Interviu cu Prof. univ. dr. Mircea Vasilescu, Facultatea de Litere, Universitatea din București: „Filozofia, arta, literatura, istoria te ajută să găsești un sens și să te cunoști mai bine“

Mai bine am discuta serios despre ce trebuie făcut ca să avem profesori cât mai bine pregătiți pentru școala și societatea de mâine.

Stimate domnule profesor, vă propun să începem discuția noastră cu situația educației la începutul anului școlar. Pe fondul procesului schimbării, măsurile de austeritate creează noi tensiuni și tulburări într-un sistem oricum tensionat, un teren al încercărilor și experimentelor în ultimele decenii. Cum se prezintă învățământul românesc la acest nou început, ce șanse are în acest cadru, în care proiectul reformei se întâlnește cu realitatea austerității?

Mă tem că nu e „un nou început“, cum spuneți, ci doar încă un episod care să ilustreze proverbul „scumpi la tărâțe, ieftini la făină“. Luni la rând, ministrul Educației ne-a tot explicat, în mass-media, care sunt opiniile dumnealui despre problemele învățământului, cum ar trebui să se facă reforma etc. Zilnic. Când a venit vremea faptelor, nu știu cum și de ce, discuția a alunecat spre câteva teme mai curând administrative (să creștem normele, să comasăm școlile, să stăm 8 ore la școală, să reducem cheltuielile etc.) și, după gustul meu, orice posibilitate de a discuta substanțial despre reformă s-a cam risipit, deocamdată. Sigur, avem deficit bugetar, e nevoie de economii. Dar, din câte am înțeles, prin creșterea normelor și celelalte măsuri anunțate nu s-ar economisi prea mulți bani; și-apoi, uităm un lucru important: banii cheltuiți cu elevii de azi își vor arăta eficacitatea peste 10-15 ani, când elevii vor deveni adulți, vor munci, își vor construi o viață ș.a.m.d. Deci ce tăiem? Câteva procente din șansa lor la o pregătire și o viață mai bună? Merită? Cât despre comasarea școlilor, numărul de elevi dintr-o clasă ș.cl., mă uimește că lucrurile sunt privite la nivel de Excel: niște rânduri și coloane pe care aplicăm formule, astfel încât să obținem cifrele dorite. Realitatea e mai complexă, ar avea nevoie de mai multă flexibilitate, viața și viitorul unor copii nu pot fi reduse la formulele din Excel și la situația financiară de moment. Așa că sunt sceptic: situația bugetară și măsurile de austeritate mai retează ceva din „elanul“ reformei. Nu mă aștept la nimic bun, pentru că nu văd viziune pe termen lung, gândire flexibilă, capacitate de armonizare a diferitelor interese și probleme din sistemul de educație. În schimb, văd îndârjiri și „tăria opiniunilor“ pe tot felul de sub-teme colaterale. Se vorbește mult, despre orice, iar asta generează emoții negative: de pildă, chestiunea cu „8 ore la școală“ – o ciorovăială fără sens, am fi fost cu toții mai câștigați dacă problema nu era adusă în discuție. Mai bine am discuta serios despre ce trebuie făcut ca să avem profesori cât mai bine pregătiți pentru școala și societatea de mâine: ce propune legea (obligația, pentru studenți, de a urma un masterat didactic pentru a putea preda la gimnaziu și liceu) este, după părerea mea, greșit și îngust. Într-o lume atât de dinamică și complicată, soluția nu e de a-i obliga pe viitorii profesori să facă, masiv, cursuri de metodică și pedagogie, ci de a-i pregăti cât mai bine în specialitățile lor…

O mare problemă este inechitatea din cadrul sistemului, diferența de șanse între elevi/absolvenți, deși, în principiu, școala ar trebui să fie la fel pentru toți.

Privind în ansamblu, cum este școala românească de azi? Care sunt cele mai mari probleme ale învățământului nostru? Ce merge și ce nu merge?

Grea întrebare, imposibil de lămurit într-un interviu, din moment ce de zeci de ani căutăm răspunsurile și s-ar părea că tot nu le-am găsit. Dar am să încerc să spun, pe scurt, cum văd eu lucrurile. Principala problemă este – am sugerat-o deja – că se vorbește mult, enorm, pe to­nuri preponderent negative și cu o retorică plină de lamentări, despre „cât de rău a ajuns școala“. Repetăm la nesfârșit că lucrurile merg prost, iar între timp am pierdut capătul de ață de care putem începe să tragem, încet-încet, spre calea cea bună. Or, discursul creează realitate, ne învață unii mai înțelepți. Dacă tot re­­petăm că „se duce dracului rapița“ (vorba lui Caragiale), ajungem să credem că nu se mai poate face nimic, „e fatal“. Numai că realitatea e mai complexă. Mii de absolvenți de liceu din România se duc la studii universitare în străinătate și fac față cu brio. Asta înseamnă că e bine, nu? Alte mii de elevi nici nu ajung să facă liceul, pentru că e departe de casă, iar fa­­milia nu-și permite să-i țină la școală mai departe; nici vorbă de universitate, deși poate că unii dintre ei ar merita să ajungă și acolo. E de rău, nu? Nu spun nimic nou, doar reiau și accentuez: o mare problemă este inechitatea din cadrul sistemului, diferența de șanse între elevi/ab­solvenți, deși, în principiu, școala ar trebui să fie la fel pentru toți. Cine știe câte energii se pierd pe drum pentru că, vorbind de atâta timp despre „sistem“, n-am apucat să ne dăm seama că o mare problemă a școlii este – cred – că n-a ajuns să alcătuiască într-adevăr un sistem bine pus la punct? „Sistemul“ este „o vorbă de dânșii inventată“, cu școli bune și rele, profesori buni și slabi, în care ne bazăm în continuare, prea mult, pe ideea că „omul sfințește locul“. E frumos spus și strămoșesc, dar ineficient azi. O altă problemă, după gustul meu, este birocratizarea excesivă. Mi-ar plăcea să facă cineva un inventar al tuturor „hârtiilor“ pe care le au de completat/redactat/bifat profesorii și școlile și, apoi, o analiză serioasă a rolului, importanței și efectelor lor. Cred că la multe dintre ele se poate renunța, reducând astfel unele presiuni inutile asupra meseriei și carierei de profesor și lăsând școlilor mai mult timp și mai multă energie pentru problemele de substanță, nu de formă și de „acoperire în acte“. Și, a propos de profesori, mi-ar plăcea să văd o preocupare pentru ameliorarea calității clasei profesorale: politici publice bine conturate și constant susținute pentru a le furniza profesorilor condiții bune de lucru, deschidere către noutate, instrumente noi și eficiente pentru desfășurarea profesiei. Dar pentru toate acestea ar fi nevoie de o oarecare viziune, în primul rând din partea decidenților politici. Or, pe acest plan, stăm prost: am avut o lege din 2011, mo­dificată de sute de ori (până a ajuns ne­funcțională), iar din speranța proiectului „România Educată“ ne-am ales cu niște legi noi (atât!), pe care urmează le aplicăm. Efectele lor se vor vedea (căci așa e în sistemul educațional ori în sistemul cultural, e nevoie de termene lungi, nu e ca în economie, unde o creștere sau scădere de impozite ori de TVA are efecte rapide) peste 10-15-20 de ani. Nu mi se pare că termenii în care are loc dezbaterea publică despre aplicarea noilor legi are în vedere, în primul rând, realitatea din 2035-2040-2045, când lumea va fi profund transformată de noile tehnologii, inteligența artificială, schimbările radicale de pe piața muncii și multe altele. Nu mi se pare, bunăoară, că noi, adulții de azi, când dezbatem noile planuri-­cadru, ne gândim la necesitățile viitorilor adulți din 2040 mai mult și mai generos decât la cestiunile arzătoare ale zilei de azi („păi, dacă scade numărul de ore la materia X, n-or să mai aibă norme profesorii…“). Sau poate greșesc.

