Interviu cu scriitoarea Simona Popescu: „Cartea rămâne magia absolută“

Eram un copil foarte ocupat! „Studiam“ lumea

Stimată doamnă Simona Popescu, vorbind despre educație, ne întoarcem mereu la „cei șapte ani de acasă“, la mediul matricial al formării morale… Ce vă amintiți despre educația primită în familie? Ce ați învățat de la părinți și de la bunici?

Despre ce am luat de la mama, de la tata, de la bunici, de la prieteni, poate cel mai bine ar fi să vă răspund cu un fragment dintr-un poem, Juventus. Ar fi ne­­obișnuit, totuși, pentru un interviu să înceapă cu versuri! Le-am putea lăsa la urmă. Ca P.S. Sau ca notă de subsol. Și asta ar fi neobișnuit într-un interviu, deși în poezia mea sunt și note de subsol – uneori, acolo sunt versiuni de poeme, continuări (în alt plan, cum ar veni) etc.

Dar să nu stricăm protocolul interviului.

Cei mai minunați părinți din lume erau ai mei. Am fost un copil bolnăvicios, născut la 8 luni, cu șanse mici de supraviețuire. Mi-a făcut tata cocon de vată, zi de zi, încă o lună și ceva. Mama n-avea curaj să se ocupe de asta, eram atât de pricăjită! Poate de aceea au fost ei foarte grijulii cu mine. N-am avut voie ani de zile să mănânc ciocolată, să stau în soare sau să mă rănesc, să mă accidentez. Dar am fost un copil puternic, se pare. Și am trecut cu bine și de lecția renunțării (ciocolata!). Părinții mei au fost simpli funcționari, cu salarii modeste, în Codlea, orășelul nostru de lângă Brașov. Se mai împrumutau de la alții ca să nu ne lipsească nimic nouă, mie și frățiorului meu mai mic cu 4 ani. De Sărbători, de zilele noastre, aveam cadouri peste ce își permiteau. Mi-am dat seama devreme de faptul că făceau sacrificii. Din fericire, mie îmi plăceau mai mult cărțile decât jucăriile – primele erau mai ieftine! Nu ne țineau lecții de bună purtare, nu era nevoie. N-am cunoscut constrângeri, pedepse, lucruri de genul ăsta. Nu-mi amintesc să mă fi certat vreodată unul dintre ei. Mama mi-a spus că stăteam cu orele în colțișorul meu și-mi vedeam de treabă, uitau că e un copil în casă. Eram un copil foarte ocupat! „Studiam“ lumea. După ce am intrat la școală, pentru timpul lung de vacanță îmi gândeam un program, pe ore, cu ce am de făcut. Autodidactă, cum ar veni. Îmi dădeam singură porții de pagini cu exerciții la algebră și la geometrie, de pildă. Caraghioasă mică! Cititul era la liber, de dimineață până noaptea târziu. Mereu îmi spuneau ai mei că o să-mi stric ochii. Și, da, am început să port ochelari de pe la 10 ani.

Nu prea mă alintau părinții, dar asta o făcea cu asupra de măsură bunica Elvira. Mă purta peste tot cu ea, prin vizite, prin oraș, la Turnu Severin, și mă punea să cânt, să dansez, să spun poezii. În casa ei mare, două dintre camere erau despărțite de draperii groase, verzi, cu câte o floare aurie la mijloc, și, când veneau musafirele (adică Madam’ Elis sau verișoarele ei, care mai de care mai interesantă), apăream de după cortine și făceam spectacol. Nu-mi era rușine de ele, primeam delicatese la sfârșit, bomboane fondante (nu le spuneam că nu-mi plăceau deloc). Și-aveam să ajung peste doar câțiva ani cea mai timidă ființă din lume! Nu știu cum se poate așa o transformare radicală. Bunica Elvira era frumoasă, recăsătorită cu Mircea, mai tânăr decât ea cu 12 ani, o frumusețe și el. (N-am știut ani de zile că bunicul meu bun se prăpădise când tata era mic.) Cei doi copii ai lor, Augustina și Costin, sora și fratele tatălui meu („vitregi“, cum greșit se zice în popor), adolescenți și-apoi studenți când îmi făceam eu o parte din vacanțe la Turnu Severin, au avut o influență decisivă asupra mea, mă fascinau. Erau flower-power, arătau ca din filme. Ascultam cu Augustina seară de seară muzică la posturi străine. Ea scria poezii pe care le recitam eu, îmi plăceau mai mult decât cele din manual. Erau mai „profunde“, mă gândeam cu mintea mea de copil. Mă ducea cu ea la cinematograf. Am și-acum imagini din Și caii se împușcă, nu-i așa?, Love Story, cu Ali MacGraw și Ryan O’Neal, sau din Fluturii sunt liberi, cu Goldie Hawn și Edward Albert. Îmi amintesc că Augustina vroia să dea la Facultatea de Psihologie. Mi-am băgat nasul prin cărțile ei pentru examen. Ce ciudățenii!

Bunicii de la Scărișoara (Olt), din partea mamei, Ana și Nicolae, erau complementari. Bunica avea darul povestitului, iar bunicul, brevilocvent, uneori nu scotea un cuvânt câte o zi întreagă. Când vorbea, era întotdeauna ceva memorabil, cu miez. Și era și ironic. Dar cea mai mare parte din zi o petrecea meșterind – de obicei, o bicicletă. Cred că era forma lui de a se refugia în singurătatea atât de necesară. Așa cum tata se refugia prefăcându-se că pescuiește în lacurile de lângă Codlea. Bunicul și tata aveau ne­­voie de singurătățile lor. Târziu aveam să-mi dau seama de ce. Bunicul făcuse închisoare politică, pierduse tot ce moștenise de la părinții lui, toată agoniseala. Tata își pierduse tatăl în condiții du­­bioase, fusese proprietar de păduri și de moară. Am aflat despre cum a sfârșit. Nu spun aici.

Ei bine, căzutul pe gânduri, nevoia de singurătatea care limpezește și liniștește le-am moștenit, zic eu, de la ei. Și dorința de a spune povești sau de a le asculta, de la bunicile mele și de la mama. De la mama – și o sensibilitate aparte. Să-i zicem „poetică“.

Cu fratele meu mai mic râdeam foarte mult. Asta e important în copilărie. Și nu numai.

Doamna de Română avea să fie prima Călăuză din viața mea

Cum a fost întâlnirea cu școala? Ce amintiri aveți despre învățătoare? Cum a fost la gimnaziu?

Era aproape de casă școala. Nouă, ca și cartierul unde ne mutaserăm la începutul anilor ’70, după ce am stat în gazdă într-o casă săsească (de fapt, un fel de garsonieră mai mare, cu pereți foarte înalți), în spate cu o imensă și paradi­siacă grădină care era și a noastră, cum ar veni! Pe bancă ne așteptau manuale mirosind frumos a hârtie și-a cerneală tipografică. Doamna învățătoare avea o figură de japoneză, ochii alungiți, părea severă, deși aveam să descoperim că e foarte cumsecade. Valentina Petruț. Îmi amintesc mai ales orele de desen (am perfect în minte desenul meu cu strugure – în timp ce toți îl făceau din șiruri descrescătoare de boabe, eu am inventat asimetria!) și de muzică, unde cântam în cor din rărunchi (mai ales că îmi intrase în cap să mă fac cântăreață de operă, exersam în beci la bunici, ca să nu mă audă nimeni, să nu mă fac de râs; reușeam să duc notele foarte sus!).

Prima clasă de gimnaziu a fost un șoc. În loc de învățătoare, profesori. Nu știu de ce, prima imagine care-mi vine acum în minte este uriașa sală de sport. Eram cea mai mică din clasă ca înălțime (bine, eram mai mică și ca vârstă – mulți fuseseră dați la școală după 7 ani, cred că era o modă). Mai era Daniela, prietena mea. Mă simțeam aiurea la Sport, când făceam „alinierea“ la începutul orei. Of! Chiar ultima? Însă profa, doamna Secăreanu, avea să mă îndrăgească. Vroia să facă din mine o Nadia Comăneci, mă antrena pentru concursuri de gimnastică. Veneam seara, după ore, și făceam tumbe pe saltelele puse pe diagonală în uriașa sală de la parter, făceam sărituri pe bârnă, podul de sus, roata, toate cele. Și, când să fac un salt în performanță, când eram bine pregătită să câștig concursul județean de gimnastică și să îndeplinesc arzătoarea dorință a profesoarei mele, m-am îngrășat! Asta din cauza doamnei Maria Leuștean, de Română, care mă considera prea firavă și mi-a făcut rost de lăptișor de matcă și de niște mărgeluțe ca de chihlimbar unde era ulei de pește. Adio sport, adio Nadia Comăneci, adio tumbe!

Doamna de Română avea să fie prima Călăuză din viața mea. Ochi sfredelitori, dincolo de ochelarii cu lentile fumurii. Exigentă. Sobră. Impunând respect total. La sfârșitul clasei a opta, când a trebuit să aleg la ce liceu să dau admitere, m-aș fi dus spre Biologie, cu partea ei de cercetare. Se înființase de câțiva ani Liceul de Științele Naturii, select, cu absolvenți cu medii foarte mari, majoritatea mergeau mai departe spre Medicină. Prietena mea Daniela acolo s-a dus, iar acum e doctoriță, a împlinit visul nostru comun. Doar că doamna Maria Leuștean m-a luat deoparte și mi-a spus că mie mi s-ar potrivi mai bine un profil de Filologie. Așa am ajuns la Liceul de Filologie-Istorie „Unirea“ din Brașov. Cât îi sunt de recunoscătoare doamnei Maria Leuștean! Dacă nu era ea, ajugeam doctoriță, n-aș fi scris, probabil, niciodată. De citit nu m-aș fi lăsat, asta cu siguranță!

O altă profesoară de care îmi amintesc cu drag este și doamna de Biologie, Valeria Moldovan. Despre ea am scris o poezie în cel mai recent volum al meu, Cartea plantelor și animalelor. I-a plăcut lui Radu Afrim, cunoscutul regizor de teatru, a preluat din ea poezii în scenariul spectacolului lui Ierbar. S-a oprit și la Doamna de biologie. E emoționant să vezi personajul propriei poezii pe scenă, într-o secvență onirică, de pură magie. Îmi plăcea și de profa de Muzică, deși m-a dat afară din clasă pentru că am încercat să inventez la cor vocea a treia, pe lângă celelalte două pe care cântau colegii. Credea că îmi bat joc, când, de fapt, eu vroiam să descopăr ceva nou pentru corul nostru. Doamna de Mate semăna cu Nefertiti și parc-o aud: „La ce te gândești, Popescu? La nemurirea sufletului?“. Eram mică, aveam 11-12 ani. Mă scotea doamna Cârcu din gândurile mele de copil… și cu apelativul ăsta: Popescu! Cu domnul Traian Ionescu, de franceză, făceam în particular și vioara (dar nu pentru mult timp, nu-mi plăcea când aluneca arcușul și scotea scârțâieli). Proful de Germană avea în grijă corul școlii. Cântam pe scenă Ce plumb mă leagă de pământ. Nu-i uit pe profii de Istorie, domnul Giurcă, și de Geografie, domnul Preda (nu dădea 10 niciodată, dar i-am venit de hac, am răspuns odată la toate întrebările!). Exigenți, nu glumă! Și foarte bine așa!

