Interviu cu scriitoarea Adina Popescu: „Cărțile care se citesc în copilărie sunt cărți formatoare, definitorii“

Ce îmi amintesc clar din primii ani de școală este duplicitatea

Stimată doamnă Adina Popescu, cum a fost întâlnirea dvs. cu școala? Ce vă amintiți din ciclul primar? Dar despre doamna învățătoare?

Pe atunci, Doamna era, de fapt, Tovarășa. Nu am avut un atașament special față de ea, dar îmi amintesc că era o fe­meie de treabă – nu urla la noi, nu ne pedepsea lovindu-ne cu linia la palmă sau trăgându-ne de urechi, practici „educaționale“ frecvente în perioada comunistă. Datorită ei am devenit comandantă de detașament și purtam un șnur frumos, auriu, de care eram tare mândră. Teoretic fusesem aleasă „în unanimitate“ de către colegii mei, dar, de fapt, mă nu­­mise Tovarășa. Avea încredere în mine, eram o elevă conștiincioasă pe care se putea baza – făceam liste cu copiii care nu stăteau cuminți în bănci atunci când ea pleca până la cancelarie, cu alte cuvinte, pâram. De asta chiar nu sunt mândră când îmi amintesc, dar este cumva de înțeles, făcea parte din „sistem“, la fel și îndoctrinarea ideologică, învățarea pe de rost de cântece și poezii patriotice sau diferite acțiuni pionierești precum „Clasa noastră ca o floare“ sau reciclarea sticlelor și borcanelor (chiar acum scriu a treia carte din această „trilogie“ a copilăriei mele comuniste care este despre pionieri, se numește Cutezătorii, așa că îmi amintesc foarte multe lucruri din ciclul primar). Nu știu ce s-ar fi ales de mine dacă n-ar fi picat comunismul (eram în clasa a V-a și visam să devin comandantă de unitate și să port șnur albastru), dar cred că la un moment dat, prin liceu, mi-aș fi dat seama că ceva e fundamental greșit și că trăiam într-o minciună. Sunt o fire destul de rebelă, probabil că m-aș fi revoltat alături de alții, în grupuri mici, aș fi cârcotit pe la colțuri și aș fi spus ­bancuri despre Ceaușescu sau poate chiar aș fi fost disidentă, cine știe? Poate aș fi încercat să fug din țară… Nu-mi dau seama ce destin aș fi avut, acum chiar nu mai are nicio importanță, dar e o temă de gândire (chiar pentru o posibilă carte). Ce îmi amintesc clar din primii ani de școală este duplicitatea – la școală, cântam cântecele regulamentare închinate Tovarășului și Partidului și dădeam raportul în careul pionieresc, acasă îl ascultam pe taică-miu care îmi spunea că suntem conduși de un „dictator nenorocit“. Desigur, nu aveam voie să spun la școală ceea ce auzeam acasă.

Mergeam des la micuța bibliotecă școlară amenajată într-o cămăruță sub scara elevilor

Cum s-a născut pasiunea dvs. pentru lectură? Ce rol au avut familia și școala în această aventură a spiritului?

Am citit mult atât în școala primară, cât și în anii de gimnaziu, poate și pentru că în afară de lumile din cărți nu existau alte lumi fantastice în care să putem eva­da, așa cum există acum (jocuri video, filme, seriale etc.) Alternativa cărților erau doar jocurile din spatele blocului, dar nu te poți juca de dimineața până seara, la un moment dat obosești. O rugam pe mama ca la fiecare salariu să-mi cumpere câte o carte nouă (mi le alegeam din librăria de pe Calea Moșilor cu ceva timp înainte) și un disc cu povești (discurile se găseau la magazinul Foto-­Muzica, chiar la parterul blocului nostru). Cred că eram dependentă de povești, de fapt, trăiam în povești, învățam pe de rost pagini întregi și replici. Când plecam în vacanță la bunicii de la Cluj, mereu îmi luam în bagaj câte o carte sau două (de multe ori erau cărți pe care le citisem deja și voiam să le recitesc, așadar cărți de care mă atașam ca de niște păpuși sau de alte jucării). După ce le epuizam, treceam la cărțile din biblioteca bunicilor, care din păcate nu erau prea multe, bunicii mei au fost oameni simpli, doar cu câteva clase. Așa am ajuns să citesc la o vârstă mică Marile speranțe, Oliver Twist sau cărțile lui Dumas, Cei trei mușchetari etc. Când le terminam și pe acestea, treceam la cărți de bucate, nu glumesc, citeam rețete de prăjituri și încercam să mi le imaginez. Probabil că au avut un rol și părinții mei, mai ales tatăl meu, Anton, care, deși era inginer, terminase la fără frecvență și Facultatea de Filologie, a fost o ambiție a lui. Anton îmi citea poezii și îmi povestea despre poeți contemporani, cum ar fi Nichita Stănescu, Traian T. Coșovei, Cezar Ivănescu, Ion Caraion. Aveam acasă o bibliotecă impresionantă pentru un cuplu de ingineri, ocupa un perete întreg. Nu erau acolo cărți care să mă intereseze pe mine, însă mă fascina Dicționarul enciclopedic, de unde am învățat semnele de circulație, pe care nu le-am mai uitat de atunci, și frunzăream revistele National Geographic, la care taică-miu a fost abonat pentru o vreme, habar n-am cum de reușise să se aboneze la o revistă „occidentală“. La școală nu prea ni se recomandau cărți așa cum se face acum (exista o listă de lecturi de vacanță, însă nu era prea atractivă), însă eu mergeam des la micuța bibliotecă școlară amenajată într-o cămăruță sub scara elevilor. Nu găseam cărți noi, erau în general cărți vechi care miroseau a mucegai, cu pagini pătate sau tipărite prost, pline de însemnările copiilor care le citiseră înaintea mea, însă nu asta mă deranja cel mai tare, marea tragedie era atunci când lipseau pagini, mai ales când lipsea finalul.

Îmi plăceau mult cărțile de călătorie, de aceea am citit mai toate cărțile lui Jules Verne…

Care au fost cărțile dvs. preferate? Care au fost eroii preferați?