Nu poți face politici educaționale cu bătaie în viitor doar bazându-te pe nostalgii.

Unii spun că „nu se mai face carte“, cel puțin nu ca „pe vremuri“… Ce credeți, „se mai face carte“?

Sigur că se mai face carte. Nu peste tot la fel, nu pentru toți în aceeași măsură, dar se face, evident. Iar formula asta cu „pe vremea mea…“ e mai degrabă un mod nostalgic de a regreta timpurile trecute, exprimat subiectiv, împreună, eventual, cu alte elemente ale „vremurilor“ de altădată (de la Dacia 1100 la albăstreala pe care o punea bunica în rufe, „mai bună ca înălbitorii ăștia de acum…“). Nu poți face politici educaționale cu bătaie în viitor doar bazându-te pe nostalgii. Eu am 65 de ani: nu aș vrea ca nepoții mei să facă școală „ca pe vremuri“, cum am făcut eu în anii 1970, ci să învețe carte pentru mâine, pentru viețile lor, așa cum vor fi ele peste ani…

Nu văd vreo formă de declin generațional, ci doar schimbări socio-economico-politice și culturale complexe.

Dacă ne uităm la liceul și bacalaureatul interbelice, când greaca și latina erau discipline obligatorii de studiu și de examen, lucrurile au scăzut mult… Azi, latina a devenit un fel de povară curriculară, cât despre greacă, ce să mai vorbim… E un declin din generație în generație al nivelului școlii?

Evocarea perioadei interbelice e unul dintre cele mai interesante fenomene social-culturale ale postcomunismului, care spune multe despre felul în care ne percepem pe noi înșine. Să ne amintim de „Micul Paris“, un refren reluat obsesiv în presa și în dezbaterile publice din anii 1990… E frumos, nimic de zis (chiar dacă, la rigoare, doar câteva străzi din centrul Capitalei poartă urmele Parisului pe care îl iubim; căci Ferentari ori Dudești semănau mai degrabă cu Parisul ori cu Londra „de periferie“, de la începutul epocii in­­dustriale, care nu ne sunt pe plac). Numai că, în cazul pe care îl semnalați, aș remarca mai întâi că statutul social și profesional al absolventului de liceu interbelic era cu totul altul decât cel de azi: să „ai liceul la bază“, cum se spunea cândva, în anii 1930 (când rata de analfabetism era foarte mare în România) însemna mult, îți dădea acces la o slujbă bunișoară de funcționar la stat sau chiar profesor su­­plinitor. Azi nu mai e așa. Ba chiar există de multă vreme dezbateri despre „masificarea“ universităților, care nu mai sunt, exclusiv, creatoare de elite… Așa că nu văd vreo formă de declin generațional, ci doar schimbări socio-economico-politice și culturale complexe. Sigur, putem spune, într-o conversație, „uite, liceanul din anii 1930 știa să traducă versuri din Horațiu, cel de azi nici declinarea a treia imparisilabică n-o mai învață“. Dar ră­mâne doar o conversație. Și nu-mi e clar dacă toți liceenii de atunci erau capabili să traducă versuri din Horațiu. Altminteri, chestiunea latinei e foarte serioasă. În loc să privim spre interbelicul nostru, mai bine ne uităm în Germania, unde la­­tina e și azi materie de Bac (în unele landuri și la unele specializări). Sau în Irlanda. Sau în Italia. Întrebarea ar fi: de ce s-ar studia latina? Răspunsurile sunt clare și nu pot decât să le reiau (fără șansa că vor fi înțelese de cine trebuie): gramatica latină ordonează gândirea; noi suntem un popor de origine latină, limba română e de origine latină, deci e important pentru identitatea noastră să știm că, vorba cronicarului, „de la Râm ne tra­gem“; valorile europene (de la literatură și filozofie la sistemul juridic) se întemeiază pe antichitatea greco-latină, ceea ce iar are o mare importanță pentru identitatea noastră, dacă vrem să fim și să ne simțim nu doar români, ci și europeni. Așa că ajung la o altă întrebare, mai im­­portantă pentru mine: cum să studiem latina? După modesta mea părere, ca o poartă spre civilizația și cultura antică, într-un mod dinamic și deschis, cu instrumentele pe care le avem astăzi la dispoziție (și pe care eu nu le aveam, așa că profesorul ne punea să facem exercițiile gramaticale din manual și să învățăm declinările pe dinafară). De exemplu, e plin de filme documentare (pe YouTube și în alte părți) foarte interesante despre lumea greco-­romană. Suntem dispuși să le folosim? Căci este mai important cum predăm latina decât „s-o punem în curriculum“ doar așa, ca să fie. Iar la această problemă ar trebui să reflecteze nu doar Ministerul cu comisiile sale și noi, ăștia „de modă veche“ care ținem morțiș să nu dispară latina; ar fi nevoie și de o reacție a societății (civile) și, dacă mi se permite, ar mai trebui și o punere la punct a acelor părinți care „gândesc“ (și spun) că „latina nu-ți pune o pâine pe masă“. Nu. Pâine nu, salariu bun nu, nici vacanță în Caraibe. Dar te ajută să pricepi cine ești pe lumea asta. Dacă vrei, desigur…

La Litere, știu mulți studenți care vor să se facă profesori.

Cel puțin la prima vedere, profesoratul, cariera didactică nu mai par o opțiune prioritară de „inserție pe piața muncii“… Catedra pare, pentru unii absolvenți, un fel de soluție de rezervă. E o impresie, o tendință, cum priviți aceste lucruri?