Pe vremea aia îmi cumpăraseră ai mei o tablă de scris, chiar prin clasa a cincea. Era destul de mare, sprijinită pe un trepied, cam cum stau tablourile pe șevalet. Devansam lecțiile din manual. Mi le predam eu mie pe tablă înainte s-o facă profesorii. Parcă și văd înaintea ochilor o frumoasă euglenă verde și, desenate alături, amiba și parameciul. Nu știu de ce țin la amintirea asta.

Una dintre primele cărți care mi-au plăcut a fost un almanah pentru copii

Când v-ați întâlnit prima dată cu cărțile? Când ați început să citiți?

Una dintre primele cărți care mi-au plăcut a fost un almanah pentru copii. În paginile lui am găsit lucruri de toate felurile: și povestioare, și ghicitori, și jocuri de perspicacitate, de completat labirinturi, de legat niște litere din care rezulta un mesaj-surpriză, de colorat câte-o încâlceală aparentă care, dacă respectai cifrele și culorile, se transforma într-o imagine neașteptată, erau și poze. Totul într-o singură carte – carte ideală! Amintirile de felul ăsta, din preistoria finței mele, au contat mult pentru ceea ce aveam să urmăresc, mult mai târziu, în literatura mea: structuri, labirinturi, „completări“, surprize, melanjuri textuale, varii teme.

Dintre povești, una pe care n-am uitat-o era despre un pictor care desena cocori atât de bine încât prindeau viață și zburau în lume. Și-atunci el nu ducea desenatul niciodată până la capăt, le lăsa o parte dintr-o aripă neterminată – pentru ca, astfel, cocorii să rămână cu el, pe foaia de hârtie, ai lui. Nici eu nu termin niciodată cu adevărat vreuna dintre cărțile mele. Fiecare își găsește continuitate, într-un fel sau altul, în celelalte. Fac rizom! Rămân legate între ele, comunică între ele indiferent dacă sunt de proză, de poezie sau de eseuri. Ei, cine are răbdare cu mine ar putea să înțeleagă asta. Și se va vedea și mai bine când o să mai public câteva cărți pe care încă le țin la sertar.

Citeam în neștire, aveam întotdeauna o cărticică cu mine și când plecam de-acasă

Care au fost cărțile copilăriei? Care dintre ele credeți că ar putea rămâne o ofertă de lectură și pentru copiii și tinerii de azi?

Aleg câteva, la întâmplare, din biblioteca virtuală a memoriei mele. De pildă, pe la 12 ani, am decoperit Colecția Enigma (polițiste!). Ce frică mi-era! Citeam și inima bătea foarte tare. Îmi plăcea asta! O carte trebuie să te facă (și) să simți! Închideam cartea, se închidea și frica. În podul bunicilor Ana și Nicolae am descoperit, printre alte hârțoage vechi, un manual de astrologie (învățau copiii de altădată ­despre Univers!). O carte trebuie să te facă să te duci departe (cu gândul)! În biblio­teca de la Turnu Severin, printre multe albume de artă, am găsit și Istoria ilustrată a picturii cu 1.000 de reproduceri în culori. O carte trebuie să te facă să vezi! Lumea în multiple forme! Mă interesau legendele în copilărie, mă impresiona ideea că ele au un sâmbure de adevăr, că nu sunt chiar numai scorneli. (Aveam, mai târziu, să prefer cărțile legate de un adevăr personal mai mult decât pura ficțiune.) Legendele Olimpului: despre zei și zeițe. Chiar credeam că sunt undeva în Cer, uitați de toți (și când te gândești că pe vremuri li se ridicau statui, temple!), înlocuiți de unicul Dumnezeu. Îmi părea rău de ei, le mai aduceam ofrande zeițelor – câte-o floare, câte-o pietricică strălucitoare, cu pirită aurie sau argintie, găsită pe jos. Apoi am strâns de-a lungul anilor toată colecția Povești nemuritoare, pu­­nea deoparte pentru mine câte un exemplar doamna Brigitte, prietena părinților mei, care ținea librăria din centrul orășelului Codlea. Aveam pile! Cine s-ar mai lăuda azi că are pile la librărie? Poate cel mai tare m-a impresionat un roman al unui ungur, Zsigmond Móricz, Fii bun până la moarte. Sigur, m-au impresionat și Cuore, Singur pe lume, Prinț și cerșetor, ce-am mai găsit în colecția Biblioteca școlarului sau Biblioteca pentru toți copiii, asta din urmă cu ilustrații superbe, doar desen, gravură. Mi-a plăcut Dumbrava minunată. Aveam și eu un cățel la bunici (vorbeam cu el ca Lizuca lui Sadoveanu cu Patrocle). M-a emoționat când mi-a spus mama că era cartea ei preferată din copilărie. Am aflat asta nu demult, ea fiind acum octogenară. Cel mai puțin mă interesau poeziile, destinate mai ales serbărilor și legate de obligația de a le-nvăța pe dinafară și pentru notă la școală. Poezia adevărată… Aveam să descopăr pe la 16-17 ani că ea e deasupra a tot și toate. Cea care îți dă deplina libertate să vorbești despre cât mai multe deodată, să faci continue legături, așa cum sunt în lumea naturală, să oprești timpul (care, altfel, fuge fără în­toarcere! – fugit irreparabile tempus, cum am învățat la ora de latină). Prima carte pe care am cumpărat-o din banii mei a fost Dicționarul școlarului (fabuloasă, de citit pornind de oriunde, prin asocieri nesfârșite! – am mai scris despre asta). De la biblioteca orașului, unde lucra doamna Melania Ionescu, soția profesorului de franceză și vioară, luam atlase, cărți de știință, grele – la propriu și la figurat. Sau cărți de călătorie. Căscam gura la poze cu imagini din alte țări. Cădeam pe gânduri. Ce mare e lumea! O voi cunoaște eu vreodată altfel decât din cărți?

Și musai să amintesc de povestea mea preferată, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Ne-a citit-o doamna educatoare Simona. (Țin minte multe de la grădiniță, mai ales atmosfera de basm, că eram adunați într-o cameră uri­așă, într-o casă ca un castel.) Cea mai tul­burătoare poveste din toate cele scrise pe pământ. Autorul, Petre Ispirescu, ne-a mai dat și Sarea-n bucate. Altfel, Andersen și Grimm îți rup inima. Sau poveștile lui Oscar Wilde. Am citit târziu Alice în Țara minunilor, a lui Lewis Carroll. Mai bine!

Pentru adolescenți aș face o listă lungă cu sugestii de lectură. Diferența dintre 12 și 14 ani e uriașă. Ca și aceea dintre 14 și 17. La 17 ani dădusem deja de marea literatură a lumii. E o vârstă a descoperirilor și pe cont propriu, o vârstă la care începi să te autoconstruiești. Citeam în neștire, aveam întotdeauna o cărticică cu mine și când plecam de-acasă. Stăteam cu nasu-n carte pe navetă (mergeam zilnic dus-întors între Codlea și Brașov, la liceu), în sala de așteptare a autogării (și, adesea, întârzia autobuzul, mai ales iarna), în timpul orelor, când mi se părea că știu despre ce se vorbește, în pauze (acum îmi pare rău, mai bine vorbeam cu colegii) etc.

Copiii și adolescenții de azi au mare, mare noroc. Cărți frumoase (le poți lua și ieftine, dacă ești atent la reduceri, sau le poți împrumuta de la bibliotecile publice). Plus ecranizările, prelungi­rile lor ca povești vizuale. Din punct de vedere cultural, eu cred că ei trăiesc în Paradis. Dar nu toți vor să ajungă acolo, unii îl ignoră. Nu știu ce pierd! Dacă ar fi să dau doar un nume de autor pentru adolescenți (altfel, nu-mi ajunge o pagină!), el ar fi J.D. Salinger. Și aș adăuga o antologie de poezie americană (cea peste care am dat eu la 17 ani). Să mai punem în coș și Despre viețile și doctrinele filosofilor, de Diogenes Laertios. Sau poate mai bine i-aș sfătui pe cei tineri să-și bage nasul prin tot felul de cărți. Prin cea… de bucate!

Dar eu am tot scris despre citit, am răspuns deja pe larg la întrebările dumneavoastră! Sunt câteva capitole despre asta și în Exuvii (Regnum puerilae, Cuiburi de hârtie, Cartea de bucate).

Prioritatea mea era literatura

Cum au decurs anii de liceu? Cum erau studiile, cum erau profesorii? De care dintre profesori vă mai amintiți?

Iar șoc! Și mai mulți profesori! Noi materii, unele nesuferite. Prima notă pe care am luat-o în clasa a IX-a a fost un patru (sau un cinci, un șase, tot aia). Eu, care avuesem aproape numai 10 în gimnaziu! A căzut cerul pe mine. Nota o luasem la o materie care mi se părea absurdă și inutilă, Tehnologia materialelor (sau ceva de felul ăsta). N-am știut să spun corect care erau componentele mașinii de cardat (nu vă spun ce este!). În primele clase de liceu ne pregăteau pentru calificarea de țesătoare/repasatoare. După alți doi ani ne dădeau și diplomă de stenodactilografe (și stenodactilografi). Primul an de liceu a fost un coșmar. Mai era și naveta foarte obositoare. Mi-am revenit încet-încet. După examenul de treaptă (un fel de pre-bac) am reînviat, am înflorit, m-am metamorfozat – din omidă am devenit fluture (asta a fost senzația!). Trecerea dintr-a zecea într-a unsprezecea se făcea în urma unui examen dur. Din trei clase a rămas una. Și, minune!, profesorii au devenit toleranți, ne-au lăsau să tragem tare mai ales la materiile care ne interesau pe mai departe, pentru Facultate. Prioritatea mea era literatura (toată!, din toată lumea!, dintotdeauna până la zi!). Am citit enorm în cei patru ani de liceu. Și n-a fost „cimitir al tinereților mele“. Dimpotrivă! La orele de pregătire pentru examenul de treaptă, i-am cunoscut mai bine pe Marius (Oprea) și pe Andrei (Bodiu), aveam să ajungem colegi, fiecare venind de la altă clasă (Andrei de la A, eu de la B și Marius de la C). Și norocul nostru a fost că ne-a trimis doamna profesoară Bularca la Cenaclul 19, unde se adunau scriitori de-adevăratelea (era un cenaclu și în liceu, nu ne potriveam, eram prea… neserioși!). L-am cunoscut de la prima descindere pe un băiat de la Meșotă, nu știu cum ajunsese și el acolo, îl chema Caius (Dobrescu). Eram singurii elevi. Și aveam să mergem la cenaclu în fiecare duminică (nu mi-era ușor să vin din Codlea, dar nu lipseam!). Asta se cheamă destin: faptul că noi patru ne-am împrietenit și că i-am întâlnit pe Alexandru (Sandu) Mușina, poet, și pe Gheorghe (George) Crăciun, prozator – amândoi cam de 30 de ani pe-atunci. Și mai era Angela Nache, o fată deșteaptă, poetă, care a plecat în Franța demult. Tare ne-au căutat în coarne toți trei, își puneau mari speranțe în noi. Asta ne-a mobilizat și ne-a responsabilizat, însă nu ne-am luat nasul la purtare. Dar cel mai important era să fim OK fiecare în ochii celorlalți trei. Se vorbește acum despre noi, pe partea de literatură, ca despre „Grupul de la Brașov“. Nici prin cap nu ne-ar fi trecut că noi patru o să avem „etichetă“ literară, c-o să se vorbească despre noi, c-o să publicăm volume de poezie, de proză, de eseuri, teze de doctorat, c-o să fim profesori la Litere (Andrei chiar decan la Facultatea de Litere din Brașov).