Îmi plăceau mult cărțile de călătorie, de aceea am citit mai toate cărțile lui Jules Verne, chiar dacă aveau prea multe descrieri, unele dintre ele tehnice. Mi-au plăcut și Toate pânzele sus! sau Cireșarii, de altfel citeam multe cărți scrise de au­tori români contemporani, existau în anii ’80 autori români remarcabili pe care astăzi nu-i mai știe nimeni, publicați la Editura Ion Creangă, probabil că unii scriitori preferau să scrie literatură pentru copii pentru că se simțeau mai liberi, mai neîngrădiți în ceea ce privește imaginația, mai departe de cenzură (unii dintre ei chiar strecurau niște șopârle în po­veștile lor). Îi amintesc doar pe câțiva – Mircea Sântimbreanu (Recreația mare), Anamaria Smigelschi (Luna-Betiluna și Dora-Minodora), Ion Lilă (O poveste cu pantofi) sau Dumitru Toma (Făt-Frumos certat cu gluma, Orașul piticoților mincinoși). Vladimir Colin, care a fost un soi de precursor al fantasy-ului românesc. Îmi plăceau și poveștile clasice, de pildă Povești cu zâne, Contesa de Segur. Am recitit de nenumărate ori Aventurile lui Habarnam și am râs de fiecare dată cu poftă când Habarnam a încercat să scrie poezii sau când zborul balonului plin cu prichindei a eșuat lamentabil. Tot de câteva ori am citit și o carte de propagandă sovietică, Trei grăsani, de Iuri Oleșa, nu știu ce oi fi găsit la ea, dar cred că mă interesa în primul rând povestea, nu propaganda. Însă cărțile/poveștile mele preferate au fost trei. Alice în Țara Minunilor, însă pe atunci eram mai îndrăgostită de povestea de pe vinil decât de carte, o știam pe de rost cap-coadă. Fetița de pe Terra, un roman SF pentru copii scris tot de un sovietic, Kirill Bulîciov, din păcate nu s-a reeditat. Și, nu în ultimul rând, O poveste cu un hobbit, a lui Tolkien, care nu știu prin ce minune s-a publicat și la noi (tradusă excelent de Catinca Ralea). A fost primul meu contact cu lumea lui Tolkien, care m-a fascinat și cu miturile anglo-saxone. Cartea a rămas pentru mine cea mai fabuloasă călătorie pe care mi-o pot imagina, așa că nu mă pot abține să o recitesc în fiecare an, să plec din nou la drum cu piticii și cu domnul Bilbo Baggins în căutarea comorii furate de dragon.

Eu mă puteam lăuda pe la 8-10 ani că știam toți zeii, chiar și pe cei mai mărunți…

Ce ne puteți spune despre mitologia copilăriei dvs.?

Dacă vorbim despre mitologie, vorbim despre miturile Greciei Antice și despre Legendele Olimpului, repovestite de Alexandru Mitru. Nu eram singura care le citisem, cele două cărți – Zeii și Eroii erau foarte la modă printre copiii anilor ’80. La noi nu ajunseseră, de pildă, mitologia nordică sau cea celtică, nu știam nimic despre elfi, troli sau druizi, însă aveam acces la o mitologie clasică care probabil că nu prezenta un pericol pentru regimul comunist. Eu mă puteam lăuda pe la 8-10 ani că știam toți zeii, chiar și pe cei mai mărunți, pe de rost, îmi amintesc că odată am uimit un preot, recitând numele zeilor și semizeilor, ce memorie are copilul ăsta! De altfel, noi, fetițele, ne jucam în spatele blocului „de-a zeițele“ și ne împărțeam între noi rolurile – știam că era mai înțelept să nu o aleg pe Afrodita, care era doar frumoasă și cam atât (cum erau manechinele celebre pe care le-am admirat mai târziu, în anii ’90), ci pe Pallas Atena, care avea și ceva în cap, în plus mai jurase și să rămână nemăritată, ceea ce-mi convenea de minune, căci pentru o fetiță de 9 ani mă­­ritișul nu reprezenta o prioritate. Jocul nostru se oprea atunci când ne dădeam seama că nu aveam niciun băiat, niciun zeu precum Zeus sau Apollo care să ne fugărească – cam asta înțelegeam noi din poveștile amoroase ale zeilor, iar când găseam un băiat disponibil, jocul nostru se transforma într-un fel de prinselea cu tentă mitologică.

Am început prin a scrie compuneri pentru școală, apoi în gimnaziu m-am apucat să scriu „romane“…

Să ne întoarcem la cărți. Când și cum ați început să scrieți?

Le spun copiilor cu care mă întâlnesc astăzi prin școli – probabil că am scris dintotdeauna. Adică de când am învățat să scriu, am scris povești și nu m-am mai oprit. Apoi, le explic că a fi scriitor nu este o meserie, e o vocație. Am început prin a scrie compuneri pentru școală, apoi în gimnaziu m-am apucat să scriu „romane“ pe care nu le-am terminat niciodată. Multe erau inspirate din cărțile pe care le citeam, de pildă, am început să scriu un roman despre o expediție în Africa inspirat de cărțile lui Jules Verne și de orele de geografie. Apoi, când am început să fac karate, am scris câteva capitole dintr-un roman cu karatiști care pleacă în spațiul cosmic ca să se bată cu extratereștrii, deci un fel de SF cu karatiști. Îi amuză pe copii când le povestesc toate astea. „De ce nu le terminați?“ „Pentru că aveam foarte multe idei și mă plictiseam repede de ele, iar dacă reciteam ce scriam după o lună sau două, consideram romanele mele deja «depășite», între timp mai crescusem un pic“. Din această cauză, susțin creativitatea și talentul copiilor (primim texte foarte bune pentru Ordinul povestitorilor și celelalte concursuri inițiate de editura Arthur), însă nu susțin publicarea cărților cu autori copii, deși mulți își doresc asta și chiar îmi trimit „romane“ scrise de ei ca să îmi dau cu părerea. Pentru a publica o carte îți trebuie ceva experiență de viață, un pic de maturitate, eu am îndrăznit târziu să mă apuc cu adevărat de scris, după 30 de ani, mereu până atunci am simțit că nu sunt pregătită. Le spun copiilor – mai aveți răbdare! Sau – dacă vei citi peste un an ce ai scris acum, punem pariu că n-o să-ți mai placă? Revenind la întrebare, în liceu am scris câteva nuvele cu care am câștigat niște concursuri de literatură pentru liceeni. Erau foarte puține concursuri literare pe atunci și îi invidiez pe copiii de acum pentru că au atât de multe opțiuni și au parte de validare, de o recunoaștere a talentului atât de devreme. Eu m-am chinuit patru ani într-un liceu care excela prin clasele de matematică-fizică, forma olimpici la aceste două materii, nu aveam treabă nici cu matematică, nici cu fizică, habar n-am ce căutam eu acolo, așa că acele concursuri pe care le-am câștigat au însemnat mult pentru mine. Mai ales că, în sfârșit, proful de mate, care ne era și diriginte, m-a lăsat în pace cu matematica lui, a înțeles că eu eram cu literatura (și mă respecta pentru asta, frumos din partea lui, mulțumesc, domnule Chiteș!), mă scotea la tablă la cele mai simple exerciții ca să-mi dea o notă de trecere.