Nu știu dacă e întru totul așa. Da, pentru unii e „o rezervă“, căci aspiră (în­temeiat sau nu) la mai mult sau la altceva; sau poate nu se simt înzestrați pentru meseria de profesor. Dar la noi, la Litere, știu mulți studenți care vor să se facă profesori, care fac și masteratul nostru de Didactici ale disciplinelor filologice (e foarte bun). Poate că vor fi fiind și la alte specializări, cu siguranță sunt. N-am date suficiente pentru a trage concluzia generală că tinerii nu mai sunt atrași de­­loc de cariera didactică. Pe de altă parte, să nu uităm: după 1990, meseria de profesor a avut parte de o soartă grea. Ani și ani la rând, profesorii au avut salarii mi­zerabile, iar statutul lor social și respectabilitatea lor au avut mult de suferit într-o societate care a descoperit (brusc, pe nepregătite) consumul, plăcerile, divertismentul TV („te uiți și câștigi“, nu?), bănetul câștigat ușor și altele asemenea, greu de înțeles și de digerat după decenii de (fals) egalitarism comunist și propagandă anticapitalistă.

Analfabetismul funcțional e mai mult decât dublu în România față de media europeană, așa că ar trebui să facem eforturi serioase pentru a diminua acest decalaj.

Conform evaluărilor internaționale, în speță potrivit testelor PISA, elevii români sunt primii la „analfabetism funcțional“. E șocant, dar 42% dintre ei sunt analfabeți funcțional… Vor­bim, în primul rând, de înțelegerea textului, deși lucrurile nu stau bine nici la științe, nici la matematică, de unde se ramifică alte tipuri de „analfabetism“: științific, digital etc. De ce acest record constant negativ în do­meniul înțelegerii textului?

În afară de testele PISA, există și alte studii care ne arată cum stăm. Cred că primul a apărut în 2016, realizat de Centrul de Evaluare și Analize Educaționale. Pe vremea aceea numai specialiștii știau ce înseamnă „analfabetism funcțional“, societatea românească trăia bine mersi (cred) cu lozinca moștenită din comunism, anume că „analfabetismul a fost eradicat în România“. Astăzi, întâlnim formula la tot pasul, reluată obsesiv pe site-uri de știri ori în diverse dezbateri. Pentru tot felul de chestiuni, se invocă „analfabetismul funcțional“; pare că toată lumea se pricepe la asta. Numai că, între timp (au trecut 10 ani!), nu s-a făcut, practic, nimic esențial pentru a reduce acest procent. Doar s-a vorbit enorm, s-a umplut țara de indignări și îngrijorări și atât. Au apărut niscaiva proiecte relativ recent, cu „școli pilot“ și alte detalii de acest fel, numai bune pentru „accesat fonduri europene“ (de pildă, un program lansat de Ministerul Fondurilor Europene în noiembrie 2024). Dar nu cumva e prea puțin și prea târziu? Știm de zece ani că avem o problemă, dar abia acum lansăm un program (în care „pilotăm“ niște școli; limba română – tolerantă cum e – acceptă și asta, ca variantă pentru „program-pilot“; pe vremea mea se pilotau doar avioane). Analfabetismul funcțional e mai mult decât dublu în România față de media europeană, așa că ar trebui să facem eforturi serioase pentru a diminua acest decalaj. Pentru asta ar trebui conceput un program național, cu obiective pe termen scurt și mediu, cu obligații pentru instituțiile implicate ș.a.m.d. Ar trebui, poate, și unele modificări legislative, adică o majoritate parlamentară care să înțeleagă, vorba ceea, „despre ce-i vorba în propoziție“. (Mă întreb, uneori, ce ar ieși dacă am aplica testele PISA parlamentarilor, dar, cum spune cronicarul, „să sparie gândul“…). Dar cine și de unde să înceapă? Și când? La noi, dacă trebuie rezolvate astfel de probleme complexe, există obiceiul de a se face tot felul de „comisii interministeriale“ care se întrunesc și, după doi ani, abia reușesc să-și definească rolurile și competențele. Mă tem că, în cazul de față, se va lăsa totul doar în sarcina școlii (cu indignările de rigoare în presă: „de ce profesorii nu fac și nu dreg?“). Or, chestiunea e mai complicată și privește întreaga societate. Poate sună scandalos ceea ce spun, dar mă întreb dacă n-ar fi nevoie și de un program de re-alfabetizare a adulților. Căci „recordul constant negativ“, cum spuneți, este efectul câtorva decenii în care, adesea, în materie de educație, s-au consumat enorme energii pe chestiuni cu mize mici, până n-am mai văzut pă­­durea din cauza copacilor. N-am să înțeleg niciodată care au fost beneficiile unor schimbări și re-schimbări de la trimestre la semestre și-napoi la trimestre, până am ajuns la module; ori de ce data începerii anului școlar s-a tot mutat în fiecare an (știu țări în care școala începe fix la aceeași dată de decenii întregi, cu excepția cazului în care pică duminica). Am li­­mitele mele, desigur. Dar observ că pentru rezolvarea problemei analfabetismului funcțional s-au cheltuit mult mai puține energii „reformiste“ decât pentru stabilirea calendarului școlar…

Meditațiile vor exista atât timp cât școala nu le va putea furniza elevilor (sau măcar majorității elevilor)
tot ce le trebuie.

Meditațiile au ajuns să formeze un sistem paralel de învățământ. Unii îl accesează ca să țină pasul, alții pentru performanță… Cum priviți meditațiile și amploarea fenomenului?

Meditațiile erau deja un fenomen încă din vremea comunismului, epoca noastră doar l-a preluat și l-a amplificat. Ele aduc beneficii materiale unor profesori, creează inegalități (căci copiii ai căror părinți n-au bani de meditații au șanse mai mici să „țină pasul“ ori să facă performanță), sunt o formă de dopaj in­telectual (căci pompează masiv numai și numai și numai acele cunoștințe necesare la Bac sau la admiterea în facultate) și, în plus, generează uneori și probleme etice (căci unii profesori își recrutează din propriile clase elevii pe care-i meditează: la clasă-i una, dacă plătești e alta). Meditațiile vor exista atât timp cât școala nu le va putea furniza elevilor (sau măcar majorității elevilor) tot ce le trebuie. Să ne împăcăm cu gândul, căci nu mă aștept la schimbări semnificative în viitorul apropiat.

Elevii sunt împinși să învețe pe dinafară comentarii și analize, să „bifeze“ anumite idei ca să se înscrie în barem și să ia o notă bună.

Este o dezbatere continuă cu privire la regimul literaturii române în gimnaziu și, mai ales, în liceu. Unii autori clasici sunt eliminați, alții diminuați, în timp ce sunt promovați alții mai noi, contemporani… Cum este abordată literatura română în manualele școlare și în școală?