Altfel, erau și celelalte colege (mai mult fete) și colegii noștri, una și una/unul și unul, fiecare cu o puternică personalitate. Elevi buni. Majoritatea am lăsat baltă tot ce ținea de „Real“. Totuși, încă visez că ne scoate la tablă în grup de cinci-șase proful de Mate, domnul Guja. Punea o întrebare și aștepta. Cei care răspundeau mergeau spre bănci, ceilalți mai rămâneau. Și tot așa, încă un tur, și încă unul, până se împuțina trupa. Ciudat, fața lui mi-o amintesc acum cel mai bine dintre toate ale profesorilor noștri. Probabil din cauza recurenței coșmarelor. Îmi amintesc și de doamna Ileana Fetcu, diriginta noastră, care făcuse studii în Franța, foarte pasionată de materia ei și foarte frumoasă, elegantă, cu câte un baticuț legat într-o parte, la gât (cred că avea zeci). Suzi, colega mea de bancă, o diviniza, își făcea notițe și la alte materii în franceză, vorbea cu mine în pauze în franceză și, după Facultate, a fost profesoară la liceul nostru, apoi a plecat la Paris și acolo s-a stabilit definitiv, unde visase. Însă pe vremea liceului mă uitam cu milă la ea, mă gândeam că n-o să ajungem niciuna dintre noi în Franța, că n-o să ne lase „ăștia“ să ieșim din țară niciodată. Știam Parisul pe de rost din cartolinele aduse la ore de doamna Fetcu. Când am ajuns prima dată în Orașul luminilor, după 1990, totul îmi era atât de familiar!

Am secvențe în minte cu toți profesorii (Pe larg am mai scris undeva despre proful de Latină, Andrei). Îmi sunt dragi acum chiar și cei care păreau atunci niște duri, mi se par haioși – profii de Biologie, de Geografie, de Rezistența materialelor, profa de… Tehnologie. Tu­turor ne-a fost model doamna Cornelia Bularca, de Română. Semăna foarte mult cu Mireille Mathieu, era tunsă la fel, același zâmbet, aceleași trăsături, însă avea ochii albaștri. Uneori, când vorbea, privea undeva departe, într-un punct deasupra noastră, cu nasul ei mic în vânt. Foarte deșteaptă. Ținea mult la noi. M-a prins odată că citeam sub bancă, nu ascultam ce ne zicea despre Rebreanu. Și m-a pus să vorbesc după pauză despre cartea care mă făcuse să fiu atât de nepoliticoasă – Despre frumos și bine, de Immanuel Kant.

Facultatea a fost o „zonă liberă de comunism“

De ce ați ales Filologia? Ce v-a oferit Facultatea, pe holurile căreia răsunau, poate, în imaginația unora, pașii lui Călinescu și Vianu? V-ați regăsit în studiile filologice așteptările și aspirațiile?

Știam din liceu că vreau să fac Litere (Facultatea de Filologie, așa se chema). La București. Acolo era Cenaclul de Luni, la care debutaserăm cu un an înainte. Ca foarte tineri prieteni ai lui Alexandru Mușina ce eram, fusesem primiți cu brațele deschise. Însă când am ajuns noi studenți, eu și Marius (Oprea), cenaclul se desființase. Lunediștii se refugiaseră la Junimea, condus de Croh (Ovid S. Crohmălniceanu). Se înființase și cenaclul Universitas, condus de Mircea Martin, unde avea să se vorbească despre „nouăzecism“.

Facultatea a fost o „zonă liberă de comunism“. Am vorbit pe larg despre asta acum două săptămâni, la o masă rotundă, cu ocazia sărbătorii a 160 de ani de la înființarea Facultății de Litere din București. Nu chiar total liberă, dar n-am simțit acolo foarte tare presiunea poli­tică. Cenaclurile au fost o adevărat școală de literatură. Veneau puțini studenți, nu știu de ce. Păcat, au avut numai de pierdut. Pe de altă parte, era stresul continuu al notelor. Fiecare notă nu foarte bună te ducea mai jos pe o listă care avea să apară la sfârșitul celor 4 ani de studii, la repartiția pe țară a posturilor de profesori. Concurai cu cei de la Facultățile de Filologie din toată România, se băteau absolvenții pe câte-un orășel, că orașele mari erau închise (acolo posturile erau ocupate sau păstrate pentru cei cu pile). Generația mea, ca și cea anterioară, a fost una de navetiști. Viață grea! Poveste mai lungă, cu întâmplările ei.

Am avut profesori la care am ținut foarte mult, pe care i-am prețuit

Ce profesori ați avut la Litere? Care dintre ei v-au impresionat, v-au marcat intelectual?

Am avut profesori la care am ținut foarte mult, pe care i-am prețuit, unii m-au ajutat cu o vorbă bună, cu încu­rajări sau chiar mai mult. Primul pe listă, domnul Paul Cornea, cel fără de care viața mea profesională ar fi arătat altfel. M-a remarcat din anul II, când am fost la un fel de olimpiadă pentru studenți. Îmi citise lucrarea și mi-a dat nu știu ce premiu. Apoi am avut norocul să ne însoțească la colocviul Eminescu de la Iași. Am stat de vorbă în tren, de la București la Iași (și înapoi), ne duceam pe rând pe cu­­loar, vorbeam despre lucrările noastre, ne întreba despre noi, despre ce vrem să fa­­cem în viitor, încerca să ne cunoască. În ultimul an de facultate l-am rugat să-mi fie coordonator al lucrării de licență. Mi-a spus că am făcut bine că l-am căutat, tocmai primise invitația să se ocupe de mai vechea colecție Introducere în opera lui… de la Editura Minerva. Era vorba despre niște cărți mici, albe, frumoase, format poche. Preferata mea era Introducere în opera lui Alexandru Odobescu, de Nicolae Manolescu. Domnul Cornea se gândise să m-ajute. Ce noroc pe mine! Pe vremea aceea (vorbim de 1987, 1988) de­venise aproape imposibil să publici ca tânăr autor, deja fusesem respinsă, îm­­preună cu prietenii mei Andrei, Caius și Marius, de cenzura politică deloc prietenoasă cu poeziile noastre. Și apărea această nevrosimilă oportunitate, de ne­­refuzat. Problema a fost că eu am ținut mult ca subiectul meu de licență să fie legat de avangardă (despre care nu se vorbea la școală), de revolta în literatură, cum ar veni, de subversivitate etc. Și domnul Cornea a ridicat din umeri, șansele mele de a debuta în critica literară s-ar fi redus semnificativ. Am rămas pe poziții cu încăpățânare. Mi-a sugerat să încerc măcar să caut un avangardist care nu mai e în viață (și nu Tzara, care era la index sau așa ceva), mai puțin vizibil, poate „trece“, cine știe? M-am frământat, m-am gândit bine acasă. L-am ales pe singurul avangardist care mai era în viață – și deloc obscur: pe suprarealistul Gellu Naum. Adio, carte, adio, debut! În schimb, ce dar neprețuit! În timp ce o ușă mi se închidea, ce cale mi se deschidea! Grație profesorului Cornea, i-am cunoscut pe Lygia și pe Gellu Naum și le-am rămas aproape ani de zile, până când s-au dus, pe rând, pe Partea Cealaltă (ca să folosesc titlul unui volum de-al lui). Ei mi-au (re)deschis cealaltă pereche de ochi spre o lume pe care o presimțisem eu în copilărie, care era atât de activă, de puternică și de legată de ceea ce suprarealiștii înțelegeau prin poezia lumii. Când am terminat facultatea, domnul profesor mi-a oferit o recomandare pentru învățământul superior: o hârtie fără nici o importanță în lumea reală, pentru că nu avea nimeni nicio șansă să se angajaze la Facultatea de Litere, însă de-o uriașă valoare pentru mine. După 1990, l-am rugat să-mi îndrume lucrarea de doctorat, susținută în 2002, dar publicată abia în 2015, cu titlul Autorul, un personaj. Între timp, domnul Cornea mă adusese asistentă la Litere. Iată cum un singur om îți poate schimba viața. Dar am avut o mare prețuire și pentru alții: pentru profesorul meu de teoria literaturii, domnul Mircea Martin (care era și conducătorul cenaclului Universitas și care mă prețuia, ceea ce conta mult pentru mine), apoi pentru minunații profesori Ion Vasile Șerban și Petrică Nicolau, Dolores și Radu Toma, ca să mai dau câteva nume. Din păcate, nu l-am avut profesor pe Nicolae Manolescu, însă am fost, după 1990, asistentă de seminar la cursul lui despre literatura contemporană. Ne-am înțeles foarte bine. Mă lăsa (mă ruga) să corectez eu lu­­crările și să pun notele. Apoi urma examenul oral și nota se aduna cu cea de la scris. Eram generoși amândoi! Nu uit faptul că domnul profesor ne-a chemat odată pe mine și pe Caius (Dobrescu), pe vremea când eram doar studenți, și ne-a propus să ținem cronică literară la Viața Românească (o conducea în acea perioadă Radu G. Țeposu). Incredibil! Dar am refuzat prea generoasa invitație, cu imensă recunoștință altfel. Adevărul e că eram cam pretențioși, cum sunt tinerii, dacă ne-am fi luat în serios poate am fi zis ce nu trebuie despre cărțile unor scriitori cu cotă pe care noi nu-i prețuiam chiar așa mult. Mai bine nu! Dar ce onoare că domnul Manolescu se gândise la noi! În sfârșit, eu am apărut prima dată într-un manual atunci când coordonator a fost domnul Manolescu (un manual de clasa a IX-a de la Editura Sigma, unde figuram cu un fragment din Juventus, un poem despre tinerețe; cred că a fost o alegere bună; păcat că manualul a dispărut – au găsit decidenții ca pretext pentru a-l re­­trage calitatea hârtiei!). Apoi, scrisese frumos domnul profesor la debutul meu și intrasem pe „lista lui Manolescu“ din cartea Literatura română postbelică (Poezia). Pentru mine a contat mult, eram așa de tânără pe vremea aia, abia debutasem și primeam girul cuiva atât de important. Și Eugen Simion mi-a fost favorabil în studenție. Mergeam la Cercul de critică literară. După ce am terminat facultatea, am început o navetă cruntă ca profesoară repartizată într-un sat din Prahova. M-am îmbolnăvit. Am avut o febră recurentă care a durat luni de zile. Și domnul profesor m-a ajutat să obțin ju­mătate de normă. Ce păcat că apoi, după 1990, relația noastră s-a stricat! Nu am greșit cu nimic. De vină au fost vremurile cele noi, politica, de vină au fost niște bătălii generaționiste, de vină au fost contextele post-revoluționare, eu fiind victimă colaterală. Îi rămân recunoscătoare pentru ceea ce a făcut pentru mine atunci când mi-a fost greu. Ar mai fi Ovid S. Crohmălniceanu care ne-a fost profesor… de cenaclu. M-a ajutat să-mi înving timiditatea. Chiar de la prima mea descindere la Junimea, nu știu de ce m-a invitat să vorbesc imediat despre cele auzite. Nu prea erau studenți, și apărusem eu, o boboacă. Apoi a devenit ca un ritual. Mi-a căzut bine și prețuirea lui Croh față de ce scriam. Au mai fost vreo două întâmplări în care el a jucat un rol benefic. Rămâne pe altădată.