Mi-am dat seama că îmi place să scriu pentru copii și că mă simt bine în „nișa“ aceasta unde aveam o libertate totală…

Când v-ați dorit să scrieți cărți pentru copii și adolescenți?

S-a întâmplat pe la finalul anilor ’90, când deja apăruse o nouă generație de scriitori care erau publicați în noua co­­lecție de succes Ego Proză a editurii Polirom. Desigur, mi-aș fi dorit și eu să debutez, însă, așa cum spuneam, nu prea în­­drăzneam. Despre ce să scriu? Cei mai mulți dintre „colegii“ mei scriitori scriau despre ei înșiși, despre marasmul și sărăcia anilor de tranziție românești, despre teamă și singurătate, despre cum făceau sex sau cum mergeau la piață. Erau niște texte foarte personale și, în general, întunecate, așa erau anii aceia, e de înțeles, însă mie nu-mi plăceau foarte tare, iar limbajul era șarjat și foarte libertin. Mi-am dat seama că, dacă m-aș apuca serios de scris, aș cădea în aceeași capcană – aș scrie despre mine și despre toată nefericirea mea. Am scris la un moment dat o nuvelă cam în același stil și i-am dat-o unei editoare, Adina Kenereș de la Editura Compania, ca să-i cer o părere. Mi-a răspuns – „Adina, știu că tu poți mai mult de atât!“. Apoi m-a întrebat – „Ai vrea să încerci să scrii o carte pentru copii?“. Mi-am zis – de ce nu? Așa că am scris o serie de povești neconvenționale pentru copii (Doar un zbor în jurul lu­­mii, Editura Compania) în care era vorba tot despre teamă, singurătate și nefericire, însă puse într-o altă formă, mai luminoasă. Mi-am dat seama că îmi place să scriu pentru copii și că mă simt bine în „nișa“ aceasta unde aveam o libertate totală, mai ales că… nu mai era nimeni acolo. Eram cam singură. Aproape ni­meni nu voia să scrie pentru copii, era considerată o literatură minoră, marea „bătaie“ era la Polirom, la Ego Proză, toți tinerii autori debutau și visau să ia direct Nobelul… exagerez un pic, desigur, dar cam asta era realitatea. Acum lucrurile s-au schimbat în mod fundamental (în mare parte și datorită editorilor, care și-au dat seama că există o piață pentru literatura pentru copii scrisă de autori români și au început să o încurajeze, pionierat în acest sens a făcut Editura Arthur). Acum, toată lumea scrie (și) pentru copii, e foarte la modă, chiar au­tori care nu au nicio treabă cu scrisul pentru copii și care li se pare cumva floare la ureche, deși nu-i deloc așa. Ei scriu de fapt tot pentru adulți (abordând teme ale copilăriei) și nu fac diferența, pentru că în primul rând nu citesc literatură contemporană pentru copii, nu știu ce se scrie în lume și, mai ales, ce așteptări au copiii. În sfârșit, aici e o întreagă discuție. Încurajez scrisul pentru copii și mă bucur că sunt atât de multe cărți pe piață, că există o concurență, că părinții, profesorii și copiii au de unde alege, dar nu mă mai simt atât de confortabil în nișa cea luminoasă ca la început, pentru că a de­venit brusc foarte aglomerată. Însă ­într-un fel e firesc să fie așa.

Am multe proiecte și cărți începute de care m-am atașat, sper să reușesc să duc măcar o parte până la capăt

Cum s-a născut și cum s-a dezvoltat cariera dvs. de scriitoare?

Multă vreme nici nu m-am considerat scriitoare, m-am considerat un om care scrie sau un om preocupat de scris. Pentru că îmi imaginam că un scriitor trebuie să aibă o ditamai opera care să ocupe două rafturi de bibliotecă, iar eu aveam doar câteva cărticele publicate. Am simțit că devin cumva scriitoare când am lucrat la trilogia fantastică O istorie secretă a Țării Vampirilor și am reușit cumva (ha­bar n-am cum) să duc la capăt două ro­mane de peste 500 de pagini, cu multe personaje, mai multe paliere de lectură și fire narative care se întrepătrund. Mi s-a părut foarte greu, dacă cu proza scurtă mă mai descurcam, nimeni nu m-a „învățat“ să scriu un roman, din cauza asta mi-a și luat foarte mult timp (peste zece ani). Am învățat din propriile mele greșeli, m-a ajutat mult documentarea (mi­tologie românească, texte de inspirație folclorică, motive și simbolistică, basme vechi românești, foarte frumoase, dar d­ificil de citit în zilele noastre chiar și de către adulți din cauza limbajului arhaic), am rescris foarte mult. Am simțit pentru prima dată că scrisul în­seamnă și muncă, nu doar talent (din această cauză tot amân rescrierea ultimului volum din trilogie). Nu simt neapărat că am o carieră, pentru că nu am evoluat așa cum mi-aș fi dorit. Nu am reușit să îmi găsesc o disciplină a scrisului care e esențială și să public, de pildă, o carte pe an, așa cum mi-am propus. Mă pierd în joburile mă­­runte de zi cu zi, unele colaterale scrisului, pe care le ac­cept de multe ori strict pentru o supraviețuire decentă, visul de a trăi doar din scris mi se pare din ce în ce mai îndepărtat. Am multe proiecte și cărți începute de care m-am atașat, sper să re­­ușesc să duc măcar o parte până la capăt.

Ceea ce mă bucură foarte mult este faptul că am reușit să mă adresez unor generații diferite

Care sunt titlurile pe care le considerați reprezentative pentru această carieră?

