Interviu cu scriitorul Andrei Pleșu: „Nu există progres educațional fără modele și fără o ambianță publică sănătoasă“

Interviu cu scriitorul Andrei Pleșu: „Nu există progres educațional fără modele și fără o ambianță publică sănătoasă“

Experiența scrisului trebuie să înceapă devreme

Stimate domnule Andrei Pleșu, educația, procesul formării ne dau cel puțin o parte dintre răspunsurile importante la întrebările despre viață, devenire, împlinire și destin. Răspunsurile capătă un sens exemplar când e vorba despre personalități de marcă ale culturii, precum domnia voastră. Să începem discuția noastră cu începutul… Când ați descoperit cărțile? Când și cum au prins contur în ceea ce vă privește pasiunea pentru lectură, atracția față de scris?

E de la sine înțeles că procesul formării implică, pentru oricine, un anumit program, anumite reguli, metode, îndrumări potrivite cu profilul „învățăcelului“. Dar în joc intră și componente mai puțin sistematizabile: context familial și social, întâlniri modelatoare, traseu biografic, determinări istorice locale și planetare (locul și momentul inserției în lume, spiritul timpului) etc. În ce mă privește, aș spune că am avut, începând din copilărie, un parcurs existențial atipic, dar care, cuplat cu „firea“ mea, cu alcătuirea mea lăuntrică, a funcționat „provocator“ în sens bun. Și aparentele neșanse au funcționat benefic. N-a fost „meritul“ meu, ci, pur și simplu, efectul unor conjuncturi istorice și private, al unei „țesături“ destinale specifice…

Tatăl meu (medic) venea dintr-un mediu de oameni cultivați, în vreme ce mama se născuse într-o ambianță de oameni simpli, de la marginea Capitalei. Am „început“, deci, printr-un balans între str. Brezoianu (lângă Cișmigiu) și zona Dristor din cartierul Dudești… Între cultură subînțeleasă pe de o parte și timidă aspirație culturală pe de alta. Urmând traseul profesional al tatălui meu (repartizat, după facultate, în provincie), am început școala primară la Sinaia, am continuat la Pârscov (satul de pe Valea Buzăului, unde, cum am aflat mai târziu, se născuse Vasile Voiculescu), după care a trebuit să mă despart de părinții mei, când o nouă „repartiție“ l-a plasat pe tata în alt sat – Bozioru – unde nu exista încă școală). Am fost, deci, trimis la București, găzduit generos de rude, și, din clasa a treia primară, am devenit elev la Liceul Spiru Haret. Spun toate astea pentru că, separat de părinți la vârsta de 9 ani (ne revedeam doar în vacanțe), am căpătat un soi de „maturitate prematură“, vag bătrânicioasă, pe un fond de solitudine și retractilitate. Un bun „demaraj“ pentru lectură… Să nu uităm că nu existau televiziune, computer, smartphone și că singura destindere atrăgătoare și la îndemână era cartea, la care adăugam, adesea, vizite la cinematograful Timpuri Noi de pe Bulevardul 6 martie – azi Elisabeta – unde, cu un singur bilet (de un leu și 25 de bani), puteai rămâne în sală cât voiai, urmărind un bogat program de filme documentare și artistice pentru tineret. Fapt e că și în casa tatălui meu, și în cea a familiei lui din Brezoianu, cărțile erau o prezență firească. Mă gândesc, de altfel, adesea, în anii din urmă, că „biblioteca“ era, pe-atunci o „mobilă“ cvasi-obligatorie a oricărei „case de oameni“. Nu prea mai e cazul…