S-o luăm „de la coadă“. La examenul de Bacalaureat, candidaților li se cere cu­­noașterea unui număr restrâns de autori și opere, un fel de „listă scurtă“. Mă interesează mai puțin cine e pe listă decât „modul de întrebuințare“, ca să spun așa… Elevii sunt împinși să învețe pe dinafară comentarii și analize, să „bifeze“ anumite idei ca să se înscrie în barem și să ia o notă bună. E o formă de dopaj cu „idei de-a gata“ care omoară plăcerea lecturii. Și, desigur, îi împinge pe profesori (presați, eventual, de părinți) să nu „piardă vremea“ la clasă cu alte opere și autori, care nu „se cer la Bac“. După pă­­rerea mea, e un mod sigur de a distruge farmecul și rolul literaturii în lume: nu mai citim pentru că literatura ne oferă satisfacții intelectuale, morale și emoționale și ne construiește lumi imaginare inaccesibile în alt fel, nu mai citim pentru că vrem să ne construim omenește într-un anumit mod. Sau nu mai citim deloc: mai bine învățăm pe de rost niște comentarii, luăm note de trecere și ne vedem de viață. Am observat și eu, ca și dumneavoastră, de-a lungul timpului, că au apărut tot felul de discuții despre „cine e în manual și cine nu e în manual“, despre lista de scriitori. Foarte interesante discuții, la nivel teoretic, nimic de zis. Unii vor canon, alții vor mai mulți autori actuali. Sigur că e important să te adresezi elevilor de azi propunându-le scriitori și texte potrivite cu sensibilitățile lor, dar și cu necesitatea de a ști și a înțelege ce a fost înainte de TikTok și reels. Dar, după gustul meu, discuția despre „liste“, despre cine e și cine nu e acolo, ratează esențialul: chiar se face cum trebuie literatura în liceu? Notez, în treacăt, un lucru care mi se pare extrem de im­­portant: marginalizarea literaturii universale, care se (mai) face doar la clasele umaniste (sau poate nici acolo: să vedem cum vor arăta până la urmă noile programe școlare de liceu). Întrebați mai devreme despre latină și greacă și am răspuns cum m-am priceput. Dar cum vi se pare faptul că, la liceu, elevii aproape că nu mai aud de marii scriitori ai lumii (ceea ce justifică ironia cu „la ce echipă joacă Kafka?“)? În lumea deschisă de azi, ­normele și reglementările românești consideră că e în regulă să trimiți în lume și în viață și pe piața muncii niște tineri care au luat notă de trecere la Bac cunoscând 12 sau 15 autori români „din programă“, dar fără să aibă habar de nume mari ale culturii universale. Vor fi buni (poate) pe piața muncii. Dar eu cred că nu e suficient. Piața muncii ocupă, conform legilor în vigoare, 8 ore pe zi din viețile oamenilor; pentru restul de 16 nu-i pregătim? La gimnaziu, e ceva mai bine: texte de autori străini apar măcar la „lecturi suplimentare“. Deși – s-o recunoaștem – există autori străini ale căror scrieri ar merita cu prisosință predate copiilor de 11-14 ani, pentru că sunt mai bune decât ale autorilor noștri.

Ce vorbim și facem noi acum va avea efecte în viața celor care vor deveni adulți peste 10-15 ani; măcar să nu le facem rău, asta trebuie să ne fie grija, dacă de un „mare bine“ nu suntem în stare…

Lumea se schimbă și, odată cu ea, oamenii. Cum ar trebui să se adapteze școala la orizontul, mentalul, as­­pirațiile noilor generații?

Tocmai pe mine mă întrebați, un biet profesor? Avem minister, comitete și comiții, strategii și programe de tot felul, nu? Și o grijă retorică națională pentru „noile generații“ și viitorul mai bun al copiilor noștri. Ce-aș putea să adaug eu în plus? Orice aș spune, școala se va adapta mai bine sau mai rău, în funcție de foarte mulți factori: decidenți politici, administratori, părinți, inspectorate, profesori etc. Cred că ar fi nevoie, într-un prim pas, de o minimală armonizare între acești factori, în jurul unei idei principale: ce vorbim și facem noi acum va avea efecte în viața celor care vor deveni adulți peste 10-15 ani; măcar să nu le facem rău, asta trebuie să ne fie grija, dacă de un „mare bine“ nu suntem în stare… Să nu uităm că a existat, mai demult, un „pact pentru educație“, semnat de toate partidele, și nu s-a ales nimic din el. Dar poate că vom reuși de-acum înainte, cine știe…

Sistemul educațional trebuie să-și capete (sau recapete, în caz că a avut-o cândva) încrederea societății.

Cum v-ați dori să fie educația românească?

Finlandeză la pătrat cred că ar mulțumi pe multă lume, nu? Glumesc, desigur. Aș vrea să fie de încredere. Sistemul educațional trebuie să-și capete (sau recapete, în caz că a avut-o cândva) încrederea societății. Și a elevilor și a părinților. Și, desigur, chiar a oamenilor „din sistem“. Deocamdată nu văd așa ceva.

E nevoie de politici publice sistematice, pe termen mediu și lung, aplicate consecvent și monitorizate atent, pentru a crește numărul de cititori.

Noile generații și cărțile, o temă care ne preocupă… Copiii și tinerii de azi nu par foarte atașați de lectură, ci­tesc tot mai puțin… De ce nu mai ci­tesc așa cum ar trebui s-o facă pentru formarea și dezvoltarea lor? Sau de ce nu citesc așa cum citeau generațiile anterioare? Cât de grav este? Cum ar putea fi atrași către lumea cărților?