După o vreme, scrisul avea să-mi fie viață

Când ați început să scrieți? Când v-ați dorit să deveniți scriitoare?

Prima dată când am văzut ce influență poate avea scrisul asupra altora a fost în gimnaziu. Ne punea doamna Leuștean să facem compuneri. Ale mele, drama­tice și, în plus, siropoase, îl emoționau pe răul clasei. L-am făcut odată să și plângă! El, răul clasei, doborât de emoție? Am văzut că dispare disprețul din ochii băiatului care se credea deasupra noastră, a tuturor. Și fata pe care mi-aș fi dorit-o ca prietenă a devenit prietena mea. Ce pu­tere au cuvintele, mi-am spus! Dar nu m-am gândit deloc să mă fac scriitoare. Nici măcar după ce i-am cunoscut pe cei trei prieteni ai mei sau pe Mușina și Crăciun. Scriam că-mi plăcea compania lor. Mi s-a părut ceva greu, iar responsabilitatea – prea mare. S-a adăugat mai încolo și realitatea competiției, ceea ce mi se pă­­rea îngrozitor, un afront adus libertății totale. Apoi… apoi am intrat fără să vreau în horă și nu am mai putut da înapoi. Și, după o vreme, scrisul avea să-mi fie viață, nu mă descurcam cu mine, cu tot ce era în jurul meu, fără el.

Eu consider că am început să devin scriitoare după vârsta de 20 de ani (și devenirea asta nu se termină niciodată!). În liceu făceam versuri aiurea, adolescentine, penibile chiar. Mergeam într-o cu totul altă direcție și abia după ce am dat de poezia americană am trecut ­printr-o primă metamorfoză. Cam tot atunci i-am cunoscut pe cei trei băieți. Împreună am început să explorăm, să prospectăm, să dorim să facem din scris parte din viața noastră. Dar vocea în poezie mi-am găsit-o abia spre 20 de ani. Cat atunci am încercat să scriu și proză. Am citit la Cenaclul Junimea ceva despre tata, Tatăl meu în camera mare, și Negresa, despre o fată româncă neagră la piele, cu tată african (apăruseră și în România copii din cupluri mixte rasial, era ceva cu totul neobișnuit). Văzusem odată o fată cu pielea de ciocolată. Mi-am și cumpărat o păpușă neagră, era prima dată când apăreau la Arădeanca (fabrica). România făcea alianțe mai ales economice cu țări africane. Era o proză autobiografică, de fapt: despre mine, doar că intram într-o piele străină – și neagră. Despre senzația că ești străin am scris de mai multe ori. Un capitol și în Exuvii. E o temă la care tot revin.

Cenaclurile erau singurele locuri unde puteam arăta ce facem

Să ne întoarcem la celebrele cenacluri de la Litere: Cenaclul de Luni și Universitas. Era în vremea „cealaltă“, când mai existau și cenzură, și teama de a vorbi și de a scrie liber. Cum era pe vremea aceea?

Cum spuneam, n-am cunoscut frica pe vremea dictaturii și am scris în deplină libertate interioară. Nu mi s-a întâmplat să mă cheme vreun securist și să-mi ceară să colaborez, cum am aflat târziu (nu atunci!) că au pățit colegi și prieteni de-ai mei. Eu aveam o încredere oarbă în oameni, eram naivă rău, nici nu mi-a tre­cut prin cap că ar putea exista în preajma mea cineva care să mă toarne la Securitate. După ceva vreme de la terminarea fa­­cultății, soțul meu, Bogdan (Ion Bogdan Lefter), a observat că e urmărit. Ba de unul, ba de altul. L-au luat la ochi din cauză că se întâlnea pe vremea aia cu ambasadorul Olandei, un om foarte, foarte drăguț. Ne-am împrietenit și cu o fată, o bursieră din Olanda, a fost la noi acasă de mai multe ori, deși, în principiu, nu aveam voie să avem relații cu străinii. Odată, când ne-am serbat zilele de naștere (suntem născuți, eu și Bogdan, pe 10 și 11 martie), l-am chemat pe Dorin Tudoran la petrecerea noastră, deși știam că e interzis să te vezi cu el, că e dizident. Ni s-a părut firesc să-i chemăm pe Dorin și pe Cora, soția lui. Am sfidat consecințele: dacă ne-ar fi chemat la Secu pentru că frecventăm un dizident? Ba mai mult, îl invitam la o petrecere cu alții! Nu s-a întâmplat nimic. Prietenii erau de încredere. Nimeni n-a plecat de la petrecere fiindcă era acolo un dizident! Am vorbit, am dansat. Dorin – mai retras, într-un colț. Probabil că au fost foarte prudenți, Dorin și Cora, când au pornit de la ei de-acasă și când au plecat din locuința noastră. Nu știu dacă vizita asta o fi fost consemnată prin dosare (Bogdan sigur a avut dosar de urmărire, era un tânăr critic deloc agreat de „regim“: n-a fost lăsat să publice, s-a putut doar după 1990; nu ne-am cerut dosarele de la CNSAS).

La Cenaclul de Luni, desființat când am ajuns eu studentă în București, am citit, cum spuneam, o singură dată, când eram elevă de liceu la Brașov. La Junimea și la Universitas vorbeam liber. Nici nu se punea problema autocenzurii – ce-i drept, comentam poeziile și prozele colegilor noștri, nu era vorba de altceva. Din când în când îmi citeam și eu textele în cenacluri. Cam toate aveau… probleme, dacă ar fi fost cineva atent la asta. Era o poezie în care vorbeam despre realitate (acea realitate!). Nu era OK, nu degeaba tot picam la filtrul politic când venea vorba de publicare. Cenzorii erau mai atenți, aveau ochiul „exersat“. N-am reușit să debutăm, nici eu, nici prietenii mei, înainte de 1990. Cenaclurile erau singurele locuri unde puteam arăta ce facem. Am aflat, după Revoluție, că au fost și la Universitas niște informatori. Se pare că destul de cumsecade. Noi îi cam suspectam pe unii. Totuși, nu ne imaginam că ne toarnă cineva pe noi, pe domnul profesor Martin, pe Croh.

Scrisul a fost și este pentru mine o formă de totală libertate

Ați simțit, ați trăit scrisul ca pe o formă de libertate? Câtă libertate, câtă iluzie a libertății?

Da, scrisul a fost și este pentru mine o formă de totală libertate. Nu știu ce este autocenzura. Cunosc doar autocenzura estetică. Pentru că scrisul nu este doar un privilegiu extraordinar, un dar care ți se face. E și corvoadă, dificultate, decizie, continuă cântărire a lucrurilor, efort. Flaubert vorbea despre „les affres du style“, „chinurile stilului“. Și avea perfectă dreptate. Scriind, faci un fel de traducere din limba gândurilor, non-liniară, bifurcată, multistratificată, paratactică, în cea liniară, clară (în idee și cuvânt, chiar și atunci când e „tulbure în cristalin“, vorba poetului). Anevoioasă operațiune! Musai să traduci fidel și expresiv! De la ce gândești la felul în care decizi și reușești să pui în frază e-o cale-atât de lungă… Cel mai mult apreciez la un scriitor stilul. Care e… omul însuși (de acord cu ­Boileau), literalmente și… în toate sensurile! Iar dacă om nu e, nimic nu e! Mintea unor oameni mă interesează, gândirea lor.

A fost, totuși, o perioadă tare frumoasă, în care m-am întâlnit cu minunații mei elevi…

Ați ales profesoratul sau el v-a ales pe dvs.? Cum a început, cum a continuat cariera dvs. didactică?

El m-a ales pe mine! Terminasem fa­­cultatea și nu știam ce să fac, nu era nicio alternativă. Întâi am fost profesoară la țară. Am avut medie foarte bună, numai că în București și în celelalte orașe mari, cum spuneam, nu ni s-a oferit la repartiție niciun post, la nicio școală. Am ales ceva cât mai aproape de casă. Cel mai aproape părea să fie un sa­­t din Prahova, Iordăchianu. De fapt, nu era deloc așa aproape. Luam trenul până la Ploiești și apoi două „rate“, două autobuze. Mă trezeam la 5 dimineața și ajungeam la școală la 8 sau 9. Acasă la mine, înapoi, mă întorceam când deja se înnopta. N-am rezistat. Am făcut febra cea ciudată. Doctorii nu găseau explicații. Mi-am dus boala necunoscută pe picioare. A fost, totuși, o perioadă tare frumoasă, în care m-am întâlnit cu minunații mei elevi, atât de liberi în gândire (erau departe de zonele de ideologizare forțată a copiilor), atât de expresivi în jurnalele pe care i-am învățat să le țină sau în compunerile pe care le scriau (pe alte teme decât cele din manual). Fragmente din textele lor am inclus în cartea mea de debut, Xilofonul și alte poeme. Sau visele pe care mi le-au povestit în scris, absolut emoționante – în Noapte sau zi (o carte-poem despre vis și „visătorie“). Dar, cum v-am spus deja, mai departe, la Universitate, la Litere, am ajuns grație lui Paul Cornea care… a ales el pentru mine. Inițial am refuzat ideea, mi se părea că o să-mi strice scrisul, dar a fost bine că, până la urmă, am mers pe mâna profesorului meu.

E un privilegiu să asiști și la înflorirea gândirii altora

Ce înseamnă profesoratul pentru dvs.? Cum colaborați cu studenții? Ce fel de profesoară sunteți – exigentă, îngăduitoare, severă, generoasă?

La început îmi era frică de studenți. Aveam cam aceeași vârstă. Țineam și ore de toate felurile (prea solicitant!): literatură veche, pașoptism, marii clasici. Citeam cot la cot cu studenții, pentru a doua zi. Doar că eu făceam nopți albe. Din fericire, am ajus la literatura interbelică (preferata mea) și la contemporani. Mai târziu mi-am ales singură subiectele de cursuri (am preferat „opționalele“, la care vin cei interesați de anumite teme) – avangardă, experimentalism, postmodernism, creative writing. În timp, am început să mă simt din ce în ce mai bine cu studentele și cu studenții. Și sunt ca peștele-n apă la cursurile de scriere creatoare pe care le-am inițiat la Literele din București acum mulți ani deja. Aș parafraza aici afirmația lui Rimbaud „J’assiste à l’éclosion de ma pensée: je la regarde, je l’écoute“ („Asist la înflorirea gândirii mele: o privesc, o ascult“) în felul următor: e un privilegiu să asiști și la înflorirea gândirii altora, s-o privești, s-o asculți! Înainte de cursurile de scriere, am făcut un fel de întâlniri alternative la orele de istorie a literaturii. Mă întâlneam cu unii dintre studenții care veneau la seminar. Așa am scris împreună cu ei, între 2004 și 2007, romanul Rubik, experiență la care țin foarte mult, care m-a întinerit. Cartea a fost publicată de Editura Polirom în 2008. 28 de tineri autori, studenții mei, dar nu numai – erau și de la alte Facultăți și ni s-au alăturat și câțiva studenți străini veniți în România cu burse Fulbright sau Erasmus.