În cursul primar, fie la Pârscov, fie la București, mi-am început „cariera“ de cititor cu Jules Verne (Insula misterioasă, Căpitan la 15 ani și celelalte, deja traduse în românește) și Alexandre Dumas (tatăl): Cei trei mușchetari, După 20 de ani, Contele de Monte Cristo. Am dat și peste Sadoveanu (Frații Jderi) și peste Ion Creangă. Mama pretindea că o mai luam și razna. Că, de pildă, m-a surprins, când nu terminasem clasa a treia primară, citind o piesă de Shakespeare. Provocarea, pe atunci, venea și de la obiceiul (care m-a marcat până târziu) de a asculta teatru radiofonic: cu mari actori și mari autori (Tirso de Molina, Garcia Lorca, Mihail Sebastian, Camil Petrescu, comediile lui Alecsandri plus Despot Vodă, Edmond Rostand cu Cyrano de Bergerac etc.). Pe la 12 ani, obișnuiam să mă „joc“ citind pe roluri piesele lui Caragiale și dezvoltasem o abilitate comică de a imita stilul și vocea unor Birlic, Giugaru sau Radu Beligan (era și anticiparea unei pasiuni actoricești care m-a făcut ca la sfârșitul liceului să candidez – cu succes! – la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică. De altfel, spre lauda Liceului Spiru Haret, nu pot uita că, adesea, ne programa duminica la Teatrul Național, unde actori renumiți ai momentului ofereau ample recitaluri de poezie). Un ultim lucru, esențial pentru acest episod al „formației“ mele: în apartamentul din strada Brezoianu dormeam în aceeași cameră cu un unchi al meu, profesor de franceză, pe care îl amuza să-mi citească, înainte de culcare, pasaje din Racine și Corneille. Tot el mi-a pus în mână L’art de lire a unui istoric literar francez pe care îl admir și astăzi: Émile Faguet. Eram undeva între clasele a 8-a și a 10-a. A urmat și un episod de schimbare a gazdelor: a trebuit să mă mut în casa (de fapt camera) unei surori a mamei mele, undeva spre Rahova, unde, alături de soțul ei, ne străduiam să învățăm englezește și „exersam“ pe o carte a lui Somerset ­Maugham (Ashenden: or the British Agent). Iar mulțumită profesoarei cu care, în ultimii ani de liceu, luam, în particular, lecții de engleză, am citit The Happy Prince (Oscar Wilde) și Little Lord Fauntleroy (Frances Burnett).

Cât despre scris, am fost, încă de timpuriu, spontan și extrovert. Eram, încă din clasa a treia și a patra, în competiție cu un foarte talentat coleg de clasă, Ștefan Brăgărea: scriam versuri, „compuneri frumoase“, comentarii țanțoșe… Am continuat să scriu, de-atunci încolo, fără întrerupere. În arhiva mea, descoper mereu, perplex, numeroase pagini vechi din care nu lipsesc poezia, însemnările de jurnal, notele de lectură ș.a.m.d. Și cred și astăzi – dl. Noica mi-a confirmat, mai târziu, opinia – că experiența scrisului trebuie să înceapă devreme. Fără exercițiu timpuriu și constant riști o stângace volubilitate târzie…

Profesorii de liceu din anii ’50-’60 ai secolului trecut aveau, în general, un calibru de nivel universitar

Ați urmat un liceu de prestigiu, Spiru Haret, cu absolvenți iluștri: Noica, Steinhardt, Eliade, Moisil și alte nume grele… Cum au fost studiile liceale? Dar profesorii?

