă din şcoala noastră. Este atmosfera în care drumul spre ceea ce intră în zona plagiatului se deschide liber şi chiar ajunge să nu mai fie perceput ca atare. În paralel, se aşterne calea imposturii aparent inofensive, pentru că, în general, rămâne meschină: ce contează trecerea unui nume pe o listă a unora care s‑au întrunit ori au semnat că s‑au întrunit şi eventual au emis un proces‑verbal, când asta poate să arate „contribuţie la dezvoltarea instituţională“? Sau un gest drăguţ, bun de contabilizat la „incluziune“? Sau o lucrare nici pe departe copiată, ci una muncită, simplă, având un subiect anume dat ca să fie facil de tot, să excludă riscul de a se vedea vreo incompatibilitate intelectuală şi, pe deasupra, un subiect care să poată fi urmat în elaborare de autor dus de mână de către îndrumător? Din multe de felul acesta se acumulează merite, se strânge experienţă, anii trec, generaţiile şi ele trec „prin mână“… Consistenţa a ceea ce rămâne în urma trecerii prin clasă ajunge să se piardă, diluată, estompată, confundată, substituită.
Florin ANTONESCU