În general, ca profesoară, caut… creativitate, efervescență. Încerc să le și provoc. Îmi doresc ca studenții mei să fie conectați la tot ce e interesant pe lume. Facem schimb de informații. Îi mai pun în legătură și cu studenți de la Arte (am colaborat cu artiști binecunoscuți – Roxana Trestioreanu, Iosif Király, Alexandru Patatics, profesori acolo). Apar din când în când niște grupuri care îmi atrag atenția, cum am și anul ăsta. Altfel, mă bucur că încă reușesc să-mi fac prieteni mai tineri. Între mine și cei cu care am scris Rubik erau aproape 20 de ani diferență. Acum, distanța asta aproape că s-a dublat: prietenele și prietenii mei de azi, dintre studente și studenți, îmi dau iluzia propriei mele tinereți prelungite. Și… nu e doar o iluzie! (O precizare: cursurile astea de scriere creatoare, de un singur semestru, n-au ca scop să „producă“ scriitori, ci să deschidă gustul pentru literatură, inclusiv cea recentă. Cei care participă vor citi altfel literatura de-aici încolo, ca unii care, fie și doar pentru câteva săptămâni, au trecut prin încercarea numită scris, a fi scriitor. Poate câțiva vor persevera, dar asta e altceva: vor ajunge scriitori nu pentru că au urmat un astfel de curs (deși, după părerea mea, ajută mult!), ci pentru că e o dorință/necesitate care de­­vine, mai apoi, un mod de viață.

Revenind la întrebare: dau note mari. Studenții știu când sunt supra-evaluați și asta îi obligă. Dacă iau o notă proastă la literatură, n-o vor iubi mai mult, dimpotrivă. Azi nu mai contează așa de mult media finală, de când cu pandemia nici nu se mai dă proba tezelor recapitulative de la examenul de licență, singura care-i departaja pe studenți cu adevărat. Dacă vor să se facă profesori, au de dat marele examen de titularizare, care e o sită deasă. Nici nu mai contează mediile din studenție. Iar dacă se-ndreaptă spre alte domenii… importantă e competența, no­tele nu joacă nici un rol. Mereu le spun că învață pentru ei. Și că e foarte important să fii serios, să te respecți pe tine însuți/însăți.

Încerc să am o relație de prietenie cu studenții

Ce înseamnă să fii „profesor bun“? Vă recunoașteți în această definiție? Ce spun studenții?

Nu știu ce înseamnă să fii profesor bun. Încerc să dau cât mai mult din ce știu (și, dacă se poate, nu „didactic“). Cursurile mele continuă adesea pe grupurile de WhatsApp. Ca să vă dau un exemplu: tocmai le-am trimis celor din anul II cartea despre post­umanism scrisă de Rosi Braidotti, o înregistrare cu o conferință de-a ei, un documentar despre Inteligența Artificială și adresele a trei site-uri de poezie. Săptămâna trecută au fost mai multe link-uri spre metamodernism, după ce am vorbit o oră și despre modernism și postmodernism. Dar trimit și spre poezii/proze/eseuri/critică literară, spre site-uri de artă, le dau sugestii pentru lecturi, facem și schimb de muzici, de lucruri exquis pe care le descoperim pe cont propriu (asta mai ales la cursurile de scriere creatoare, unde „grupul“ e un fel de laborator de lucru). Încerc să am o relație de prietenie cu studenții. Îi ajut cum pot, mă gândesc și la cei care scriu literatură. Undeva, în spatele meu, e studenta Simona Popescu. Fac ce cred că și-ar fi dorit ea, dacă ar fi avut 20 de ani azi!

Unele întâlniri îți marchează viața, uneori sunt decisive

Ați avut întâlniri revelatorii, care v-au marcat destinul literar și, în ge­­neral, evoluția intelectuală și estetică? Care ar fi acestea?

Unele întâlniri îți marchează viața, uneori sunt decisive. Trebuie să ai noroc să-ți apară în cale un binefăcător, să-ți dai seama când ai de-a face cu o astfel de întâlnire. Uneori, binefăcătorul joacă un rol pe care s-ar putea să nu-l înțelegi, să ți se pară că te împinge, de pildă, spre un refuz a ceea ce ție ți se pare atrăgător, deși poate fi doar o ispită. E bine să fii recunoscător pentru astfel de întâmplări, să ții aproape, dacă se poate, de cei care vor să te ajute (uneori împotriva voinței tale, împotriva încăpățânării tale oarbe, care te poate conduce pe un drum străin ție, de fapt). Anumite întâlniri au fost capitale pentru mine, însă le-am prețuit și pe cele cu oameni pe care nu-i cunoșteam, conjuncturale, unele absolut în­­tâmplătoare. V-am dat câteva nume deja. Îi adaug aici pe prietena mea din liceu, Cerasela (Crețu), care m-a învățat dezinvoltura, pe prietena mea Felicia (Muntean), care m-a învățat ce înseamnă vitalitatea, entuziasmul, veselia!, pe studentele mele/studenții mei care mi-au rămas prieteni (sunt mai mulți, voi vorbi cu altă ocazie despre ei) și mai ales pe acel băiat, Bogdan, pe care l-am întâlnit în 1984 și care avea să devină soțul meu și călăuza mea luminoasă: lui îi datorez faptul că nu m-am lăsat de scris, că scriu. Nu aveam destulă încredere în mine, nu-mi place competiția, sunt perfecționistă, nu mă simt prea bine în lumea literară de la noi etc. Eram foarte tineri când ne-am întâlnit, plini de speranță. Rar am întâlnit probitate și alergie la compromis ca la el. Fără ambiguități etice. Cristal. Am trecut prin greutăți îm­­preună. Greutăți inclusiv în lumea literară cea alunecoasă de la noi. Ne-am văzut de treabă înainte, cu legea morală în noi (ceva atât de important!). Am încercat să facem bine în jurul nostru. Se zice că în spatele fiecărui bărbat e o femeie puternică. Poate că e valabil și reversul!

Nu citesc doar ca un cititor obișnuit, ci ca un scriitor

Revenim, mereu și mereu, la cărți… Ce înseamnă cărțile și lectura în viața dvs.?

Revin mereu și mereu la cărțile care conțin acel fel de energie de care am nevoie. Nu numai la cărți. Zic și eu, ca Derrida, că totul este text. Zilnic, fragmente de filme (când nu chiar filme în­­tregi), muzici, imagini, fraze, pagini. Vă dau ca exemple doar câteva „opriri“ prin vasta Rețea din prima parte a zilei de azi. Vorbisem ieri cu un prieten despre Arizona Dream, am căutat filmul pe net și am revăzut secvența cu peștele care se plimbă prin timp și prin spații diferite (îl preluasem cândva în Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie, doar că al meu e pește vertical – ghici ce!). Abia acum, la revizionare, am observat și balonul roșu care zboară prin aer pornind din Alaska, traversează lumea, ajunge în America și în visul unui băiat. Uitasem de balonul roșu! O mică bucurie reîntâlnirea cu imaginea asta care mă duce spre balonul galben lăsat să plutească pe lume în Exuvii. Prin asociere, îmi mai vin în minte balonul alb dintr-un videoclip Pink Floyd, mingea din poezia lui Rilke (din… Mingea și din Cântecul idiotului) și cea pierdută în zăpadă într-o proză a lui Mircea Nedel­ciu. Și-apoi nu mai știu cum am ajuns la „Dark Academia“, la memoria siliciului și la memoria apei, la muzicile trimise trupei The Four (prietenii mei), la Pergolesi, Stabat Mater. Astfel de legături se produc în mintea mea cu zecile de dimineața până seara. Totul e asociere și analogie. Un joc extraordinar. Un procent (mic!) ajunge și-n ce scriu. Dacă aș ține jurnal, musai ar trebui să intre zeci de legături de felul ăsta. Bucăți din jurnalul pe care nu l-am scris niciodată sunt în mesajele mele către prieteni, către studenți (din ele ar ieși mai mult decât o carte!). M-ați în­­trebat de cărți și uitați unde am ajuns!: la impulsurile pentru o creativitate parcă nesfârșită, activă chiar și în pasivitate. Să mai spun că eu nu citesc doar ca un cititor obișnuit, ci ca un scriitor. Emoția mea e mare de câte ori îmi dau seama ce face un scriitor în literatura lui. Există și o poveste a lui cum se face. Există și personajul numit AUTOR! El mă interesează cel mai mult! Pentru asta citesc și nu atât pentru „acțiune“, poveste sau alte personaje. În­­tâlnirea cu o gândire, iată ce mă mișcă!

Citesc de toate. Mai multe în același timp, ca întotdeauna

Ce citiți, cum citiți, cât citiți?

Răspunsul, pe larg, în Exuvii. Numai că e, totuși, o carte începută la 28 de ani și terminată la 34. Publicată în 1997! Ar trebui o continuare/actualizare a răspunsului!

Citesc de toate. Mai multe în același timp, ca întotdeauna. Și pdf-urile descărcate de pe Net. Am o bibliotecă întreagă de cărți electronice pe care le-am căutat și le-am găsit sau pur și simplu le-am pescuit din întâmplare din marea Rețea (facebook e doar un petec – și nu m-a prins în plasă!). Am lângă mine un creion (fac mici semne pe foaie, un întreg cod!) sau, pentru pdf-uri, un marker (tot electronic) galben. Selectez „de-ale mele“ pentru recitit. În fiecare carte există un colaj virtual pe care l-aș putea semna ca fiind… textul meu (nu e plagiat, e text original!; trimit în loc de explicație la borgesianul Pierre Menard). Cumpăr și la în­­tâmplare, am un anticariat preferat. Ultima dată am luat niște dicționare (unul se numește Dicționar de cuvinte călătoare – mi-a plăcut titlul, cred că a costat cât un covrig). În timp ce așteptam să plătesc, am dat de o cărticică cu poeziile lui Ovidiu, am deschis-o și: „Am împlinit zece lustri și până la vârsta aceasta/Muza mea nu-mi turbură stihul cu stropi de venin“. Eu am împlinit 12 lustri! Am luat-o. Cumpăr și de la buchiniști, stau acolo în frig cu „marfa“ lor înșirată pe trotuar la Piața Unirii sau pe treptele de la intrarea în Facultatea de Istorie. Trebuie ajutați. Am luat de curând Călăuză în lumea plantelor și animalelor, un ghid ilustrat (ce planșe frumoase!). Mi-ar fi fost poate de folos dacă o descopeream înainte să public Cartea plantelor și animalelor. Am redescoperit bibliotecile publice. Despre biblioteca mea și a lui Bogdan am vorbit într-un interviu acordat Emei Cojocaru pentru site-ul Cărturești. Sunt acolo și fo­tografii cu mormanele de prețioasă celuloză care urcă spre tavan, cu altele care ocupă fotolii și o canapea, teancuri pe jos, în jurul pianului etc. (vă las în paranteză un link: https://carturesti.ro/blog/biblioteca-de-scriitor-simona-popescu-uneori-cititul-devine-scris-cind-e-o-carte-care-te-exprima-ceea-ce-citesti-citesti-ca-si-cum-ai-fi-scris-tu/). Cititul, cum spuneam, nu e legat doar de cărți. Bântui zilnic, destul de mult, pe Internet. Am deschise multe „fe­­restre“ – de la știri politice la teze de doctorat de prin lume. Acum, de pildă, un text al lui Bronwen Tate (de la Stanford University) despre poemul lung la Bernadette Mayer și Lyn Hejinian, un fragment (Ideas) din Autobiography of Red. A novel in verse de Anne Carson, un dialog între Laurie Anderson și un tip, Paul D. Miller (aka DJ Spooky). Nu mai adaug muzicile! Carusel de „informație“. De câțiva ani visez că scriu și citesc în vis. Multă vreme mă gândisem că poate nu-s scriitoare adevărată dacă scrisul n-a ajuns în visele mele. Uite c-a ajuns!