Cred că în primul rând ar fi cele două cărți despre comunism – Povestiri de pe Calea Moșilor și Vine vacanța cu trenul din Franța, care au avut succes, au prins atât la copii, cât și la adulți. De fapt, când am scris Povestirile…, care au fost publicate prima dată la Casa de Pariuri Literare, nici nu m-am gândit că ar fi o carte pentru copii, chiar dacă era scrisă din perspectiva unui copil, Adina cea de acum 30 și mai bine de ani. Îmi propusesem să scriu o carte de recuperare a copilăriei mele din perioada comunistă, în care să se regăsească adulții din generația mea. Misiunea asta de recuperare mi s-a părut importantă în ambele cărți – nu era acel comunism „de manual“, cu o abordare tehnică sau dramatică (desigur, e necesar să se scrie și să se vorbească în spațiul public despre crimele comunismului, dictatură și cultul personalității, evenimentele tragice, dar nu așa ceva mi-am propus eu), era vorba despre ­„co­munismul domestic“ (cel puțin așa l-am denumit), cel din viața de zi cu zi, care implica propaganda, cozile, produsele „de consum“, raportarea la Occident, viața școlară, relațiile între oameni etc. Adică ce am trăit eu în cei 11 ani, cum m-am format într-un regim totalitar. După ce cartea a fost reeditată la Editura Arthur, am avut surpriza să fie îndrăgită și de către copii, care erau curioși cum au copilărit părinții lor – fără internet, fără televizor și seriale Netflix, fără hamburgeri și Coca-Cola. Pentru ei, comunismul e o altă planetă, desigur, dar mi se pare relevant să aibă la ce se raporta, să cu­­noască și să înțeleagă trecutul nostru re­cent. Dacă în prima carte m-am concentat asupra vieții școlare și de cartier, a re­­lațiilor dintre copii sau dintre copii și profesori, a doua carte – Vine vacanța cu trenul din Franța – este mai mult despre familie, despre modul în care își petrecea timpul liber o familie obișnuită în anii ’80, cu discrepanțele de rigoare între va­canțele de atunci și cele de acum. Ceea ce mă bucură foarte mult este faptul că am reușit să mă adresez unor generații diferite, iar cărțile mele sunt citite în același timp de către copii, părinți, profesori, chiar și de către bunici. O mamă mi-a mulțumit odată, la un eveniment, pentru faptul că, prin cartea mea, am deschis o punte de comunicare între ea și fiica ei care tot o întreba despre amintirile ei din copilărie, iar ea nu știa cum să i le povestească. Atunci, i-a dat Povestirile… copilului și i-a spus – „Uite, exact așa era co­­pilăria mea, cum a fost copilăria Adinei!“. Iar din acest moment, cartea a devenit și un subiect de discuție între mamă și fiică, a născut noi întrebări și răspunsuri și s-a ajuns la recuperarea unor amintiri personale, de familie. Cele două cărți au căpătat și un rol educativ, la care nu mă gândisem.

Importantă mi se pare și trilogia O is­­torie secretă a Țării Vampirilor, deși face parte din cu totul alt registru. După ce am citit Harry Potter, mi-am dorit să scriu un roman fantasy pentru copiii din România, cu personaje emblematice din basme și din mitologia românească, să demonstrez că poveștile de succes nu se nasc doar la Hogwarts, la Londra sau în America (apropo de asta, foarte mulți copii folosesc în textele lor literare nume englezești pentru personaje, oare de ce?, nu e greu de explicat!), se pot petrece și la Vaslui sau în munții Bucegi. A fost un proiect ambițios care mi-a luat zece ani și încă nu s-a terminat, pentru că din nou e o carte care se adresează atât adulților, cât și copiilor, cu paliere de lectură, intertextualitate și trimiteri la opere literare de referință (cum ar fi Ciuma lui Camus, și e doar un exemplu). Dar, în fond, ca și în cazul celor două cărți despre comunism, este vorba tot de o muncă de recuperare, a unor povești vechi, a unor personaje uitate precum Pricoliciul, Iormorogul, Blajinii, și de reciclare a acestor povești, de replasare a acestor personaje într-o epocă modernă – oare se adaptează ele aici sau nu? De aceea, zmeul Tase e șofer de TIR care face un trafic cu Apă Vie, Îm­păratul Roșu e un fost lider comunist, în vreme ce Împăratul Verde este ecologist, Făt-Frumos e vedetă și reprezintă mai multe brand-uri, știmele sunt proprietare de case de amanet, căpcăunii muncesc ca gunoieri etc., iar vampirii sunt și ei pe acolo, a fost doar un selling point. Pentru copii, importantă este povestea, desigur, însă pentru adulți cartea este de fapt un pamflet, este vorba despre societatea românească de după 1990 (Țara Vampirilor e o trimitere destul de clară în acest sens), în care vor regăsi personaje și tipologii „de tranziție“, conservatori și progresiști, politicieni corupți, oameni de afaceri și visători care vor să facă lu­­mea mai bună. Din păcate, de data asta, cărțile nu au ajuns la publicul adult atât de mult precum mi-aș fi dorit, poate și din cauza faptului că noi nu prea avem cititori de fantasy adulți, dar sper că, odată cu apariția ultimului volum din trilogie – Cartea călătorului, acest lucru să se întâmple, în fond, fiecare carte își are propriul său destin, poate fi redescoperită după ani și ani.

Nu mă consider doar o scriitoare pentru copii, așa cum nu mă consider o scriitoare pentru adulți

Cum vă definiți ca scriitoare pentru copii? Aveți modele, aveți autori preferați și cărți favorite, acum din perspectiva maturității?

Așa cum spuneam, nu mă consider doar o scriitoare pentru copii, așa cum nu mă consider o scriitoare pentru adulți, încerc să fac echilibristică pe o muchie dintre cele două tipuri de literatură, ceea ce e destul de complicat pentru edituri, de pildă, care trebuie să-și „marketizeze“ cărțile, să le eticheteze și să menționeze categoria de vârstă cărora li se adresează. Nu cred că există literatură „mare“ și literatură „mică“, în fond, cărțile care se ci­tesc în copilărie sunt cărți formatoare, definitorii, sunt cele care rămân chiar și în memoria celor care la vârsta adultă nu mai citesc nicio carte. Nu cred că Jonathan Swift, de pildă, când și-a imaginat călătoriile lui Gulliver s-a gândit că scrie o carte pentru copii. Cu atât mai puțin Lewis Carroll sau Antoine de Saint-Exupéry. Cred, în schimb, în poveștile bune care se pot citi cu plăcere la orice vârstă. Din perspectiva menționată mai sus, un model pentru mine din literatura română contemporană este scriitorul Florin Bican.

În ultimii ani, mă întâlnesc des cu copii în școli, primesc foarte multe invitații din partea profesorilor de limba și literatura română

Ce faceți în prezent în domeniul literaturii pentru copii și tineri? Ce scrieți, ce evenimente organizați, ce proiecte desfășurați?

