Oamenii nu învață mare lucru din greșelile trecutului

Stimate domnule Matei Vișniec, umanitatea a ieșit cu greu din pandemie, acum spaima altor pandemii bate la ușă… Într-o epocă a valorilor umaniste, războiul din Ucraina trimite civilizația înapoi în istorie… O nouă criză economică este în desfășurare, alte crize se profilează la orizont… Uneori, ni se pare că trăim într-un teatru absurd, într-o lume cuprinsă de o pandemie a iraționalității și dezumanizării. Cum priviți toate aceste fenomene? De ce se întâmplă?

Oamenii nu învață mare lucru din greșelile trecutului – iată o primă constatare pe care o fac în calitate de jurnalist și scriitor. Iar pe un plan filozofic mai general, aș spune că omul este o ființă contradictorie, iar aceste contradicții sunt proiectate și asupra societății. Pe de altă parte, oricât de mulți oameni raționali am avea într-o comunitate, ei rămân mereu prea puțini pentru a forja o inteligență colectivă. Sentimentul că umanitatea formează o singură ființă aflată pe o navă minusculă pierdută în univers – acest sentiment deci nu este prea puternic în sufletele noastre. La întrebarea de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă am putea continua să dăm multe răspunsuri, sute și sute de răspunsuri. Luate toate împreună am putea avea, poate, un răspuns sintetic global. Pe scurt: umanitatea a progresat în mod spectaculos la nivel tehnologic, dar și-a păstrat încă instincte din epoca de piatră.

Un lucru concret pe care îl putem face este să ne luptăm pentru a consolida și ameliora democrația

Ce șanse are omul în acest vârtej al nebuniei? Ce putem face într-o lume a crizelor pentru a supraviețui, pentru a ne păstra rațiunea, echilibrul și umanitatea?

Un lucru concret pe care îl putem face este să ne luptăm din răsputeri pentru a consolida și ameliora democrația. Multe dintre crizele actuale sunt un efect al pierderii elanului democratic. În 1990 optimismul pe planetă era mult mai intens decât acum. Exista o enormă foame de democrație și libertate. Prăbușirea regimurilor comuniste în estul Europei, precum și destrămarea Uniunii Sovietice au fost percepute ca o șansă enormă pentru umanitate, de extindere rapidă a democrației pe toate continentele… Democrația a fost considerată chiar ca un fel de miracol, milioane de oameni au crezut că ea poate aduce în mod automat și prosperitate. Din păcate, nu s-a întâmplat chiar așa, de unde și decepțiile acumulate în țări precum cele din Europa de răsărit, unde libertatea s-a instalat, dar cu un enorm cortegiu de frustrări economice și sociale. Chiar și în Federația Rusă, în scurta perioadă când Boris Elțîn s-a aflat la putere și când libertatea a fost reală, haosul economic și proliferarea grupurilor mafiote i-au speriat pe ruși. Începând din 2010, așa-numita primăvară arabă a însemnat o altă iluzie, și anume că în lumea musulmană ar putea triumfa ideea de libertate și democrația de tip occidental. Globalizarea economică a fost și ea o utopie bazată pe speranța că intensificarea comerțului internațional și interdependența economică dintre țări ar putea duce la o generalizare a practicilor democratice. Din păcate, democrația este în regres în prezent pe planetă, ca să nu mai spun că în unele țări „democratice“ ea este distrusă din interior, prin corupție… Dacă vom permite o continuă erodare a democrației, din interior și din exte­rior, riscăm să ne trezim într-o zi vasalii unor forțe obscure, riscăm să fim reduși la statutul umilitor de servitori ai unor noi forme de despotism, paralizați în gândire și în acțiune. Mai putem salva democrația și prin ea ne mai putem salva existențial, altfel spus mai putem conferi un sens vieților noastre individuale, precum și aventurii umane pe planetă.

Ar fi trebuit să învățăm ceva esențial despre fragilitatea noastră ca oameni și ca umanitate

Pandemia a fost o experiență a spaimei, a fricii de celălalt și de noi înșine, a izolării și însingurării… A fost, poate, o lecție – despre valoarea lucrurilor simple, a normalității, a faptului de a fi împreună. Ce ar trebui să învățăm din ea?