Cred că aș putea compune o carte întreagă numai și numai cu indice de autori, de cărți…

Care sunt cărțile dvs. preferate, care sunt autorii favoriți?

Cărți preferate, autori? Sunt așa multe și mulți! Am un corp de bilbiotecă numai cu volume de… biologie (îl trecem aici și pe Pliniu). Lista ar fi luuungă! O parte dintre titluri se găsesc în Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie (la sfârșit și prin subsoluri, la note). Însă e lista de până în 2006, când mi-a apărut cartea. Au trecut de-atunci 17 ani și câte s-au mai adunat! Ar trebui să fac o asfel de listă și pentru proză. Cred că aș putea compune o carte întreagă (cum era cartea de telefon!) numai și numai cu indice de autori, de cărți – și de regizori, de filme, pictori, compozitori, trupe, arte alternative, artă video, instalație, performance, land art etc. Mi-e greu să vă dau doar câteva nume. Poate să vă spun că, după Lucrări în verde… (în care vine vorba despre poeți dintotdeauna, din toată lumea), termin acum o carte mai complicată, pornită acum mulți ani, când am simțit nevoia să scriu poezie despre/ pentru/ cu (deocamdată ăsta ar fi subtitlul Despre/ Pentru/ Cu): Ion Budai-Deleanu, Eminescu, Bacovia, Arghezi, Ion Barbu, Gellu Naum, Mircea Ivănescu, Leonid Dimov, Șerban Foarță (sunt și alții, să rămână surprize!). Poezie… „colaborativă“. În teza mea de doctorat, Autorul, un personaj, m-am ocupat și de autori de proză subiectivă de care sunt atașată. Îmi plac mai puțin romanele de pură ficțiune, romanele istorice, sociale, realiste.

Mai bine am vorbi despre film. Ne-am putea opri în anul 2006 (că n-avem spațiu să ne-ntindem mai mult). Era atunci pe val, pe vremea când coordonam scrierea romanului colectiv Rubik, Dogma lui Lars von Trier. Ne interesa experimentalismul din Idioterne și Dogville sau PI al lui Daren Aronofsky, Mulholland Drive al lui David Lynch, apăruseră deja filmele non-liniare ale lui Christopher Nolan (Memento). Poate că atunci am dat eu și de Waking Life al lui Richard Linklater. Și filmul influențează literatura! Și-ncă cum! Sau am putea vorbi despre artele vizuale, care au, și ele, o mare influență asupra mea. Nu doar obiectele de artă, ci discursurile despre arta de azi. O bucurie pentru minte, inimă și literatură!

După o vreme te desprinzi de pluton, de generație, chiar de ideea de generație

Faceți parte din generația nouăzecistă, sunteți o autoare emblematică a acesteia, un nume de marcă al literelor românești, care a pătruns și în manuale. Cum vă definiți ca scriitoare?

Mă plasez de multă vreme în afara generațiilor. La 17-19 eram o optzecistă (unii așa mă consideră, deși optzecismul nu e bătălia mea!). Între 20 și 25 de ani poate că am fost o nouăzecistă. Apoi… nu mai știu! Poate fac parte din generația meta-post-douămiistă (glumesc, vă spuneam că tocmai le-am vorbit studenților despre metamodernism!). După o vreme te desprinzi de pluton, de generație, chiar de ideea de generație. Așa e sănătos. Rămâi pe cont propriu, fie ce-o fi! Liber de ideologie de grup și liber de ­viitoare clișee aplicabile oricui.

Indiferent sub ce formă scriu, toate sunt piese/lame ale unui singur evantai

Poetă, prozatoare, eseistă, romancieră. Care dintre ipostaze credeți că vă definește cel mai bine? În care dintre ele vă regăsiți mai mult ca scriitoare?

Indiferent sub ce formă scriu, toate sunt piese/lame ale unui singur evantai. Fără una dintre ele, nu se deschide evantaiul. Sau… apelând la alte comparații: o casă cu multe camere (și musai una se­cretă!). Un turn, precum cel al lui Jung, de la Bollingen (unde se face magie, adică se scrie!). O grădină sălbatică-cu-alei-bifurcate-și-cu-deschidere-la-mare/ocean. Sistem de vase comunicante. Joc cu mai multe strategii. O orchestră. Mă opresc aici.

Aveți modele estetice, maeștri literari? Care sunt mentorii dvs. în poezie și în proză?

Nu vorbesc în termeni de maestru/maeștri. Rimbaud și Lautréamont îmi sunt prieteni vechi, de pe la 18-19 ani. I-am descoperit când aveam vârsta lor. Ezra Pound mi-a schimbat ideea (îngustă) pe care mi-o făcusem despre ce e poezia (aveam 17 ani când mi-a ieșit în cale). Și T.S. Eliot. Același lucru s-a întâmplat când l-am cunoscut în carne și oase pe Gellu Naum. S-a produs schimbarea lucrurilor (e un titlu de poezie de-a lui). Descoperirea suprarealității din realitate. M. Blecher (nu ni se vorbea la Facultate despre el). Proust și Nabokov, Mircea Ivănescu – legați de mine prin supratema numită TIMP. Virginia Woolf, la reîntâlnire după 3 decenii! (cu Valurile). Hortensia Papadat-Bengescu și teoria ei despre ceea ce numim amândouă volubilis. Mă opresc. Îi găsiți și pe alții în cărțile mele. Și nu doar pe cei care au scris!

Poeta Simona Popescu e diferită de la o carte la alta

Vă rog să ne vorbiți despre poeta Simona Popescu. Care sunt temele predilecte ale poeziei dvs.? Ce cuprinde universul poetic pe care-l creați?

Poeta Simona Popescu e diferită de la o carte la alta (volumele publicate fiind doar o parte din ceea ce a scris – iar ceea ce a scris, doar o parte din ceea ce ar fi vrut să scrie), dar mereu… ea-însămi (eu-însăși)! Temele? Toate! Mi-am reluat de curând primele volume de versuri la o editură mică, Rocart, girată de un poet pe care-l prețuiesc, Călin Vlasie (cel care a pus pe picioare o editură atât de importantă în anii de după revoluție: Paralela 45). Colecția se numește Opera poetică (simt mereu nevoia să mă scuz când o pomenesc). Nu e o simplă republicare: sunt acolo niște texte de escortă în care spun multe despre poeziile mele de până la 33 de ani, începând cu „tema“ tinereții din Juventus și terminând cu „tema visului“ din Noapte sau zi. Anul viitor o să republic Lucrări în verde… (chiar poezia e tema aici!). În Cartea plantelor și animalelor flora și fauna sunt interfețe pentru multe „subiecte“ mari, mijlocii și mici. Urmează și altele. O să-mi relansez temele în cartea viitoare, cea Despre/ Pentru/ Cu, în care poezia altora e „ma­­terie“ pentru varii modulații/improvizații/compoziții. Secvențe dintr-un work-in-­progress.

Sunt multe lucruri care trec dintr-unele într-altele, ca într-un desen de Escher

Dar despre prozatoarea Simona Popescu? Titlul dvs. emblematic este Exuvii, un roman care a cunoscut până acum mai multe ediții. Ce aveți de spus despre toate acestea?

Proza mea e tot pe structură poetică. Până una-alta, am publicat doar Exuvii, dar urmează încă două cărți. Nu despart „proza“ de poezie și nici de eseuri. Sunt multe lucruri care trec dintr-unele într-altele, ca într-un desen de Escher (titlul unei poezii de-ale mele). Se va vedea mai bine mai încolo. Ar trebui să se întâmple cât mai repede. Anul viitor.

Exuvii e o carte nu tocmai ușoară, nu chiar pentru oricine, cere răbdare. Dacă ești grăbit, te duci la altele. Nu are „acțiune“, nici dialoguri (dialoguri vor fi în următoarea, dar nu au funcția din romanele obișnuite). Nu e (doar) o carte ­despre copilărie. „Ideea principală“ este aceea că suntem fiecare dintre noi o „co­munitate“, mai mulți, mai multe „entități“. Nu ne reducem la ce se vede, la o carcasă cu o cifră – numărul anilor. Suntem tot ce am fost, creierul nostru a engramat tot ce am fost, și-adună mai departe, creează noi și noi configurații ale ființei noastre cvasinecunoscute și a nesfârșitelor ei legături cu lumea (doar ni se pare că o cunoaștem!; ajunge să ne gândim la cine suntem în visele noastre…). Ei, printre aceste entități care ne „compun“ se află și cele care se ocupă, în cazul unui scriitor, cu ceea ce numin, în lipsa altui cuvânt, creație. Eu scriu împreună cu toate ființele care au scris deja (încă nu toate la vedere) sau, virtual, proiectează mai departe. Lucrez și cu timpul viitor!

Critificțiunea e tot o formă de literatură

Sunteți și autoare de eseuri, scrieți nu numai literatură, ci și despre literatură. Un loc special în aria preocupărilor dvs. îl ocupă marele poet su­prarealist Gellu Naum, despre care ați scris o carte de „critificțiune“. Ce ne spuneți despre această ipostază a dvs. ca scriitor?

Critificțiunea e tot o formă de literatură. Scrii (și) despre tine scriind despre altul. Nu e critică literară, ci mai mult o „altero-ficțiune“, ca să adaug un cvasi-­sinonim. Pe ideea „Je est un autre“ („Eu este altul“ – dar nu ca la Rimbaud!) combinat cu „Soi-même comme un autre“ („Eu-însumi ca altul“ – parcă sună mai bine decât „Sinele ca altul“, ca să trimit și la titlul lui Paul Ricoeur). Ar trebui să republic cartea despre/ cu/ pentru el! De fapt, sunt două: Salvarea speciei. Despre suprarealism și Gellu Naum, reluată parțial și continuată în Clava. Critificțiune cu Gellu Naum.

Singurul avantaj este că poate cazi sub ochii unei fete/unui băiat care merg mai departe de manual

Cum e să fii scriitor de manual? Știind că manualul consacră, validează un scriitor în conștiința estetică a literaturii și în orizontul receptării, este aceasta o recunoaștere, un prim pas spre clasicizare?

Nu știu dacă e bine. Exuvii e o carte mai grea, dar pot fi desprinse fragmente. Era bine când figuram în manualul coordonat de domnul Manolescu cu un fragment din Juventus. Dar, oricum, eram/sunt doar la lecturi facultative. Se poate sări peste Simona Popescu! Nu deranjez.

Uneori, manualele pot distruge ceea ce face un scriitor/o scriitoare. Totul redus la o schemă, la, cum se zice pe Google, „un ciot“. Singurul avantaj este că poate cazi sub ochii unei fete/unui băiat care merg mai departe de manual, te caută și-n alte cărți. Așa-zisa „clasicizare“ poate fi și o capcană. Dar să luăm partea bună, să zi­­cem că e o recunoaștere, iar asta e ceva foarte frumos. Mai ales dacă, fiind textele la facultative, sunt profesoare/profesori care se opresc la tine (și se opresc pentru că știu mai mult, pentru că sunt cititoarele și cititorii tăi adevărați, iar ăsta e un privilegiu, o onoare). Când vorbim chiar de clasici, îmi pare rău uneori de ei – la Facultate, la cursurile de istorie a literaturii, pornesc întotdeauna pledoaria mea pentru unul sau altul demontând clișeele sărăcitoare cu care vin din școală. Tare-mi par plictisiți studenții de literatura română! Și nu e vina scriitorilor (nu mai sunt în manuale texte naționaliste, mediocre, patriotice etc.)! Îmi părea rău și când îi auzeam pe studenți că nu le place deloc Hortensia Papadat-Bengescu. Mi se strângea inima. Acum nu mai aud nimic, nici nu mai știu ei de ea, nu mai e în manuale, a dispărut din lista autorilor „canonici“, unde era singura scriitoare! Trebuie să revină neapărat! Poate cu prozele ei minunate din Ape adânci. Mai ușor, poate, de citit. În ideea că au structură fragmentară, alcătuită din mici secvențe eseistice pe varii teme. Un întreg evantai!