În ultimii ani, mă întâlnesc des cu copii în școli, primesc foarte multe invitații din partea profesorilor de limba și literatura română de a participa la diferite activități, de la cele incluse în Școala Altfel sau ateliere până la cercuri didactice sau, pur și simplu, să trimit mesaje video copiilor care îmi citesc cărțile sau să intru online pe Zoom la ora de română. Din păcate, nu pot face față tuturor solicitărilor, asta mi-ar ocupa tot timpul. Dar mă bucur că profesorii au înțeles im­­portanța acelor întâlniri, au înțeles cât de mult contează să vadă copiii că scriitorul „e viu“, trăiește în lumea reală, nu este doar o fotografie într-un manual sau un bust în parcul din centrul orașului. Im­­portant este să se transmită și ideea de scriitor contemporan – nu toți scriitorii studiați la școală au murit acum o sută de ani și sunt oale și ulcele, literatura nu este ceva ce a încetat să mai existe, ba dimpotrivă, literatura se scrie chiar acum, scriitorul e un om obișnuit, nu o vedetă, nu e urcat pe un piedesal unde nu poate fi atins, are și el profil pe Facebook, se uită la seriale, ascultă muzică sau joacă jocuri video (e cazul meu, iar de fiecare dată când le povestesc asta copiilor sunt foarte entuziasmați). Pe de altă parte, ar fi bine ca nu doar scriitorii să ajungă în școli, ci și alte personalități din viața pu­­blică – muzicieni, artiști plastici, sportivi etc., oricine vine din afara universului lor școlar, care înseamnă, din păcate, multă rutină sau plafonare, poate să le deschidă noi perspective despre lume și viață. Am mai zis și o mai spun – ar trebui să existe progame naționale la nivel de minister în acest sens. Din nou, editura Arthur a făcut pionierat, îmi amintesc că, în urmă cu vreo zece ani, am organizat o caravană și am fost primii care am ajuns prin școli, doi-trei scriitori cu cărțile noastre în sacoșă. La un moment dat, directoarea unei școli din Ploiești, o profesoară mai de modă veche, ne-a întrebat cam de sus – „Ce căutați voi aici?“. Când i-am răspuns că suntem scriitori și că am aranjat cu „doamna de română“ o întâlnire la clasa a VI-a, ne-a zis ceva de genul „eu nu prea știu din astea, că-s de matematică!“. Cam tot pe vremea aceea, o fetiță a fost dezamăgită când ne-a văzut, pe mine și pe Florin Bican, a spus că nu arătăm ca niște scriitori adevărați pentru că domnul nu poartă costum (ci blugi), iar eu nu sunt îmbrăcată în rochie de seară cu scli­pici. Povestesc aceste lucruri ca să vedeți cât de deformată e imaginea copilului (de multă ori chiar de către școală sau profesori) despre un scriitor.

Acum lucrurile s-au mai schimbat, totuși aceste întâlniri se întâmplă de obicei în orașele mari sau în școlile private, iar mie esențial mi se pare ca scriitorii să ajungă în școlile de la țară. Am fost acum o lună, în cadrul unui proiect organizat de o asociație din Brașov, la câteva școli din satele din apropiere în care învățau și copii din medii defavorizate, copii cu mânuțe muncite care lucrează la câmp, care au acasă capre, oi sau porci, mulți dintre ei în clasa a III-a sau a IV-a, abia dacă știau să citească, însă atelierele de acolo au fost pline de o imaginație debordantă. Și acești copii au nevoie de povești, dincolo de caietul de română sau de ma­tematică, de teste și de evaluări standard. Sau mai ales acești copii. Pentru că am un text în manualul de clasa a VI-a – Un păianjen care se crede Spiderman și există o cerință în manual – ce întrebări i-ați adresa scriitoarei Adina Popescu, în fiecare toamnă primesc pe diferite căi in­­ternautice sute de mesaje și întrebări de la copii ca să își facă tema. Desigur, nu le pot răspunde la toate. Odată mi-a scris o fetiță tot de la țară care mi-a mărturisit că ea citește foarte mult, „doamna“ o încurajează în acest sens, însă colegii nu o privesc cu ochi buni pentru faptul că ci­tește atât, li se pare o pierdere de vreme. Apoi m-a întrebat ceva, nu mai știu exact ce. I-am răspuns la întrebare, am felicitat-o pentru faptul că citește, mi-a scris din nou – nu-i venea să creadă că a primit mesajul meu, i l-a arătat „doamnei“, tuturor colegilor, a mărturisit că-și va aminti peste mulți ani acel moment, am simțit că am făcut un copil fericit. Cu atât de puțin. M-a emoționat tare mult.

Am mai făcut parte dintr-un proiect, de data asta de bandă desenată – „Dincolo de orizont“, împreună cu Pisica Pătrată (artistul vizual Alexandru Ciubotariu), inițiat de cei de la WWF România. Ne-am documentat în Maramureș și am creat o poveste pentru copii pornind de la tradițiile de acolo, apoi, după ce cartea a fost publicată, ne-am reîntors în Maramureș ca să le-o prezentăm copiilor în cadrul unor ateliere. Vă dați seama ce surpriză a fost pentru copii să-și vadă satul, casele și bisericile, vecinii și ocupațiile lor într-o carte, ba chiar și mâncărurile lor preferate… și vorbim despre un impact vizual care în zilele noastre este atât de puternic. A fost un feedback entuziast și cred că astfel de proiecte apropie copiii ­într-un mod foarte special de obiectul „carte“ și, în plus, pun în valoare comunitățile locale într-un mod educativ.

Ordinul Povestitorilor este prima și cred că singura revistă din România scrisă și ilustrată integral de către copii

Ce ne puteți spune despre Ordinul Povestitorilor?

E un alt proiect care mi-e foarte drag – Ordinul Povestitorilor (tipărită de Editura Arthur) este prima și cred că singura revistă din România scrisă și ilustrată integral de către copii (cu vârste cuprinse între 9 și 15 ani), e o mică „pepinieră“, dacă vreți, de talente care deja sunt confirmate prin publicare. Avem două concursuri pe an, fiecare concurs are câte o temă care pornește de la o carte esențială de literatură pentru copii și acum, la numărul 17, primim peste 300 de texte și desene de la copii din toată țara (și din Republica Moldova). Deja procesul de selecție a devenit dificil, noroc că mă ajută colegii mei de la editură. Ceea ce mă impresionează este faptul că acești copii vin la toate lansările revistei de la cele două târguri de carte de la București, însoțiți de părinți și de profesori, iar unii vin de la peste 300 de kilometri, din Ar­­deal sau Moldova, noaptea, cu trenul sau cu mașina, doar pentru a-și vedea numele în revista noastră și a sărbători acest eveniment. Treptat, ei au început să formeze o comunitate. Chiar dacă nu toți vor ajunge scriitori sau ilustratori, sunt convinsă că cel puțin vor rămâne niște buni cititori, niște adulți preocupați de cărți, de literatură, indiferent de meseria pe care o vor alege. Iar ceea ce se întâmplă acum – mereu le spun asta, reprezintă o încurajare pentru ei, o recunoaștere și un moment din copilăria lor, pe care nu-l vor uita mai târziu.