Ar fi trebuit să învățăm ceva esențial, ceva despre fragilitatea noastră ca oameni și ca umanitate. Ar fi trebuit să ne regândim raporturile cu natura, să fim mai umili în fața naturii și să nu o mai maltratăm ca niște indivizi lipsiți de vizibilitate istorică. Ar fi trebuit să mai învățăm ceva despre generozitate și solidaritate… Mă îndoiesc că aceste lecții au fost asimilate… S-au produs totuși câteva re­velații, de exemplu oamenii și-au dat seama, pe diferite meridiane ale globului, că statul are încă un rol important de jucat în momente de criză, imprevizi­bile… Omenirea se poate lăuda de asemenea că dispune în prezent de spectaculoase capacități de cercetare, precum și de reactivitate științifică și tehnologică fără precedent. Vaccinurile au fost create într-un timp record, merită deci elogiat omul în general, sau mai bine spus materia cenușie a omului, capabilă de astfel de uluitoare performanțe. Păcat că această materie cenușie atât de evoluată nu inventează soluții durabile pentru stoparea poluării precum și pentru protejarea resurselor și a biodiversității pe planetă. Păcat că inteligența omului nu reușește să găsească soluții pentru eradicarea foametei și a războaielor, pentru diminuarea inegalităților, pentru abolirea violențelor din cadrul familiei și din cadrul societății…

Am învățat în primul rând să respect munca

Să ne întoarcem pe firul timpului… Care sunt cele mai importante lucruri pe care le-ați învățat din familie, de la părinți și bunici?

Am învățat în primul rând să respect munca. În jurul meu toată lumea muncea tot timpul. Tatăl meu, Ioan, se trezea la ora cinci dimineața și se ducea să lucreze la o fabrică de mobilă. Mama mea, Minodora, era învățătoare într-un sat situat la opt kilometri de orașul meu natal, Rădăuți, și făcea naveta cu autobuzul sau cu bicicleta… În satul Horodnic, unde mergeam eu foarte des la bunicii dinspre mamă, precum și la frații și surorile ei, toată lumea muncea șapte zile din șapte… Femeile munceau la colectiv și în grădinile lor, unchii mei făceau și ei naveta, la Rădăuți, unde lucrau tot la acea faimoasă fabrică de mobilă. Doar duminica dimineața îi vedeam pe acești țărani harnici cum se îmbrăcau frumos (în costumele lor naționale) ca să meargă la biserică. Toți munceau mult, dar fără să se plângă vreodată în fața mea. Mai târziu însă am aflat ce ruptură se produsese în sufletul lor de țărani după cooperativizarea agriculturii…

Pe lângă această uluitoare tenacitate legată de muncă, am mai observat foarte repede în familia mea și ceea ce aș numi acum un simț moral natural. Nimeni nu lăuda comunismul, doar noi, copiii, ne întorceam de la școală fredonând cântece patriotice… Familia dinspre mamă (ea avea șapte frați și surori, toți rămași la țară) mi-a mai dat un exemplu de prezervare a tradițiilor și a patrimoniului cultural popular. Asistam extaziat la nunți, botezuri, hramuri, înmormântări… Și întotdeauna anumite ceremonii confereau sens unor momente nodale ale vieții. La fel, de Crăciun, de Anul Nou, de Paște se derulau în fața mea ritualuri care m-au făcut să înțeleg diferența dintre haos și cosmos, adică dintre lumea fără reguli și lumea construită pe bază de principii și valori ancestrale.

Întâlnirea mea cu cărțile s-a produs foarte repede

Ce vă amintiți despre primii ani de școală și întâlnirea cu manualele și cărțile, despre învățătoare și atmosfera de atunci?

Întâlnirea mea cu cărțile s-a produs foarte repede pentru că mama îmi citea povești și îmi aducea cărți ilustrate în care mă scufundam la nesfârșit… La Rădăuți locuiam foarte aproape de școală, așa că mergeam singur (foarte mândru) la grădiniță. Imediat ce ajungeam la grădiniță (eu și ceilalți copii), educatoarea, doamna Guter, ne lăsa să scotocim într-o ladă cu cuburi și alte corpuri geometrice colorate, și construiam castele. Evoc aceste momente pentru că la grădiniță am avut primul meu „succes artistic“: într-o zi am modelat din plastilină o căprioară pentru care am primit felicitări din partea educatoarei. Căprioara mea a ajuns într-o vitrină și, în fiecare dimineață, cum ajungeam la grădiniță, mă duceam să mă asigur întâi că acea creație a mea era la locul ei…

Îmi amintesc evident și de emoția descoperirii manualelor la fiecare început de an școlar. Învățătoarea mea, doamna Călărașu, părea severă, dar ne iubea din tot sufletul ei. Ea a fost prima ființă care mi-a remarcat talentul la desen. Așa că am devenit un fel de „vedetă“, se știa că „Matei desenează cel mai bine din clasă“. În acei ani mergeam duminica să văd desene animate la unul dintre cinematografele din oraș, iar uneori și la comedii cu Stan și Bran, sau la filme istorice, precum Neamul Șoimăreștilor. Evident, cum mă întorceam acasă, începeam să desenez, să „reproduc“ pe caietele mele cele văzute pe marele ecran. Îmi amintesc cât de mult i-am impresionat atunci pe colegii mei (aveam cu toții cam 9 ani) când am desenat bătălia cu care începea Neamul Șoimăreștilor… Toți m-au elogiat atunci afirmând că desenul meu era „exact ca în film“. În urmă cu vreo zece ani am descoperit, în podul casei de la Rădăuți, caietele mele de desen din școala primară și am revăzut acel desen… Copilul ascuns în mine a tresărit, evident, iar adultul din mine s-a amuzat copios…