Tocmai am citit un studiu realizat de Asociația Italiană a Editorilor despre cât și cum citesc copiii italieni în zilele noastre. Și în alte țări europene se fac sistematic astfel de studii. În România, după ­știința mea, nu există așa ceva: un studiu sau măcar un sondaj minimal pe tema „lectura la copii și adolescenți“, ca să avem niște date corecte și să înțelegem mai bine cum vor fi cititorii în viitor. Tot așa, nu știm cât, ce și cum citeau generațiile anterioare: în comunism nu se fă­ceau deloc studii și sondaje pe această temă, nu prea avem date. Ne putem „baza“ doar pe amintirile și percepțiile celor care au trăit în acele vremuri și au rămas cu senzația subiectivă (deci nu tocmai creditabilă, științific vorbind) că în jurul lor se citea mai mult ca azi (pentru că, nu-i așa, „vedeam eu în metrou, în 1987, tineri care citeau; și prietenii mei citeau toți“). În spațiul public s-a răspândit convingerea că „astăzi, copiii nu mai citesc“ pornind de la bruma de date existente sau de la experiența celor implicați (profesori, editori, librari, bibliotecari). Pe scurt, avem doar o idee generală (că se citește puțin), dar, ca să-i atragem pe copii și tineri spre lectură, am avea nevoie de date mai precise, ca să știm de unde plecăm și în ce puncte trebuie să intervenim. Am avea nevoie nu doar de cifre și procente, ci și de un studiu calitativ care să ne arate care sunt motivațiile non-lecturii, de ce cititorii se împuținează odată cu creșterea vârstei (care e un fenomen general, se întâmplă peste tot, nu doar la copiii și adolescenții români). Ne putem, oricum, inspira de la ce fac alte țări. De exemplu, în Italia și în Germania există de câțiva ani niște programe prin care ti­nerilor care împlinesc 18 ani li se acordă, prin intermediul unor aplicații, o sumă de bani (un fel de „vouchere culturale“, dar în variantă digitală) pe care o pot cheltui pe cărți, CD-uri, DVD-uri, bilete la spectacole ori la muzee. S-a dovedit că cea mai mare parte a banilor, cam 60-70%, a fost folosită pentru cumpărarea de cărți (ceea ce infirmă „mitul“ că tinerii nu mai sunt atrași de lectură). În Suedia, consiliile locale sunt obligate prin lege să asigure accesul cetățenilor la bibliotecă, așa că acolo funcționează de decenii un sistem de bibliobuze care ajung până în cele mai îndepărtate sate de dincolo de Cercul Polar. Noi avem o mare problemă cu accesul la cărți: librăriile sunt concentrate în marile orașe, numărul bibliotecilor publice a scăzut enorm (aveam vreo 5.500 în 1990, anul trecut mai erau 1.914), bibliotecile școlare n-au bani să-și cumpere cărți și nu sunt puse în valoare cât ar trebui. N-a existat niciodată, în 35 de ani, un program sistematic de susținere a bibliotecilor de către statul român, care a stat pur și simplu și s-a uitat cum dispar bibliotecile, an după an. Singurul program de modernizare (dotare cu computere și internet, cursuri pentru bibliotecari) la nivel național a fost realizat de Fundația Bill și Melinda Gates, acum vreo 15 ani. Statul nici măcar nu respectă legea bibliotecilor, care prevede o anume distribuție teritorială în funcție de numărul de locuitori și anumite sume de bani destinate achizițiilor de cărți. Dacă ar face-o, ar crește binișor piața de carte din România, iar publicul ar avea măcar șansa de a găsi cărți noi în bibliotecile publice. Altminteri, se întâmplă tot felul de lucruri bune: sunt mulți profesori care organizează cercuri ori cluburi de lectură cu elevii, cunosc mulți scriitori care se duc în școli la întâlniri cu copiii, sunt ONG-uri care donează cărți bibliotecilor școlare; dar să nu ne facem iluzii, toate acestea (bazate tot pe „omul sfințește locul“) doar ne țin la suprafața apei, nu ne ajută să înotăm mai repede și mai departe. E nevoie de politici publice sistematice, pe termen mediu și lung, aplicate consecvent și monitorizate atent, pentru a crește numărul de cititori; nu e suficient să decretăm că, o dată pe an, e Ziua Națională a lecturii, să citim 20 de minute din clasicii învățați la școală (că așa prevede legea) și gata. Mă întrebați „cât e de grav“. E foarte grav, aș spune că e o problemă care afectează siguranța națională (având în vedere și cota de analfabetism funcțional despre care vorbeam înainte). Cum să construiești o „societate a cu­­noașterii“, cum să faci față schimbărilor din lumea de azi și competiției europene/globale cu atât de mulți oameni care nu pricep un text simplu? Într-o carte apărută în 2018 (Cultura română pe înțelesul patrioților), am un capitol intitulat Lectura. O temă strategică fără strategii, în care spuneam așa: „Non-lectura produce niște cetățeni slabi, care nu știu să se informeze, sunt ușor de ma­­nipulat, victime sigure ale propagandei și ale scandalurilor mediatice, care așteaptă ca statul (sau conducătorii) să le rezolve problemele“. Îmi mențin părerea și, dacă ne uităm, bunăoară, cum au fost manipulate alegerile, mă tem că aveam dreptate. Așadar, e nevoie de politici pu­­blice serioase și de instituții care să le aplice. Centre National du Livre din Franța poate fi un reper. Și în Italia s-a înființat ceva asemănător acum cinci ani, Centro per il Libro e la Lettura, care are multe și diverse programe de sprijinire a lecturii. O să-mi spuneți: „încă o agenție/in­­stituție de stat, care să consume bani de la buget?“. Da. Se pot tăia banii de la alte agenții care n-au ce face și redirecționa către o instituție care, bine organizată, are șansa să ajute, în timp, la creșterea unor generații mai bune, mai informate și mai cultivate. E oricum mai bine să în­­cerci decât să te plângi: noi doar ne mulțumim, de ani întregi, să constatăm că „stăm prost, se duce dracului rapița“…

Cred că ar trebui să privim lucrurile puțin mai nuanțat decât prin prisma aceasta cam maniheistă, după gustul meu, „computer vs. cărți“, „univers digital vs. lectură“, „cărțile și lectura sunt bune, internetul e rău“.

O perspectivă larg adoptată opune tehnologia digitală cărților și lecturii. E adevărat că tabletele, telefoanele, internetul, rețelele sociale, jocurile etc. ocupă o mare parte din timpul copiilor și tinerilor, generând chiar dependență… În această optică, îndepărtarea de carte ar fi cauzată de atașamentul de universul digital. Dar trebuie să privim tehnologia și cărțile neapărat în opoziție? Nu pot coexista? Ce e de făcut?

În primul rând, cred că ar trebui să privim lucrurile puțin mai nuanțat decât prin prisma aceasta cam maniheistă, după gustul meu, „computer vs. cărți“, „univers digital vs. lectură“, „cărțile și lectura sunt bune, internetul e rău“. De mai bine de treizeci de ani, de când internetul a devenit accesibil pe scară largă, iar lumea digitală a evoluat rapid (de la floppy disk și CD la cloud, de la modemul care cântărea 1 kg și-l legam de linia telefonică până la smartphone-ul de astăzi, prin care suntem conectați permanent la prieteni, bancă, magazinele preferate, ca­­feneaua din colț etc.), am citit multe lucruri despre efectele noilor tehnologii asupra societății și culturii. Inclusiv fraze radicale (scrise nu de cine știe ce conspiraționiști, ci de intelectuali absolut străluciți) de tipul (citez exact) „internetul e un mod de tâmpire universală“. Să nu ne ra­dicalizăm, totuși. Pe internet găsim uriașe resurse de cunoaștere, știință și cultură, mai multe – și mai ușor accesibile – decât în lumea tradițională a cărților tipărite, a filmului „pe celuloid“ sau a muzicii înregistrate pe suporturi fizice (de la vechiul disc de gramofon până la CD și DVD). Dacă reușim – cred – să depășim această viziune maniheistă, putem deja începe o discuție la obiect. Ce e de făcut? Mai întâi, să înțelegem corect ce se întâmplă. Apoi, să încercăm să descoperim și să folosim acele moduri prin care aceste extraordinare unelte tehnologice ne pot permite să transmitem conținuturi culturale, cu­­noaștere, inteligență și creativitate. Bu­năoară, în Suedia (dar, la o scară mai re­­dusă, și în Germania și în alte țări), o țară în care oricum se citește foarte mult (o treime dintre adulți citesc cel puțin o carte pe lună), anul trecut a crescut masiv vânzarea de audiobooks, mai ales printre tineri. O fi bine, o fi rău? E un fenomen „în defavoarea“ cărților tipărite, dar poate e bine să ne bucurăm că tinerii sunt în continuare interesați de literatură, fie și în variantă audio. (Nimic nou sub soare: istoria lecturii cunoaște epoci mai vechi în care un știutor de carte le citea cu glas tare analfabeților…) Suporturile de lectură s-au schimbat de multe ori de-a lungul timpului. E adevărat, pe de altă parte, că rețelele sociale ne „fură“ atenția, până termin eu această frază milioane și milioane de oameni vor fi „scrollat“ masiv pe telefon, omorându-și timpul cu filmulețe amuzante (sau total prostești) de pe TikTok, Facebook etc. Problema suplimentară fiind, după cum s-a văzut, că aceste rețele sociale sunt intruzive, manipulează emoțiile, influențează alegerile ori ­Brexit-ul ș.a.m.d. Tentația interdicției sau a sancțiunilor e mare (și la îndemână), dar ce ne facem cu principiul libertății de exprimare? Mă tem că nimeni nu știe precis „ce e de făcut“; trăim o epocă de schimbări rapide și categorice, mai rapide decât putem noi asimila/învăța într-o viață de om. Trebuie să ne adaptăm din mers, să învățăm modul de funcționare al noilor tehnologii și să găsim cele mai bune reglementări.