„Locuiește în poveste” este o tabără de creație organizată în fiecare an de către Editura Arthur

În această lume magică a cărților, în care se întrepătrund realitatea și ficțiunea, inteligența creativă și fantezia debordantă, ce este „Locuiește în Poveste”?

„Locuiește în poveste” este o tabără de creație organizată în fiecare an de către Editura Arthur (deci o inițiativă privată) la care participă copii cu vârste cuprinse între 9 și 15 ani, selectați tot în urma unui concurs național (de scriere creativă și de ilustrație). În tabăra care durează cinci zile organizăm ateliere de proză, de poezie, anul trecut am făcut și un atelier de film, precum și seri de lectură, copiii au ocazia să-i cunoască pe scriitori – Mircea Cărtărescu, Ioana Nicolaie, Ioana Both, Florin Bican etc. Sunt copii foarte buni, unii vin în tabără și câte 2-3 ani la rând, așadar confirmă de la un an la altul, mulți dintre ei publică și în Ordinul Povestitorilor, apoi textele lor sunt publicate și într-o antologie, copii care au fost încurajați de părinți sau de profesori dedicați să scrie și să deseneze. Dar ce mi se pare important este faptul că ei formează un grup, o comunitate, țin legătura unul cu altul după ce tabăra se termină, poate că fără tabără n-ar fi avut șansa să întâlnească alți copii cu aceleași preocupări ca ale lor. Și nici n-ar fi avut șansa să fie ghidați de către scriitori sau artiști plastici. Am avut copii în tabără care acum sunt studenți sau au terminat facultatea, și chiar dacă au făcut o altă facultate decât Filologie sau Arte Plastice, ei și-au urmat vocația, câțiva au debutat deja ca poeți.

Literatura pentru copii trebuie să fie bine scrisă, să aibă valoare, să aibă stil

Cum priviți literatura pentru copii în spațiul vast al literaturii? Care este locul acesteia în lumea creației literare? Aveți o perspectivă estetică, morală, educațională asupra acesteia sau toate la un loc?

Cred că văd lucrurile mai degrabă dintr-o perspectivă estetică sau artistică, dacă vreți. Literatura pentru copii trebuie să fie bine scrisă, să aibă valoare, să aibă stil, nu este o simplă înșiruire de cuvinte într-un scop educativ sau didactic și nu trebuie neapărat să aibă o morală. Astfel de texte nu se mai scriu de foarte multă vreme, lucrurile (ca și viața noastră, de altfel) sunt mai nuanțate, mai versatile acum, nu mai este bine absolut sau rău absolut, personajele sunt evolutive, cel mai rău poate să devină cel bun și invers, nu se mai bazează totul pe conflict, pe antagonism, cum se întâmpla în poveștile clasice. În plus, textele sunt mai puțin simbolice, mai degrabă copiii se așteaptă să citească povești despre alți copii asemeni lor, din România sau din alte colțuri ale lumii, povești mai realiste și conectate la lumea în care trăim, în care să regăsească valori precum prietenia, curajul, generozitatea etc., dar din nou, în forme mai nuanțate. Copiii de acum așteaptă multă acțiune, aventură, așa cum așteptam și noi, de altfel, vor să aibă motive pentru care să întoarcă pagina. Un alt ingredient care mi se pare esențial în lite­ratura contemporană pentru copii este umorul, copiii vor să râdă, să se amuze. Și mie îmi place să mă distrez atunci când scriu, să mă simt bine, așa că dacă eu râd la poveștile mele, înseamnă că vor râde și cititorii mei. Aș menționa încă ceva – literatura pentru copii n-ar trebui să aibă de-a face cu niciun tip de ideologie sau propagandă, indiferent de mode sau de vremuri, chiar dacă intențiile par bune (identitate de gen, minorități etc.), ca să nu creștem și să educăm generații spălate pe creier, care nu mai gândesc cu mintea lor, ci cu mintea altora.

De mulți ani, am o rubrică săptămânală în care scriu cu detașare sau cu uimire despre „ce mi se întâmplă“

Sunteți colaboratoare constantă a revistei Dilema veche. Ce ne puteți spune despre această colaborare, ce înseamnă pentru dvs.? Ce teme abordați în textele dvs. din paginile revistei?

Scriu la Dilema de la 18 ani, adică din 1997, aproape de la începuturile revistei. Am crescut cu Dilema și cu un set de va­­lori dilematice care au contat mult pentru mine, „nici așa, nici altminteri“, nu am văzut niciodată lucrurile în alb și ne­­gru, mereu am crezut în nuanțe și nuanțare și în libertatea opiniilor. Așa că mă sperie oarecum radicalizarea societății din ultimii ani. La Dilema am făcut o școală de jurnalism decent și echilibrat, am fost pe rând reporter, redactor și editorialist. Îmi pare rău pentru dispariția presei oneste în România, care se întâmplă treptat, fiind înlocuită de așa-zișii „creatori de conținut“, dar astea-s vremurile pe care le trăim. De mulți ani, am o rubrică săptămânală în care scriu cu detașare sau cu uimire despre „ce mi se întâmplă“, scriu despre gunoieri, bone, vecini care dau muzica prea tare, sărăcie, tristețe, singurătate, prieteni, călătorii, uitare sau tandrețe.

Copiii citesc în primul rând pentru poveste. Și nu cred că citesc mult mai puțin decât citeam noi

Cum vi se pare că sunt copiii de astăzi din punctul de vedere al atracției față de carte? Sunt pasionați de lectură, citesc așa cum citeau generațiile anterioare?