Voiam totul imediat, să trăiesc la București, să cunosc scriitori, să public în volum, să văd teatru

Undeva mărturisiți că ați trăit în copilărie cu mirajul Capitalei, că ați fugit de acasă ca să faceți liceul în București. De ce această fascinație?

M-am îndrăgostit de orașul București în primul rând pentru că tatăl meu era un pasionat călător. În fiecare vară, când făceam tradiționalul drum cu trenul spre mare, ne opream câteva zile și în București. Apoi am descoperit că toate revistele care mă interesau își aveau redacțiile la București, de la revista Cutezătorii la Luceafărul și România literară. Împreună cu tatăl meu am vizitat, în anii când eram elev la școala generală, și alte mari orașe ale țării: Iași, Cluj, Timișoara, Brașov… Dar nici unul nu m-a impresionat atât de mult precum Capitala, unde ajungeam de la Rădăuți după o lungă călătorie de opt ore cu trenul… Ulterior am debutat cu poezie în revista pentru copii Cutezătorii și în revista literară Luceafărul… Mergeam la București ca să-l întâlnesc pe poetul Virgil Teodorescu, întrucât el îmi facilitase debutul răspunzându-mi elo­gios întâi la Poșta redacției în Cutezătorii. Tot Virgil Teodorescu era redactor-șef la Luceafărul și chiar președinte al Uniunii Scriitorilor. Când am câștigat primii bani din publicarea poemelor mele în Luceafărul, parcă mi-au crescut aripi: într-o zi am luat trenul și m-am dus la București fără știrea părinților, eram prin clasa a unsprezecea. Voiam totul imediat, să trăiesc la București, să cunosc scriitori, să public în volum, să văd teatru… M-am întors însă ca să-mi termin liceul la Rădăuți, dar tot la București am dat la facultate, la Filosofie, și am intrat în 1975…

Despre profesorii mei din anii liceului aș putea scrie o carte

Cum vi-i amintiți pe profesorii din liceu?

Despre profesorii mei din anii liceului aș putea scrie o carte. Toți erau oameni pasionați și interesanți (în sensul că îi găseam originali). De exemplu, profesorul meu de română, Hlinski, care mi-a declarat încă din primele luni ale clasei a noua că aveam „calități de critic literar“. Îl mai menționez însă pe profesorul meu de filosofie, Dobrotă, cel mai original dintre toți. Un accident din tinerețe îl lăsase fără o mână și fără un picior. Mergea însă cu ajutorul unei proteze speciale, fără cârje, doar în locul mâinii stângi i se vedea doar mâneca sacoului introdusă în buzunar. Toată lumea era intimidată în prezența sa și în fața inteligenței sale. Locuia destul de aproape de Liceul numărul 2 (unde eram eu înscris) și venea la cursuri mergând încet, șchiopătând ușor. Purta întotdeauna un costum impecabil și cravată. Într-o vreme când nouă, băieților, ni se cerea să ne tundem scurt, profesorul Dobrotă arbora un păr bogat, eminescian (semăna de altfel cu Eminescu din celebra fotografie făcută la Viena pe vremea studenției). Acest om a fost efectiv fericit după ce am reușit la filosofie (în acel an fuseseră 25 de candidați pe un loc!) și m-a îmbrățișat când m-am dus să-i comunic personal vestea. Mai târziu, când s-a pensionat și a simțit că nu va mai trăi mult, i-a cerut soției sale să-mi dăruiască mie câteva zeci de cărți prețioase, opere filosofice de Hegel, Kant, Schopenhauer…

Poezia a fost pentru mine prima poveste de dragoste

Când v-ați descoperit atracția față de cărți și înclinația spre scris, pasiunea de a scrie literatură? Când v-ați dorit să fiți scriitor?

Poezia a fost pentru mine prima poveste de dragoste, a fost prima mea dragoste în universul cuvintelor. De pe la 10 sau 11 ani am început să scriu poezie și chiar am debutat atunci în revista Lumina a Liceului numărul 2 de la Rădăuți. Traseul meu de poet a fost apoi foarte marcat la București de întâlnirea cu Cenaclul de Luni, cu criticul și profesorul Nicolae Manolescu și cu toată generația mea, generația ’80. Am și publicat trei volume de poezii (în 1980, 1982 și 1984) înainte de a pleca din țară. În 1984, Uniunea Scriitorilor mi-a decernat premiul pentru cea mai bună carte de poezie a anului, pentru cel de-al treilea volum de poezie, Înțeleptul la ora de ceai.