Am citit studii serioase care arată că scade și nivelul IQ-ului, pe plan global…

Odată cu scăderea lecturii și chiar a curiozității, scade și nivelul culturii generale, pe temele importante, substanțiale… Mulți dintre tinerii de azi, și aici ne referim și la studenți, știu tot mai puțin din zonele culturii fundamentale, dar și din universul cunoașterii. Ce ar fi de făcut?

Am citit studii serioase care arată că scade și nivelul IQ-ului, pe plan global… Iar dacă, așa cum se spune, inteligența artificială va face tot felul de lucruri în locul nostru, s-ar putea ca noi, oamenii, să ne lenevim de tot. Cred că s-au schimbat foarte multe lucruri în componența „culturii fundamentale“ așa cum o știam noi, cei crescuți și formați înaintea erei digitale. Azi, datorită internetului, avem acces rapid la enciclopedii, dicționare, informații de tot felul, pe care altădată trebuia să le memorăm. Cultura umanistă e, pare-mi-se, în scădere de influență mai peste tot: e în continuare foarte im­­portantă (căci fără ea n-am pricepe mai nimic despre ce și cum suntem noi, oa­menii), dar în percepția publică generală mai importante ori relevante par să fie cunoștințele din sfera științifică, tehnologică, economică etc. Cultura umanistă se transmite pe scară largă, am senzația, mai degrabă prin rezumate și citate („meme“ pe Facebook, nu?), puțini sunt cei care mai merg la sursă și care vor o înțelegere aprofundată. Rețelele sociale au scos la lumină (și la „luminile“ succesului popular…) o sumedenie de inși care, vorba unui comic, „sunt cunoscuți prin faptul că sunt cunoscuți“: adică și-au câștigat o mare popularitate online prin filmulețe, păreri despre orice, poante, poze și orice altceva poate atrage privirile, auzul și atenția cât mai multor persoane care nu mai au chef de plicticoșeniile „culturii fundamentale“. „Da, vrem nițică istorie, ori filozofie, ori literatură, dar pe scurt, în filmulețe de maximum 1 minut, și pe-nțelesul nostru, că altfel ne plictisim“. S-ar putea să fie și o modă, un fel de euforie generată de tehno­logia care pare să ne pună totul la-ndemână fără efort („la un click distanță“), s-ar putea să fie ceva de durată și cu efecte majore în felul de a percepe și învăța „cultura fundamentală“. Înclin mai degrabă spre a doua variantă.

Există schimburi internaționale, proiecte interesante cu universități și rețele universitare din toată lumea, managementul universitar s-a îmbunătățit.

Care este situația în învățământul universitar? Cum se poziționează universitățile românești în spațiul academic european și internațional, judecând și după prezența sau ab­sența lor în marile clasamentele din lume?

Vă mărturisesc că nu mă interesează foarte mult dacă universitățile românești se clasează sau nu în „top 1000“. Cu tot respectul pentru clasificările internaționale, cred că nu trebuie să facem un scop în sine din „a ajunge acolo“ și nici nu trebuie să ne lăudăm prea mult cu asta, dac-o fi să fie. Pentru mine, nu e esențial dacă suntem pe locul 980 sau pe locul 1020; eventual, ajută doar la PR. Libertatea câștigată în 1989 a pus – nu ușor – universitățile românești pe un drum bun: există schimburi internaționale, proiecte interesante cu universități și rețele universitare din toată lumea, managementul universitar s-a îmbunătățit (tocmai datorită încercării de a aplica standarde și criterii de performanță internaționale). Suntem departe de înțepeneala moștenită din sistemul comunist. Dar finanțarea cercetării continuă să fie la un nivel scăzut, birocrația e mare, un soi de rigiditate de tip pseudo-corporatist se instalează treptat, în numele procedurilor și reglementărilor, pierzând pe drum flexibilitatea gândirii și autonomia… Dacă ținem cont că universitățile românești au apărut abia în secolul al XIX-lea, la câteva sute de ani după universitățile din Italia, Franța, Anglia, Cehia, Polonia ș.cl., cred că nu stăm deloc rău. Trebuie doar să ne vedem de treabă în continuare, cu mo­destie și inteligență (care nu țin loc de o finanțare mai bună, dar…).

Un utilitarism îngust îi face pe mulți să creadă că filozofia, literatura ori istoria nu sunt necesare, în plan practic, ci doar un fel de „lux“ pentru cine are timp să contemple și să cugete…

Cum stau lucrurile în domeniul umanist, în speță la Filologie, la Facul­tatea de Litere? Cum sunt studenții de azi?