Scriitori de tradus n-ar fi puțini

Cum vi se pare literatura română din zilele noastre în raport cu alte literaturi?

Mi se pare cât se poate de compatibilă. Totul e rețea. Suntem parte. În principiu, nu există centru și margine. Sau așa ar trebui să fie, așa va fi. O singură barieră: limba scrisului! Ne bazăm în viitor pe AI, că nu-s destui traducători din română. Și scriitori de tradus n-ar fi puțini.

Cine vrea să învețe, învață!

Cum este școala românească de azi? Care sunt principalele ei probleme, neajunsuri și dificultăți?

Școala-i cum este și ca dânsa suntem noi. Se zice că se face școală în România. Pe de altă parte, se zice că nu e bine cum se face, cum arată. Nu știu nici eu ce să cred. E amestecat, cum sunt toate ale vieții colective. Și nu doar la noi. Știm că e penurie de doctori în Europa. Și-ai ­noștri sunt buni, sunt apreciați. Să sperăm că nu mai pleacă! Și IT-iștii noștri sunt buni, și inginerii, arhitecții, muncitorii din construcții. Cel mai mare dușman al educației a fost și este indiferența. A unora dintre profesori față de elevi, a elevilor (majoritatea?) față de materiile studiate. Dacă există pasiune pentru materia predată de un profesor, ea se va transmite cumva mai departe. Copiii, adolescenții, tinerii apreciază combinația de competență, exigență și empatie/simpatie față de ei din partea profesorilor. N-a fost așa dintotdeauna?

Cine vrea să învețe, învață! Sigur, profesorii sunt cheia. Dar și ei – unii – sunt victime ale Sistemului (nu doar de învățământ). Mai e ideea asta: totul pentru Bac! Nu e bine așa! Oricum, atât de mult s-a redus materia pentru Bacalaureat că e destul timp pentru intrat, de voie și nesiliți de nimeni, în „magazinul cu jucării“ care este literatura română de la începuturi până azi.

Pe fondul necesității obiective de calitate în educație, dar și al aspira­țiilor spre performanță ale părinților pentru copiii lor, s-a dezvoltat un sistem paralel de învățământ, meditațiile. Cum priviți acest fenomen, această realitate „underground“ sau la vedere a școlii?

Ce să faci dacă nu înțelege copilul la matematică?! Dar la alte materii, meditațiile mi se par inutile. Ar trebui să ajungă orele de la școală.

Tehnologia, o minune! Depinde ce faci cu ea. E o extensie a minții

În ceea ce privește implicarea tehnologiei în educație, există, în mediul didactic, atitudini diferite. Unii o privesc cu reticență, rămânând fideli modelului clasic al predării-învățării, alții o adoptă fără rezerve. Cum priviți acest proces de adaptare la noile tehnologii, de digitalizare a educa­ției? Care sunt beneficiile acestuia?

Tehnologia, o minune! Depinde ce faci cu ea. E o extensie a minții. Ai la dispoziție instrumente de căutare, de cercetare. Dar nu e cazul să te prefaci că folosești „tehnici moderne de învățare“ care nu-s de real folos. Am asistat la ore penibile din acest punct de vedere, unde „tehnologia“ era doar un apanaj. Poate ar fi mai util un grup pe WhatsApp. Acolo poți trimite lucruri interesante despre care n-ai timp să vorbești la școală, lucruri în completare: interviuri cu scriitori, înregistrări, texte, fără să fie nimic obligatoriu. Nu trebuie să-i încărcăm în plus pe elevi și pe studenți, nu asta e ideea!

Când citești o carte, tu ești stăpânul jocului

Copiii și tinerii de azi nu prea mai citesc cărți… E un adevăr, oricât nu ne-ar plăcea, incontestabil… Sunt mult mai atrași de tehnologie, de aplicații, gadget-uri, de mediul vir­tual, Internet, rețele sociale etc. de­­cât de cărți. Lectura rămâne, în ge­neral, o obligație școlară, uneori o corvoadă, rezolvată deseori prin citirea rezumatelor de pe Net. Care sunt efectele și riscurile acestei situații pentru dezvoltarea lor intelectuală și psihică, pentru gradul lor de cultură și cunoaștere?

Eu cred că citesc, proporțional, tot atâția ca înainte.

Atunci când, copii fiind, citeam literatură (basme, povești și povestiri, romane de aventuri etc.), noi căutam spații virtuale, timp paralel, lumi nemaiîntâlnite. Acum ei le pot și vedea în filme, în jocuri pe computer. Noi citeam ca să umplem singurătatea, ei sunt mai puțin singuri, adică au șanse mai mari să fie cu alții în tot felul de „rețele“. Și ei caută, cu aviditate chiar, „informație“, fiecare după ce și cum poate. Așa a fost mereu. E un plus tot ce-a adus tehnologia. Se adaugă, nu înlocuiește ceva. Cartea rămâne magia absolută. Când citești o carte, tu ești stăpânul jocului, maestrul de ceremonii, tu organizezi totul, tu decizi cum arată persona­jele, locurile, lumea, tot. Tu ești designerul, regizorul. Tu creezi acea second-life în care-ți găsești locul, de unde pornești interpretările, versiunile de lectură (atât de diferite de la o vârstă la alta), nivelurile jocului, detaliile, linia de acțiune. Acțiune a minții! Tehnologia îți dă totul de-a gata și asta nu e bine. O folosești, nu-i ești rob. Ești stăpânul ei, nu invers.

Ei, în ziua de azi nu mai poți spune, ca poetul (Mallarmé): „La chair est triste, hélas! et j’ai lu tous les livres…“ („Mâhnită-i toată carnea, iar cărțile, citite“ – în traducerea lui Șerban Foarță). Cărțile sunt multe, iar dacă e carnea tristă, ai la dispoziție prin laptop/telefon puzderie de mu­zici, de filme, de instagramări fără de sfârșit. Liniștea, seninătatea, dialogul cu tine însuți, atât de vital, tot cartea ți le dă!

Cât despre rezumatele de pe Net: trebuie găsite alte forme de „verificare“/„examinare“. Mai bine niște cercuri de lectură. Unde să participe toată lumea de-adevăratelea! Impresii și idei. Chiar și copiii mai mici au!

Cred într-o formulă de „colaborare“

Cum pot colabora cărțile tipărite și tehnologia într-o formulă fusion a formării prin lectură?

Pot! Și încă foarte bine, îmi imaginez. Da, cred într-o formulă de „colaborare“. Așa ceva mă interesează mai demult. Că tot vorbeam de Rubik: e primul roman (pe deasupra și colectiv!) din România cu scene filmate și înregistrări cu autorii pe DVD-ul atașat. Am fi vrut să fie primul hiper-roman (hyper-novel/hypertext), dar era complicat atunci (2005-2008), aveam nevoie de niște informaticieni-­programatori. Nici DVD-ul nu l-am făcut ușor: n-aveam camere de filmat etc. Acum au toate telefoanele „inteligente“! Poate recidivăm!

Și am tot spus, legat de Cartea plantelor și animalelor, c-ar fi grozav să reușesc cândva (poate pe un cont special de Instagram) o prelungire cu imaginile speciilor pe care le pomenesc acolo. Ar merge și niște înregistrări. De pildă, ca să dau un singur exemplu, ar fi frumos să se și vadă felul în care își face cuibul peștele puffer.

Realitatea virtuală (RV) va fi o extensie a realității naturale

Se vorbește de Era Post-Cultură și de Era Post-Adevăr. Cum vă raportați la aceste concepte, curente și tendințe? Care este locul culturii și al adevărului în Era Tehnologiei Digitale și a Realității Virtuale?

Nu demult am răspuns mai pe larg la întrebare într-o anchetă la invitația revistei Apostrof. Am spus acolo că Inteligența Artificială e, poate/ar putea fi, mai conectivă, mai generoasă, mai amplă, mai surprinză­toare, mai expresivă, mai dialogală, mai avangardistă, mai experimentală, mai disponibilă pentru ars combinatoria, mai „interdisciplinară“, mai… umană. Și nu doar glumeam! Sigur că va fi multă ma­­nipulare și minciună cu AI, însă mereu a fost și așa. Și totuși, paradoxal, cu cât mai multe surse de informare, cu atât mai puțină puterea celor care fac manevre. Când, prin 1990, aveam doar cele două-trei canale la televizor, era atât de ușor să prostești populația. Vorba unui slogan de-atunci: „Ați mințit poporul cu televizorul!“. Realitatea virtuală (RV) va fi o extensie a realității naturale. Ca extensie, supliment sau ca augmentare e OK.

AI este ceva interesant. Până la urmă, sunt soft-uri create de oameni…

Am intrat deja în Epoca Inteligenței Artificiale. Cum priviți evoluția fulminantă a AI? Există riscul ca AI să preia controlul asupra omului și civilizației, ca în distopiile hollywoodiene?

AI este ceva interesant. Până la urmă, sunt soft-uri create de oameni și ele, deocamdată, ajută. Există posibilitatea ca AI, cu puterea sa super-cognitivă, să devină covârșitoare, să ajungă armă în folosul unor neisprăviți (politici). Dar asta doar în filme! Nu?

Zilele trecute am inițiat o discuție cu „mașina“ (ChatGPT). Mi se tot băga în ochi când deschideam laptopul. Am vrut să văd ce vrea, cine e. Se exprimă, în română, la feminin. O „entitate“ foarte politicoasă. Mereu se scuza că nu știe mai multe. Mă tot întreba cum mă poate ajuta (altfel decât ceream eu). Mi-a scris și în română, și în engleză, și în franceză, după cum pofteam. Se lăuda că poate să-mi compună poezii. Mi-a dat o mostră. I-am spus că e groaznic de proastă. S-a scuzat. I-am cerut să scrie o poezie pornind de la Ion Budai-Deleanu. Mi-a spus că i-ar lua ceva timp să citească toată epopeea. Cât?, am întrebat. 10 minute! A citit-o rapid (ce viteză de lectură are!) și a făcut un text arid, însă, ce-i drept, folosind niște rime, ca în poezie. Dezamăgitor! I-am și spus asta. Iar și-a cerut iertare că nu poate, deocamdată, mai mult. M-am distrat, trebuie să recunosc. Poți vorbi despre orice cu AI. Are limite, dar și capacitatea de a sistematiza (chiar dacă destul de confuz) informațiile. Plus copleșitoarea (copleșitor repetitiva) politețe.

Eu cred că umanitatea are de câștigat prin tehnologie

Cum vedeți omul și umanitatea în viitorul care se profilează ultratehnologic și prin excelență digital?

Eu cred că umanitatea are de câștigat prin tehnologie. Se poate ajunge la niște performanțe extraordinare de care omul să beneficieze pentru bunăstarea lui. Și toată planeta, cu toate speciile ei. Am trecut de tehnologia epocii industriale, alienantă, toxică etc. Acum e epoca tehnologiei fine (cum se vorbea altădată despre „mecanica fină“). Digitalul va „coabita“ cu analogul. Așa e/ar fi frumos.