Am scris poezie cu pasiune, cu îndârjire, cu convingerea că aveam ceva de spus. Scriam pentru mine, dar și pentru ceilalți, scriam pentru a explora libertatea pe care mi-o dădeau cuvintele, dar și pentru a demola sistemul totalitar… Sigur, până la urmă nu poezia a dărâmat comunismul, dar ea ne-a permis într-o mare măsură să nu ne sufocăm psihic, estetic, intelectual. Forța metaforei a fost mai puternică decât forța cenzurii, acest lucru mi se pare evident.

Multe cărți mi-au schimbat viața

Ați fost încurajat în această aspirație, ați avut profesori care v-au susținut și îndrumat în aventura scrisului?

Mare lucru e să ai, în viață, prieteni buni! Mare lucru este să ai prieteni buni mai ales în anii formării tale ca om. Spun acest lucru pentru că multe cărți mi-au schimbat viața, și ele mi-au fost oferite sau împrumutate sau sugerate de prieteni sau de profesori care, oricât de paradoxal ar părea, îmi deveniseră prieteni. Am avut deci norocul de a întâlni oameni minunați în orașul meu natal, dar poate și talentul de a căuta apropierea unor oameni mai vârstnici decât mine, cu mai multă experiență de viață și având orizonturi culturale mai largi decât al meu… M-am „împrietenit“, în anii când eram elev de școală generală, cu un scriitor, Teofil Lianu, muzeograf la Rădăuți. El conducea un cenaclu literar pentru elevi și ne asculta „pruducțiile“ literare cu o răbdare infinită. Când mi-a spus că puteam să vin la el la muzeu și în afara datelor când avea loc cenaclul, n-am ezitat o clipă, imediat ce scriam câte o po­vestire sau câte un ciclu de poeme fu­geam la el ca să i le citesc. Teofil Lianu avea deja o vârstă respectabilă, o figură de patriarh. Aveam impresia că vizitam un bunic blând și înțelept, ca să nu mai spun că muzeul mă fascina. Acea „autorizație“ de a-l vizita pe scriitor oricând doream mi se părea un privilegiu absolut (dar nu abuzam de el).

Mă înscrisesem, atunci, la cercul de desen al Casei Pionierilor, și m-am „împrietenit“ cu omul care îl anima, cu profesorul de desen Traian Rotaru. Acest om minunat mi-a hrănit timp de mulți ani curiozitatea culturală cu albume și cărți esențiale. El a devenit un fel de mentor al meu, mi-a explicat pentru prima dată ce înseamnă arta modernă… Tot el mă invita în atelierul său improvizat în grădina casei sale, unde răsfoiam la nesfârșit albume prețioase: așa am descoperit cine erau impresioniștii, ce însemna avangarda… Acolo i-am „întâlnit“ pe Picasso și pe Dali… Picturile su­prarealiste ale lui Traian Rotaru mă fascinau, îl urmăream cum lucra și am început apoi eu însumi să pictez… În casa părinților mei de la Rădăuți, în camera mea, pereții sunt plini de tablouri semnate de Traian Rotaru, dar și de lucrări realizate de mine în anii adolescenței. Traian Rotaru m-a învățat tot, inclusiv cum se prepară un șasiu și o pânză… Tot el mi-a spus, într-o vară, că era cazul să încep să-l citesc pe Dostoievski, și timp de două luni m-am scufundat în opera acestui autor esențial.

Nu i-am uitat niciodată pe oamenii care, în anumite momente ale vieții mele, mi-au spus „fă-ți timp te rog și citește această carte“. Un alt pictor din Rădăuți, Mihai Cîmpeanu (el era prieten cu mentorul meu Traian Rotaru), mi-a dat să citesc Portretul lui Dorian Gray, de Oscar Wilde. Cartea a fost o adevărată revelație. De la un alt profesor de română (și conducător de cenaclu literar), Ion Filipciuc, am primit într-o zi un număr din revista Secolul XX și sfatul de a citi o piesă intitulată Așteptându-l pe Godot, scrisă de un anume Samuel Beckett… Ceea ce a însemnat o altă revelație, descoperitea unui limbaj literar nou…

Pentru a rezuma, aș spune că atunci când un copil are norocul de a fi ghidat de oameni pasionați, șansele acelui copil de a-și descoperi vocația în viață se multiplică în mod benefic.

Interviul integral publicat în Tribuna Învățământului nr. 30-31 – iunie / iulie 2022