Mie îmi plac studenții de azi. Mi-au plăcut și cei de ieri și, dacă n-aș ieși la pensie, cred că mi-ar plăcea și cei de mâine ori poimâine. Mă străduiesc, în orice caz, să-i înțeleg și să-mi adaptez cursurile la cerințele și posibilitățile lor. Problema e că – din câte am observat – unii au tot felul de lipsuri în cunoștințe, ar fi fost de așteptat să le știe din liceu. Mulți mi se par, adesea, ezitanți sau te­mători în a-și exprima opiniile direct și deschis: să fie asta, mă întreb, o consecință a felului în care funcționează „sistemul“ întrebare-răspuns în dialectica școlară? Adică le e teamă că vor răspunde greșit, că nu vor da „acel“ răspuns sau că opiniile lor vor fi considerate neimportante? Nu știu. Eu îi încurajez să spună orice, direct și deschis, și mă străduiesc să le explic că spațiul universitar e unic și irepetabil și prin asta: e un spațiu al învățării și al dialogului, în care trebuie să profite de libertatea de a se exprima, de a „stoarce“ de la noi, profesorii, ce suntem în stare să le oferim mai bun. Altminteri, dacă spuneți de „domeniul umanist“, profit de ocazie ca să pledez încă o dată pentru el: în societatea românească s-a instaurat, cred, prea apăsat ideea că școala și universitatea trebuie să te-nvețe lucruri utile direct și nemijlocit, „care să-ți fie de folos în viață“. Un utilitarism îngust îi face pe mulți să creadă că filozofia, literatura ori istoria nu sunt necesare, în plan practic, ci doar un fel de „lux“ pentru cine are timp să contemple și să cugete… Aș spune că e exact pe dos: tocmai acestea sunt folositoare omului și oferă valoare vieții. E un întreg fenomen (nu numai la noi): ajunși la vârsta de mijloc, obosiți de rutina profesională, de procedurile corporatiste și de „eficiența muncii“, foarte mulți se duc la cursuri despre artă ori istorie, își caută o evadare uitându-se la filme documentare despre natură ori se apucă de citit cărți pe teme care – tocmai – n-au nicio legătură cu profesia de bază. Alții se duc la terapie și află, de exemplu, că sunt frustrați pentru că nu se ocupă suficient de gândurile și sentimentele lor, nu-și cunosc sufletul și emoțiile; or, tocmai filozofia, arta, literatura, istoria te ajută să găsești un sens și să te cunoști mai bine. Îmi dau seama că spun niște banalități, dar mă tem că mulți au uitat de ele, seduși de goana după „altceva“…

Când eram în clasa a treia, mama m-a înscris la biblioteca din cartier.

Cum v-ați apropiat de cărți? Ce au însemnat cărțile și lectura în evoluția dvs.?

Când eram în clasa a treia, mama m-a înscris la biblioteca din cartier. Aveam, desigur, cărți acasă (le citisem pe toate cele potrivite vârstei mele), dar mama mi-a spus: „la bibliotecă o să găsești mai multe și o să poți alege ce vrei și ce-ți place“. Acela a fost momentul când am înțeles că există un fel de „lume a cărților“, la o mică bibliotecă de cartier. Mi se părea foarte mare (era, de fapt, cam cât o sală de clasă obișnuită) și, văzând rafturile înalte, pe toți pereții, m-am speriat puțin, iar primul meu gând a fost că „n-o să apuc niciodată să le citesc pe toate“. Între timp, desigur, am văzut și biblioteci mult mai mari, dar gândul inițial mi-a rămas neschimbat: „n-o să apuc niciodată să le citesc pe toate“. Probabil că vă așteptați la un răspuns mai amplu și mai profund, dar nu știu ce să spun mai mult. Ba da, știu: aceeași senzație mă încearcă atunci când deschid YouTube: „n-o să apuc niciodată să ascult toată muzica lumii…“.

La liceu am prins, din păcate, cam toate schimbările din ultima fază a comunismului.

Ce vă amintiți despre profesorii din gimnaziu și liceu?

Îmi amintesc adesea de profesorul meu de matematică din gimnaziu, foarte bun (și un om foarte simpatic), care s-a supărat pe mine când a aflat că vreau să mă duc la un liceu de filologie-istorie și m-a avertizat că „o să mor de foame“, mai bine mă duc la mate-fizică (eram bun la matematică) și fac Politehnica, devin inginer și o să am un post sigur și un salariu bun. M-am întâlnit cu dumnealui mai târziu, când eram student la Litere și după aceea, și a ținut să-mi spună „Mirceo, ai avut dreptate, m-am înșelat în privința ta“. Ceea ce spune multe despre calitatea lui umană. Altfel, la liceu am prins, din păcate, cam toate schimbările din ultima fază a comunismului: introducerea examenului de treaptă (și reducerea claselor de filologie-istorie, în Ploiești – de unde sunt – rămăsese doar una, dacă-mi aduc bine aminte), directiva de partid și de stat că „matematica, fizica și chimia sunt materii fundamentale“ (așa că în clasa a XII-a noi dădeam teze la matematică și fizică, nu și la istorie ori limbă străină, deși cei mai mulți din clasă ne pregăteam să dăm examen la facultăți umaniste). Plus învățământul politic, ședințele UTC, Festivalul Național „Cântarea României“ și altele. Le menționez doar pentru a contra­cara puțin nostalgia (umană și firească, desigur) printr-un fel de „antinostalgie“, cum suna titlul unei rubrici din Dilema…

Discutam despre postmodernism și ni se părea chiar amuzant și oarecum subversiv să o facem pe-ntuneric.

Cum a fost studenția la Filologia bu­­cureșteană? Ce profesori ați avut? Care dintre ei au avut un rol special în formarea dvs. intelectuală?

În același spirit al „antinostalgiei“ (deși o să par cârcotaș), aș aminti mai întâi că, în vremea studenției mele, a în­ceput campania de „economisire a energiei“: orele trebuiau terminate la ora 17, după aceea se întrerupea curentul. La cursuri stăteam, iarna, cu paltoanele pe noi, iar profesorilor le ieșeau aburi din gură când vorbeau. Funcționau atunci în facultate niște cercuri studențești, care se desfășurau, în general, spre seară, după cursuri. Când s-a luat măsura întreruperii curentului, îmi amintesc cum am făcut două ședințe ale cercului de critică literară, coordonat de profesorul Eugen Simion, la lumina lanternei; discutam despre postmodernism și ni se părea chiar amuzant și oarecum subversiv să o facem pe-ntuneric. Altfel, pot să spun – ca mulți alții – că se făcea carte. Esențial pentru ceea ce am devenit ulterior a fost profesorul Paul Cornea, cu care mi-am dat licența și, mai târziu, doctoratul. Un mare profesor și un om de o extraordinară calitate. Mă bucur că l-am redescoperit în Jurnalul său recent apărut. Și îmi mai amintesc cu mare plăcere de seminarele de teorie literară ale profesorului Mircea Martin, ori de seminarele de literatură română cu Florin Manolescu și Gheorghe Frâncu. Ori de galeria excelentă de profesori de limba și literatura franceză. Ar fi multe de povestit, poate o voi face cândva…

Am ales să fiu profesor pentru că mi-a plăcut.

De ce ați ales cariera didactică? Cum a fost, cum este profesoratul la Fa­­cultatea de Litere a Universității din București? Cum ați colaborat, cum colaborați cu studenții?

Am ales să fiu profesor pentru că mi-a plăcut. Și îmi place și acum. Nu prea obișnuiesc să vorbesc despre mine și despre ceea ce fac, ar fi mai sănătos dacă ar vorbi alții. Totuși, dincolo de cursurile și seminariile pe care le țin din 1991, mă bucur că am reușit să creez, împreună cu colegii din Departamentul de studii literare, două masterate care, până acum, s-au dovedit de succes. Acum mai bine de 20 de ani, am înființat programul de master Teoria și practica editării, singurul din țară care pregătește editori de carte. Satisfacția cea mai mare este că foarte mulți dintre absolvenți lucrează acum în industria editorială, au devenit profesioniști foarte buni ca redactori sau specialiști în PR. Iar în 2014 am înființat masteratul de Studii literare, la care vin în fiecare an cel puțin 30-35 de studenți. Ies la pensie pe 1 octombrie și sunt mulțumit că, pe plan instituțional, „las ceva în urmă“.