Aici toți scriitorii le spun copiilor cât de important este să citească. E adevărat. Însă eu mi-amintesc de un moment pe la începutul anilor ’90 când au apărut la noi primele calculatoare – mai întâi Spectrum, apoi Pentium 1. Odată cu ele au apărut și primele jocuri video, cele pentru Spectrum erau înregistrate pe casete audio și la final, după ce se încărcau, dă­deau eroare și eram dezamăgiți, erau jocuri primitive de tipul Tetris, Pacman sau Super Mario. Deja pe Pentium a apărut primul joc cu o poveste, în care „ca­­racterul“ tău, cum zic acum copiii, avea de dus la capăt o misiune, să salveze prințesa: Prince of Persia. Pentru generația noastră ce s-a întâmplat atunci era absolut fascinant – să faci parte dintr-o lume care implică stimuli vizuali, să fii parte din acțiune, să coordonezi apăsând pe niște taste sau pe mouse un personaj, de fapt să-ți creezi propria ta poveste. Ce cărți? Toți ne strângeam în fața calculatoarelor și încercam să trecem de nivelul următor. Cred că aici vorbim în primul rând de nevoia de poveste, care e o nevoie fundamentală a oamenilor, indiferent de vârstă, și care se adaptează în diferite moduri vremurilor. Literatura este doar unul dintre modurile de a transmite mai departe o poveste. Ce să le zic copiilor? Cum să le explic că e mai important să citească o carte decât să joace un joc cu o poveste și grafică excepționale cum e, de pildă, The Last of Us (după care s-a făcut de altfel și un serial)? Până și eu citesc acum mai puțin decât în urmă cu 20 de ani doar pentru că mi se livrează povestea în multe alte feluri. Eu, desigur, citesc din alte motive – pentru stil, pentru a compara diferite genuri de literatură, diferiți scriitori, pentru atmosferă. Dar copiii citesc în primul rând pentru poveste. Și nu cred că citesc mult mai puțin decât citeam noi. Poate citesc mai selectiv, poate sunt mai orientați spre roman grafic și bandă desenată, unde sunt mai multe imagini, mai puține cuvinte. Poate nu citesc ce le recomandă părinții și ­profesorii, cărți „de pe vremea lor“. Și sunt și copii care nu citesc deloc, dar și în copilăria mea existau astfel de copii. Mulți. Cred că apropierea unui copil de carte, de lectură, ține de fapt de mai mulți factori decât ne imaginăm noi și de obicei aceștia sunt corelați – ține de me­diul fa­­milial, părinți care citesc sau pă­­rinți care cel puțin comunică cu copilul (sunt astăzi din ce în ce mai mulți părinți care nu mai au timp să comunice cu co­piii decât strictul necesar – „Ai mâncat?“, „Ai dormit?“, „Cum a fost azi la școală?“), apoi mediul școlar, un profesor dedicat, de pildă (am prieteni de vârsta mea care au început să citească datorită unei bibliotecare, a unei „doamne de franceză“ mai sofisticată etc.), după aceea vin și campanii de tipul „cititul e cool“, cluburi de lectură în care se dezbate câte o carte, întâlniri cu scriitori, excursii cu clasa la un târg de carte, la o lansare. 

Asistăm de ceva vreme, din cauza rețelelor de socializare, la o „textualizare“ a vieții noastre

Unii spun că elevii de azi citesc cam același număr de cuvinte ca și cei de dinainte, deci n-ar fi o problemă… E important cât citesc sau și ce citesc? E totuna citirea mesajelor pe WhatsApp cu lectura scrierilor clasice sau actuale ale literaturii pentru copii și adolescenți?

Desigur că nu este același lucru. Însă noi asistăm de ceva vreme, din cauza rețelelor de socializare, la o „textualizare“ a vieții noastre. Orice se poate transforma într-un mesaj instant, într-un text, într-un comment. Într-un fel e bine pentru că nu se pierde contactul cu cuvântul scris, cu literele. Însă se comunică la fel de bine și prin voce, imagine, video. ­Scopul e de fapt comunicarea, nu cel de a citi. Limba se schimbă datorită nenumăratelor prescurtări pentru a scurta de fapt timpul de comunicare. Și e o comunicare goală, nu se spune de fapt nimic. Eu, recunosc, trag cu ochiul la ce își scriu oamenii unii altora în metrou, în autobuz, din scop pur profesional, mă interesează ce-și spun oamenii. Lucruri banale, desigur – „Am ajuns la Universitate“, „Ce mâncăm în seara asta? Să trec eu pe la Mega?“, „Vb mai târziu, pls nu mă suna după zece că mă culc“. În urmă cu 20 de ani, de pildă, era de neimaginat să ne transmitem instantaneu toate gândurile, emoțiile, faptul că acum le exprimăm prin text, prin emoticoane, nu ne face nici mai citiți, nici mai deștepți. Și chiar nu are nicio legătură cu literatura.

Văd mulți profesori tineri și foarte dedicați, cu o viziune modernă asupra educației

Cum vi se pare școala de azi? Care sunt cele mai importante probleme și dificultăți ale educației românești? Ce merge și ce nu merge în învățământul nostru?

Școala de astăzi nu mi se pare cu mult diferită față de școala „de pe vremea mea“, în afară de faptul că nu se mai dă cu linia la palmă, nu mai e voie, apropo de ce povesteam la începutul interviului. Pentru că nu am făcut niciodată parte „din sistem“, însă am avut mereu o legătură cu el, mai ales în ultimii ani, cred că pot avea o perspectivă din afară, mai detașată. Văd mulți profesori tineri și foarte dedicați, cu o viziune modernă asupra educației, mă refer în mod special la profesorii de limba și literatura română pe care i-am întâlnit de-a lungul timpului. Chiar am cunoscut profesori ex­­traordinari. Primul contact cu ei, ca să zic așa, a fost prin intermediul Asociației Profesorilor de Limba și Literatura Română „Ioana Em. Petrescu“. Ceea ce face Monica Onojescu la Cluj, la Lecturiada, alături de Mihaela Nicolae, Delia Maier, Dana Carcea, Geanina Oprea și alți câțiva este the next level în educație, nu simt că mai există vreo diferență între ce se în­­tâmplă la noi față de alte țări, cu sisteme și programe de educație mai coerente și cu o tradiție de performanță mai îndelun­gată. Dar am întâlnit și alți profesori din afara asociației, în școli mici, uneori la țară, care au înțeles perfect ce ar trebui să facă cu această materie definitorie numită limba și literatura română. Sau care măcar au entuziasm. În același timp, văd profesori obosiți – de birocrația din sistem, de programa foarte încărcată și rigidă, de presiunea părinților care vor nu­­mai grupuri de WhatsApp și performanță peste noapte, de politizarea sistemului, le pun bețe-n roate directori de școală numiți politic etc. Atât de obosiți încât nu au nici timp, nici răbdare să discute un text literar din afara programei sau să facă la clasă acele „cinci minute de lectură“ esențiale, nu au timp să le vorbească copiilor despre marii autori ai acestei lumi, pentru că se străduiesc în continuare să-i convingă pe copii să-i citească pe autorii canonici, pe care, de cele mai multe ori, aceștia nu-i înțeleg nici măcar ca limbaj și îi consideră depășiți. Văd și copii foarte obosiți, unii dintre ei au un program mai încărcat decât adulții, copii care nu mai au timp să se joace pentru că, de la ora șapte, sunt în picioare și, după șase ore de cursuri, sunt plimbați de părinți între after-uri, meditațiile obligatorii, plus „vocaționalele“ – vioară, pictură, scriere creativă, că cine știe ce geniu o ieși și de aici?, plus antrenamente sportive, copilul trebuie să se miște totuși, plus meditații la engleză, franceză, germană, chineză, căci limbile străine sunt și ele importante. Văd copii terorizați la propriu de evaluări și de cele două examene importante din viața lor – cel de la finalul clasei a VIII-a și Bac-ul, nu mai există viață dincolo de ele, îmi vine să le zic – dragi copii, nu mai fiți stresați, peste 20 de ani nici n-o să mai conteze ce note ați luat la Evaluarea Națională sau la Bac. Dar cum să pot spune asta când și eu, la rândul meu, am făcut un an întreg meditații la matematică cu un profesoraș indigest ca să iau o notă mare la admiterea la liceu și să intru la un liceu de top sau când și acum am coșmaruri legate de examenul de Bacalaureat, că nu mai e valabil și că trebuie să-l dau din nou. Și mai văd părinți obsedați de calificativele copiilor și de competiție, în orice domeniu, care mă abordează fără jenă ca să le „meditez“ sau evaluez copilul la „scriere creativă“, că doar de asta sunt scriitoare, să fac și eu ceva „lucrativ“. Văd părinți care, din clasa I, pun bani deoparte ca să-și trimită copilul la facultate în străinătate, cine știe, poate va rămâne pe acolo și va avea o viață mai bună decât ei. Eu ce să mai înțeleg din asta?