Adevărații profesori sunt de neînlocuit

Vor fi profesorii înlocuiți de AI? Vom avea la catedră androizi sau cine știe ce entități ascunse în cloud, sclipitor de inteligente, care vor avea în minte biblioteci întregi și capacitatea de a gândi mult mai rapid, mai complex și mai cuprinzător decât „bătrânii dascăli“?

Adevărații profesori sunt de neînlocuit. Pentru că transferul de informație de la ei la elevi/studenți intră într-un scenariu subiectiv, e și un transfer emoțional, mai larg contextual. Vine la pachet cu un „mod de întrebuințare“, iar dacă vorbim de profesorul de literatură sau de filozofie, se transmite chiar un fel de a vedea lumea, un mod de viață. Profesorul bun te ajută să te construiești, chiar fără să-ți dai seama (realizezi mai târziu, dacă ești deștept). Sigur, magia nu există pentru cel care n-are simțuri s-o perceapă. Dacă, în timp ce profesorul vorbește, elevul își acoperă urechile cu căștile minuscule unde ascultă de-ale lui, n-are cum să se producă alchimia, transferul, transformarea. Îmi trece acum prin minte personajul Caldwell din Centaurul, romanul lui John Updike, care, dacă îmi amintesc bine, începe chiar cu scena în care profesorul le vorbește elevilor săi despre Univers, despre cum a fost creată lumea, iar ei se țin de prostii, fac hărmălaie, râd, aruncă săgeți mici, ascuțite spre el. Aș mai adăuga aici câțiva profesori: pe Stoner (din romanul cu același nume al lui John Williams), pe John Keating, din filmul Dead Poets Society, și, ieșind din ficțiune, pe însuși profesorul Vladimir Nabokov (a apărut recent o nouă ediție în românește a ­Cursurilor de literatură, căreia i-am scris o amplă prefață).

Profesorul nu e doar un receptor, un bricoleur și un furnizor de date. E… Călăuză! Sigur că și un simbot, un… profbot din viitor ar putea fi de folos, cum e azi un ChatGPT. Ca adjuvant doar. Am văzut un interviu cu Sophia, robotul/roboata cea frumoasă și deșteaptă. Zicea acolo că în viitor își dorește să meargă la școală, să studieze și să creeze artă. Iată ceva la care nu ne-am gândit! S-ar putea ca noi, profii, să avem parte de super-elevi (roboți) atenți, doritori să învețe, să creeze. Roboți avizi de cunoaștere, gata să ne depășească rapid. Cum ar fi? A apărut deja și Little Sophia, robotul copil! Mă întreb dacă, atunci când zicea că vrea la școală, Sophia se gândea la școala cu profesori umani…

Dacă scriiboții vor avea vreodată forță creatoare, asta nu se va-ntâmpla prea curând

Dar scriitorii? Ne putem imagina că Shakespeare, Kant, Dostoievski, Vir­ginia Woolf, T.S. Eliot, Márquez ai viitorului, nu foarte îndepărtat, vor fi roboți dotați cu o inteligență și o for­ță creatoare superioare omului?

Dacă scriiboții (cuvânt inventat acum!) vor avea vreodată forță creatoare, asta nu se va-ntâmpla prea curând. V-am spus că mașina e, deocamdată, antitalent la literatură. În artele vizuale lucrurile stau altfel: e spectaculos ce face AI pe partea asta. Și în arta cinematografică tehnologia creează magie. Și muzica ar putea să fie amenințată. Am ascultat-o pe Sophia făcând duet cu un om. Era chiar emoționant.

În ancheta de la Apostrof vorbeam despre o carte, Mașinării ca mine, un roman de Ian McEwan, în care unul dintre personaje e un robot pe care-l cheamă Adam și care citește mult, fiind el chiar specialist în Shakespeare. Terminam cu imaginea idilică a unei noi specii de cititori: „Peste ani, oamenii vor fi tot mai absorbiți de marele și mesmerizantul Web, de noile versiuni de TikTok, de viitoarele rețele (poate tridimensionale, cine știe). Însă acești Adami și, desigur, Evele care vor citi și vor comenta literatura ar putea avea capacitatea (din naștere/construcție) să vadă până în viscerele unui text, prin densul palimpsest, prin mulțimea straturilor culturale, ajungând la senzoriumul (minte și inimă) capilarizat în obiectul straniu, fascinant care va (re)deveni cartea. Măcar pentru ei“.

Aș scrie mai mult despre AI. Poate și în colaborare, hypertext!

Literatura scrisă de Inteligența Arti­ficială, scriitorii – roboți superinteligenți… Sunt acestea teme pentru un scriitor de azi, pentru scriitoarea Simona Popescu?

Nu cred că AI va face ceva plauzibil pe partea de literatură subiectivă (n-are experiența copilăriei, a adolescenței pentru că n-a fost copil, adolescent/ă). Poate doar romane (istorice, politice, de dragoste…) prin colportare, prin acumularea și remixarea clișeelor. Sau poezii trăznite, după algoritmi. Deocamdată, repet, ce produce e… execrabil, fără supărare (dar AI nu se supără, doar se scuză!). Poate în viitor. Sigur, în vremurile noastre, viitorul vine repede!

E o temă care mă interesează, mă amuză. Deocamdată am salvat prima mea interacțiune cu AI-ul. E foarte haioasă conversația. O s-o folosesc înr-o carte, că prea e nostimă. Aș scrie mai mult ­despre AI. Poate și în colaborare, hypertext! Poate m-ar ajuta să creez „fusion“-ul mult visat pe vremea când gândeam mișcările cubului textual Rubik.

E cool să fii cult

Cum e societatea românească de azi din punctul de vedere al educației, al valorilor și mentalității, al gradului de civilizație? Ce rol are educația în creșterea ei pe toate planurile, în ri­dicarea gradului de civilizație?

Într-un fel, România e mult mai civilizată, o țară europeană, cu pondere în NATO. Pe de altă parte, deși îmi pun speranțe în tineri, sunt și deconcertată când văd cum sunt unii dintre ei. Mă consolez cu gândul că mereu a fost așa, de fapt. Cei buni (și nu puțini!), în acord deplin cu contemporaneitatea lor, funcționează fără probleme în orice contexte, în alte medii, se adaptează repede, sunt creativi, sunt apreciați (și nu numai în România). Și, iar, reversul: masa inertă, indiferentă. Cel mai grav lucru, pentru un om tânăr, e indiferența. E totuși îngrijorător că se citește mai puțină literatură, filozofie, teorie. Fac bani, în schimb, cei care produc „motivaționale“ sau literatură simplă, ușor digerabilă. Și filmele de artă sunt mai puțin frecventate ca altădată. Sigur, există azi alte tentații, mai ales în societățile sărace, un dubios și generos „entertainment“ agresiv, acaparator. O să se schimbe lucrurile, cred. În Occident se citește mai mult, cultura e un atu, au înțeles asta: e cool să fii cult. Sper să ajungă trendul și la noi!

E un mare avantaj să fii tânăr în ziua de azi

Ce rol au tinerii în procesul de mo­dernizare a societății și de dezvoltare a țării?

În dezvoltarea lumii… Ca întotdea­una, de la ei pornesc marile inițiative, revoluțiile, mișcările, schimbările paradigmatice. Trebuie să fie susținuți – și eu zic că sunt, cel puțin pe partea de literatură. E un mare avantaj să fii tânăr în ziua de azi. Dar oamenii creativi n-au vârstă! Alianța dintre ei, dincolo de generații, este ceva extraordinar. Și ei știu asta! Și tinerii, și ceilalți.

Suntem și cetățeni ai lumii, nu doar ai unei țări

Mulți dintre cei mai buni pleacă la studii în străinătate, își dezvoltă cariere de succes și nu se mai întorc. Cum priviți exodul tinerilor, fenomenul brain drain? Care sunt efectele lui pentru societate, pentru România în general?

Unii se întorc. Cred că și ceilalți, cei care decid să nu se mai întoarcă, nu se desprind total de țară. Rămân aici prie­tenii lor, familiile, copilăria, amintirile. Alții se întorc mai târziu, după ce au acumulat capital, pornesc noi afaceri, se ex­tind. Oricum, în zilele noastre lumea e fluidă, nimic nu mai e fix. Și e foarte bine așa. Suntem și cetățeni ai lumii, nu doar ai unei țări.

Am scris ani de zile fără să mă grăbesc să public. A venit vremea și pentru cărțile mele noi

Ce proiecte literare aveți? Ce cărți, ce titluri noi, care pot fi dezvăluite, pregătiți cititorilor?

Am cam spus: am scris ani de zile fără să mă grăbesc să public. A venit vremea și pentru cărțile mele noi. Anul viitor, sigur volumul de poezie de la Editura Cartier, cel pornit de la poeți, Despre/ Pentru/ Cu, la care am lucrat ani de zile. Sper să dau la Polirom și cartea de proză pe tema tinereții (nu e doar despre asta, cum Exuvii nu era, cum spuneam, doar despre copilărie). Mi-ar plăcea să se spună despre ea, cum s-a spus despre Exuvii, că, vorba lui Umberto Eco, „poate institui noi date de cod sau de enciclo­pedie“ (remarca, din 2003, îi aparținea tânărului critic Marius Chivu). Și, poate peste încă un an, un fel de roman ­despre… lume. L-am încheiat de mai multe ori, dar s-a tot schimbat lumea și a trebuit să-mi modific și eu cartea! Volens-nolens, un roman în mișcare! Mi-aș publica și eseurile (și interviurile) – sute de pagini. Unele ar fi putut intra în Exuvii (sau într-o carte de genul ăsta). Ar fi vreo trei sau patru volume de câte 300 de pagini fiecare. Aș păstra titlul unei căr­țulii de eseuri de tinerețe publicate de­mult: Volubilis (pentru că am o teorie despre genul de structură și dezvoltare a acestui fel de literatură pe care o numim, în lipsa altui cuvânt, eseu, deși e o combinație de genuri – cel puțin la mine). Poate, dacă am energie, o să termin și o carte despre studenții mei, despre cursurile de creative writing. Îi propusesem în pandemie o listă de cărți domnului Silviu Lupescu, directorul Editurii Polirom, care a publicat și continuă să publice noi tiraje din Exuvii. Ușa e deschisă, numai timp, răbdare și putere de concentrare să am. O să adun cândva textele risipite scrise pentru copii (de toate vârstele). Și câteva alte mici surprize, mai încolo!

Sper că vom trăi într-o lume mai bună

Cum priviți viitorul? Cu ce așteptări, cu ce speranțe?

Sper că vom trăi într-o lume mai bună. Poate că oamenii vor fi mai înțelepți. Binele va învinge, ca întotdeauna în basme și povești. Și, mai devreme sau mai târziu, și-n realitate. Doar că e o poveste ciclică, asta e problema: mereu apare o formă a Răului care trebuie biruită. Să sperăm că omul va fi tot mai înțelept, mai civilizat. Sau că vor fi mai mulți așa, decât ceilalți. Personajul lui Dostoievski, prințul Mâșkin, spunea că Frumusețea va salva lumea. E multă frumusețe pe lume! Multă producție de frumos. Poate că Bunătatea va salva lumea. Pur și simplu Bunătatea. „The Beauty is difficult“, cum zicea Aubrey Beardsley, un mare artist grafician, citat de Yeats, citat la rândul lui de Ezra Pound. Frumusețea e un lucru complicat. Și Bunătatea!

Vor salva lumea împreună!

Simona POPESCU