Ideea revistei mi se pare mai actuală ca oricând, într-o lume tot mai lipsită de dileme…

O perioadă importantă ați condus, în calitate de redactor-șef, revista Di­­lema, apoi Dilema veche. Ce ne puteți spune despre revistă și despre această perioadă?

Am lucrat 23 de ani la Dilema, din care vreo 18 ca redactor-șef. Acum sunt simplu cititor, dar ideea revistei mi se pare mai actuală ca oricând, într-o lume tot mai lipsită de dileme, în care contează cei care-și strigă certitudinile mai tare ori cei care iau mai multe like-uri și inimioare pe Facebook și Instagram, indiferent ce prostioare inconsistente emit. Concepția revistei i-a aparținut domnului Andrei Pleșu, care, la începutul anilor 1990 (când presa noastră era pe baricade – ori „cu puterea“, ori „în opoziție“, fără nuanțe și subtilități), a avut ideea de a crea un spațiu pentru exprimarea opi­niilor diferite, pentru abordarea pe un ton relaxat a temelor culturale, sociale ori politice. Cu umor și ironie, când era cazul (și, slavă Domnului, era loc – și chiar ne­voie – de umor și ironie). Am început revista, în 1993, la Fundația Culturală Română, condusă de Augustin Buzura, cu o echipă de oameni extraordinari, scriitori și jurnaliști de mare clasă: Radu Cosașu (cel care a dat numele gazetei), Magdalena Boiangiu, Z. Ornea, Tita Chiper, Alex Leo Șerban. I-am pomenit doar pe cei care nu mai sunt printre noi, au mai fost, desigur, și alții. Plus o gamă de colaboratori de mare calitate și, mai ales, de o mare diversitate – de la intelectuali foarte cunoscuți la debutanți care „și-au făcut un nume“ scriind la Dilema. Îmi tot propun să însăilez niscaiva amintiri din acei ani, căci sunt multe și interesante de povestit, poate voi reuși cândva să fac asta. Cred că revista are în continuare un rol important și multe de spus; așa cum cred că presa „tradițională“ nu poate fi înlocuită, în nici un caz, de rețele sociale și influensări care-și dau cu părerea ­despre orice, dar nu se pricep de fapt la nimic anume. Una dintre marile stupidități auzite în ultima vreme este cea spusă de Elon Musk, adresându-se utilizatorilor de pe X: „You are the media!“. Să fim serioși! De altfel, și Musk, și Trump, și alții de care, pare-se, depind într-un fel viețile noastre, se înscriu perfect în categoria „omului fără dileme“, definită expresiv de dl Andrei Pleșu într-un articol de la începuturile revistei: „Omul fără dileme e creatorul tuturor dictaturilor, de dreapta sau de stânga. E marele organizator, ma­­rele pedagog, marele vindecător. Pus în fruntea unei instituții, el își asumă prompt prerogative supreme: e un fel de guvern, un fel de parlament, un fel de tribunal public. Știe ce ne trebuie, mai bine decât o știm noi înșine. Decide, în numele nostru, ce vom gândi, cum ne vom distra, cine binemerită admirația, cine, disprețul nostru. (…) La limită, omul fără dileme e «Big Brother», Șeful, Conducătorul. Cel căruia nu-i trece niciodată prin cap că poate greși, că poate fi monstruos, că e nedorit și vătămător. Cel care știe întotdeauna ce face și nu face decât ceea ce știința lui cubică, de beton, îi dictează să facă“.

Aș spune, mai degrabă, ce dilemă nu trebuie să avem, ca popor: locul nostru e în Europa, în civilizația europeană, cu valorile ei.

Ce dileme avem sau ar trebui să avem ca popor?

Aș spune, mai degrabă, ce dilemă nu trebuie să avem, ca popor: locul nostru e în Europa, în civilizația europeană, cu valorile ei. Poveștile suveraniste ori infuziile traco-geto-dace bazate pe legende și eresuri sunt iluzii care se pot dovedi tragice. Din păcate, asistăm la o descărcare masivă, în spațiul public, a propagandei anti-europene (care e, în fapt, și anti-românească) și observăm cum emoțiile sunt manipulate de tot felul de năzbâtii lipsite de sens, în care tot mai mulți ajung să creadă, tocmai pentru că nu au dileme, pentru că nu au exercițiul reflecției, pentru că-și abandonează prea ușor simțul discernământului. Pentru că n-au avut grijă de propria educație. Sper să nu dăm, de tot, cu oiștea-n gard, mai ales că lumea întreagă pare cuprinsă de tot mai multă iraționalitate…

Cultura noastră trăiește cea mai bună epocă a sa.

Extinzând discuția, cum priviți cultura românească de azi? Se sincronizează cu evoluțiile europene și mondiale? Este competitivă, are valori relevante, cât contează în concertul culturii globale?

Cultura noastră trăiește cea mai bună epocă a sa, pentru că libertatea de exprimare cucerită în decembrie 1989 a dus la o efervescență culturală și la o explozie a creativității la care nici nu visam în anii comunismului. În plus, deschiderea spre lume (iar aici aș remarca rolul excepțional pe care l-a avut Institutul Cultural Român condus de Horia-Roman Patapievici, care a stimulat prezența culturii noastre în străinătate) ne-a făcut să intrăm în circuitul firesc al schimburilor culturale și artistice, a dus la traducerea a peste o mie de cărți românești în alte limbi în ultimii 20 de ani ș.a.m.d. Suntem deja sincronizați cu Europa și cu lumea, cum n-am fost niciodată. Dar avem în continuare vechi probleme privind fi­nanțarea culturii, mecanismele instituționale slabe, legislația proastă sau insuficientă și altele. Plus o clasă politică pentru care cultura e doar „floarea de la bu­tonieră“ bună de afișat la ocazii festive, printre discursuri solemne și coroane de flori. Din păcate.

Ar fi bine să construim un sistem de educație bun și solid, în care să avem încredere încă (cel puțin) câteva generații de-acum încolo.

Încheiem cum am început, cu educația… Privim cu admirație la diverse modele, între care cel finlandez… Cum ar trebui să evolueze educația românească? Am putea să-i inspirăm noi, la un moment dat, pe alții în materie de educație?

Eu zic că ar fi bine să construim un sistem de educație bun și solid, în care să avem încredere încă (cel puțin) câteva generații de-acum încolo. Dacă, la un moment dat, finlandezii sau britanicii vor dori să ne copieze, cu atât mai bine pentru ei…

Interviu publicat în nr. 66 al revistei Tribuna Învățământului