Dezastrul începe, de fapt, la liceu

Elevii români ocupă primul loc în Eu­­ropa la analfabetism funcțional… Conform testelor PISA, aproape ju­mătate dintre ei nu înțeleg ce citesc… Este, evident, efectul lipsei de experiență în domeniul lecturii. Cum priviți această stare de lucruri și ce ar trebui făcut?

Mă bucur că măcar programa și mo­­dul de abordare de la gimnaziu s-au mai schimbat în ultimii ani, parcă Evaluarea Națională e un examen cu o față mai „umană“ decât cel de admitere la liceu de pe vremea mea, când trebuia să înveți citate întregi din autorii canonici și co­mentarii literare pe de rost. Și aici joacă un rol și manualele de limba și literatura română bune și adecvate vremurilor în care trăim, autori de manuale precum Florentina Sâmihăian, Monica Halaszi, Horia Corcheș. Datorită lor am ajuns autor de manual, pentru că e o altfel de abordare. Și, în fond – acum mă refer strict la gimnaziu, nu trebuie să „producem“ în școală filologi, critici literari, eminescologi sau mai știu eu ce, e absurd, ar trebui ca la finalul clasei a VIII-a să avem copii care să știe să se exprime în limba română, să comunice corect și, în cazuri fericite, expresiv în limba română, să înțeleagă un text la prima vedere, iar pe termen lung ne dorim tineri care să scrie un e-mail decent, să știe să conceapă o petiție, dacă e nevoie, să poată să țină un discurs public fără să se bâlbâie și să-și caute cuvintele etc. Iar pentru aceste treburi extrem de simple ei au nevoie să citească la 10, la 12, la 14 ani. Apropo de ce povesteam, o mamă, coafeză, m-a rugat să-i ajut puștoaica, să o pregăteasc un pic pentru Evaluarea Națională, deși făcea deja de doi ani meditații la română, nu se descurca la compuneri, avea probleme cu „expresivitatea“. M-am întânit cu ea, puștoaica foarte simpatică de alt­fel, dar compunerile ei erau la un nivel de clasa a III-a, iar copilul avea 14 ani, toate frazele ei șchioape începeau cu „acesta“ și cu „aceasta“, orice pisică era pufoasă sau adorabilă, orice mâncare era delicioa­să, adică un vocabular cumplit de sărac. I-am spus mamei cu sinceritate – nu am cum să o ajut!, copilul nu citește, trebuia să citească până acum, nu cu două luni înainte de examen.

Iar dezastrul începe, de fapt, la liceu. Dacă la gimnaziu mai citesc de bine, de rău, sunt mai mici, mai influențabili în sensul bun, la liceu nu mai citesc nimic, au alte priorități legate de hedonismul adolescenței și nici programa nu s-a schimbat prea mult. La liceu i-am pierdut, de fapt, pe acești copii. Din acest motiv, mulți scriitori români scriu acum pentru copii, pentru că așa e la modă, însă niciunul nu îndrăznește să scrie pentru adolescenți. Pentru că, în primul rând, nu ai un public de cititori, iar în al doilea rând, adolescența, care acum în­cepe de pe la 11-12 ani, e atât de complicată în sine, ca perioadă a vieții, încât noi, ceilalți, nu mai vorbim aceeași limbă cu ei.

Aș găsi o formulă de „premiere“ anuală pentru profesorii cu adevărat remarcabili

Ce ați schimba dacă ați putea, dacă ați avea calitatea administrativă, în domeniul educației?

Probabil că aș investi în programe na­­ționale coerente extracurriculare, exact ce povesteam mai devreme. Și aș depolitiza sistemul, ceea ce în momentul de față mi se pare imposibil. Aș găsi o formulă de „premiere“ anuală pentru profesorii cu adevărat remarcabili, și nu doar o diplomă, premii substanțiale, pentru că ar trebui să existe o competiție reală și între profesori, nu doar între elevi. În continuare, există profesori care vin la școală doar ca să-și facă „norma“ și să încaseze un salariu de la Statul român.

Scriu o carte despre strămoșii mei aromâni

Ce proiecte literare, ce teme aveți pe agendă?

Scriu o carte despre strămoșii mei aromâni din familia Dedu, care au venit în România undeva pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea de prin Albania sau, mă rog, atunci acolo era Imperiul Otoman, deci e posibil să fi venit din Grecia sau Macedonia de Nord, încă nu am reușit să descopăr, însă nu aceasta e miza cărții. E un roman de călătorie în căutarea unor rădăcini într-o țară imaginară pe care eu am numit-o Aledonia și care are ceva din toate țările balcanice, ex-comuniste, are ceva și din România, desigur. În vara anului 2022 am avut o rezidență literară în Tirana și am colindat aproape toată Albania și împrejurimile, în căutarea unor comunități de aromâni, m-am simțit peste tot acasă, călătorind cu microbuze din anii ’90 care mai aveau un pic și se dezmembrau pe șosele sau petrecând nopți în pensiuni din Saranda sau Mos­copole. În principiu, e un roman pentru adulți, dar nu văd niciun motiv pentru care să nu fie citit și de către copii, chiar am încercat cu cei din Tabăra Arthur – Locuiește în poveste, le-am citit câteva fragmente și i-a amuzat. Și mai scriu o carte despre o tabără pionierească de la finalul anilor ’80 care se transformă treptat într-un mic lagăr de concentrare, se numește Cutezătorii, o poveste cu pionieri, aici chiar încerc să le explic celor din generațiile de acum ce a fost cu pionierii ăștia.

Interviu publicat în revista Tribuna Învățământului nr 53-54