Am avut noroc, într-adevăr, să nimeresc în acest liceu. Tradiția lui, revista liceului (Vlăstarul) înființată în 1923, numele glorioase trecute prin sălile lui de clasă (adaug, pe lângă cei menționați, și pe Alexandru Ciorănescu, Alexandru Elian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, ba chiar și vedete „post-revoluționare“, ilustrative, îmi plăcea să spun, atât pentru „opoziție“, cât și pentru „putere“: Octavian Paler și Ion Iliescu!). N-aș vrea să am tonul bătrânilor nostalgici („Altfel era pe vremea mea!“), dar pretind că sunt obiectiv când spun că profesorii de liceu din anii ’50-’60 ai secolului trecut aveau, în general, un calibru de nivel universitar. Și nu numai la „Spiru Haret“. Așa era și la „Sf. Sava“, „Dimitrie Cantemir“, „Gheorghe Lazăr“, „I.L. Caragiale“ etc. Profesorul meu de matematică de la Haret, dl. Manolescu, pusese pe piață cele mai eficiente culegeri de probleme din țară, iar manualul de anatomie al lui Ion Voiculescu (care îi fusese profesor de liceu și tatălui meu!) a fost, decenii ­întregi, calea consacrată spre admiterea la Facultatea de Medicină. Ca să dau doar două exemple… Am prins și un învățător excelent, dl. Vasile Ghineț, care, deși mai aplica, uneori, trezitor, câte un dos de palmă, ne-a rămas tuturor simpatic până astăzi. (Remarc, în treacăt, că, așa cum instituția lecturii s-a șubrezit, șubrezită e azi și instituția pedagogului. Elevul nu-i mai datorează emulație, cumințenie studioasă, respect al autorității. Dimpotrivă: pedagogul e cel care trebuie să cultive cu grijă „susceptibilitățile“ elevului, exigențele lui „corecte politic“. Nu sunt pentru o pedagogie punitivă, drastic impunătoare, dar nu cred nici în „colegialitatea“ prudentă dintre elev și dascăl: fără efort obligatoriu, fără competiție, fără ierarhii discriminatorii. Dar cu asta intrăm într-o dezbatere complicată și greu de soluționat…)

Încă o observație: savoarea studiilor liceale (fără concesii la modă) a făcut ca „haretiștii“ generațiilor mai vechi să rămână în contact decenii întregi, indiferent de răspândirea lor pe planetă. Se întâlnesc anual, comunică prietenește, cu o cordialitate proaspătă, se interesează unii de alții. E un benefic efect colateral al unei educații integrale, născătoare de comuniune durabilă.

Opțiunea mea a însemnat o nesperată lărgire de orizont

Ce ne puteți spune despre studenția la Facultatea de Arte Plastice? Cum v-au modelat intelectual studiile universitare, ce figuri academice v-au inspirat?

Un alt mare noroc. Auzisem de secția „Istoria și Teoria Artei“ din cadrul Facultății de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, dar credeam că include toate artele (teatru, film, literatură etc.), când era vorba, de fapt, numai despre artele plastice. Se vorbea despre această secție ca fiind una de elită, cu numai 4-5 locuri disponibile la concursul de admitere. Am abandonat, deci, în ciuda preselecției câștigate, actoria și m-am înscris la istoria artei. A contat enorm, pentru mine, deschiderea spre universul culturii vizuale, într-o ambianță în care cultura literară era suverană. Pentru specialiștii în literatură, artele plastice păreau să fie o anexă mai curând decorativă. Pomeneau de Leonardo, Michelangelo, sau Rembrandt și era destul… Opțiunea mea a însemnat, pe acest fundal, o nesperată lărgire de orizont. În plus, am avut șansa de-a ajunge, la acea facultate (anii 1966-1971), pe mâna unor profesori care mi-au marcat definitiv și salutar formația intelectuală: Ion Frunzetti, Edgar Papu și Dan Grigorescu, toți foști studenți și discipoli ai lui Tudor Vianu. Apoi Dan Hăulică, Adina Nanu, Vasile Drăguț sau Eugen Schileru, acesta din urmă o combinație spectaculoasă de erudiție, originalitate existențială, finețe spirituală. Eram, de asemenea, în vecinătatea studenților de la „măestrie“ (pictură, sculptură, grafică, arte decorative), ulterior amici de o viață (Horia Bernea, Sorin Dumitrescu, Florin Ciubotaru, Șerban Gabrea, Ștefan Câlția, Sorin Ilfoveanu ș.a.), dar și în preajma unor mari profesori-artiști: Corneliu Baba, Alexandru Ciucurencu, Ion Sălișteanu, ca să dau doar câteva nume.

Interviul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 20-21 / august-septembrie 2021