Perioada cea mai grea a pandemiei a fost mai degrabă una euforică

Stimate domnule profesor, privind înapoi cu gravitate și înainte cu speranță, pandemia ar trebui să fie o lecție pentru noi toți: despre frică și disperare, despre viață și moarte, despre încredere și speranță. Am învățat ceva, ca oameni și ca societate, din această lecție?

Deocamdată încă învățăm. Ce, cât, cum, se va vedea abia când vom fi „scoși la tablă“, când ni se va spune „pixurile jos“, va suna clopoțelul și vom preda lucrările. Deocamdată încă mai facem pariuri: va mai dura o vară, un an, o eternitate? Întrebarea pe care o auzim cel mai des e dacă viața „de apoi“ – cândva va trebui să înceteze și starea de asediu, nici virusul nu-i bolând la cap să vrea să ne scoată din uz pe toți și să rămână fără mijloace de subzistență – va fi la fel cu cea de dinainte sau doar un pic diferită – pe ici, pe colo, prin punctele esențiale – sau cu totul altminteri. N-am un răspuns la asta. Într-un fel, experiența pandemiei seamănă cu acea școală „tradițională“ pe care mulți încă o mai preaslăvesc: înveți de frică și sunt șanse enorme ca, îndată ce frica dispare, să uiți tot ce-ai învățat.

Cum ați parcurs această perioadă sumbră a umanității?

În mod paradoxal. Oamenii nu trăiesc planetar, nici măcar național. Atașamentul nostru fundamental merge mult mai puțin către astfel de comunități foarte largi, de care luăm cunoștință mai de­grabă indirect, prin relatările altora, prin mass-media, decât către microclimatele în care se derulează viața noastră de zi cu zi: casa, familia, prietenii, slujba… Paradoxal, deci, perioada cea mai grea a pandemiei, cea a izolării la domiciliu din primăvara trecută, a fost mai degrabă una euforică. Mi-am construit îndată o serie de tabieturi care mi-au dat o liniște sufletească cum rareori am mai încercat. Mi-am asumat din start aprovizionarea și plimbatul câinelui și, la fiecare tură zilnică prin piață, luam și răsaduri de flori de fix 50 de lei, pe care după aceea le plantam în grădina din spatele casei. La un moment dat am ajuns chiar să mă tem că în curând nu voi mai avea loc pentru alte răsaduri – gura leului, garofițe, barba împăratului, crăițe, vanilie, creasta cocoșului, flori de piatră, mușcate, nalbe, re­gina nopții, petunii, zambile și multe, multe altele ale căror nume nici nu le mai țin minte – pe o bucată de grădină nerușinat de colorată și de înmiresmată pentru vremuri de restriște. Experiența pandemiei a fost pentru mine traumatizantă nu prin severitatea restricțiilor dintr-o perioadă sau alta, ci prin uzura fizică și sufletească acumulată treptat, insidios.

Cei mai aprigi dușmani ai carierei și ai educației academice sunt conformismul și rutina

Ca profesor la Litere, cum v-ați adaptat la predarea online? Cum au fost cursurile, întâlnirile și comunicarea cu studenții? Ce s-a pierdut, ce s-a câștigat – dacă se poate vorbi de vreun câștig – în materie de educație?

Cred că învățământul superior din România nu a fost cu mult mai avansat decât cel preuniversitar în ce privește ca­­pacitatea de a comuta rapid și eficient pe formule integral digitalizate. Am avut, cu siguranță, șansa unei mai largi racordări la noile tehnologii, atât în rândul profesorilor, cât și în rândul studenților, atât privind dotările, cât și competențele de utilizare. Însă, așa cum aveam să ne dăm seama foarte rapid, chestiunea era de­parte de a fi una doar „tehnică“ – de ce aparatură dispui, ce softuri folosești și cum le manevrezi. Conversia online a tu­turor activităților didactice însemna o re­­construcție a întregului eșafodaj de re­guli care alcătuiesc cultura organizațională a instituțiilor academice: ce înseamnă a fi „prezent“ sau „absent“ la o anumită activitate, care ar trebui să fie uzanțele comportamentului în „sala de curs“ absorbită în ecranul computerului, cum se transferă principiile deontologice – corectitudinea, rigoarea, punctualitatea, asumarea, inițiativa etc. – în interacțiunea digitală și, nu în ultimul rând, cum se remodelează relația profesor-student în noua conjunctură. Pe scurt, dacă punem situația în ecuația pierderi-câștiguri, suspendarea peste noapte a regulilor și uzanțelor cu care eram obișnuiți, deopotrivă profesori și studenți, a generat dezorientare, confuzie, haos. Pe de altă par­te, la câștiguri ar fi de înregistrat exact același lucru: punerea obișnuințelor sub semnul întrebării. Eu unul cred cu tărie că cei mai aprigi dușmani ai carierei și ai educației academice sunt conformismul și rutina. În afara universității, țin niște cursuri de formare pentru vorbirea în pu­­blic pentru adulți din mediul corporatist. Majoritatea cursanților ar vrea să afle rețete de a scăpa de emoțiile care îți înmoaie genunchii și îți taie respirația, indiferent cât de mare și tare ai fi în ierarhia profesională, atunci când te urci pe podium să vorbești în fața unui public numeros. Le spun adesea că, pentru ci­neva deprins de decenii să țină prelegeri într-un amfiteatru, momentul în care și-ar face apariția în sala de curs complet eliberat de emoții ar trebui să fie unul fu­­nest, de final de carieră: conformismul, rutina au câștigat definitiv partida. Studenții pot dormi liniștiți în băncile lor.

Școala românească de azi e năucă

Educația este pentru dvs. nu numai o profesie, ci și o temă constantă de reflecție critică în articole și eseuri. Cum e școala românească de azi? Ce merge și ce nu merge în educație?

Școala românească de azi e năucă. Mi-e greu să spun dacă în alte vremuri – în timpul comunismului? în interbelic? la începutul veacului trecut? în secolul al XIX-lea? – a fost mai conștientă de cum este, cum ar putea fi sau cum ar trebui să fie. Din 1990 încoace însă mi-e clar că învățământul nostru a rămas prizonierul unei tulburi căutări de sine. Iar când spun asta, nu mă refer doar la actorii nemijlociți din sistem: cadrele didactice și managerii educaționali. Mă refer, în egală măsură, la beneficiari – copiii, tinerii, părinții, societatea în ansamblul ei –, cât și la decidenții care au modelat parcursul educației de-a lungul ultimelor trei decenii: aceeași năuceală, aceeași dificultate de a contura o viziune cât de cât articulată. Cu titlu general, aș vrea să amintesc că educația – cea informală și cea formală, învățământul – nu e o valoare în sine, ci una instrumentală. Ca atare, calitatea ei nu poate fi judecată independent de scopurile căreia îi este arondată. Or, tocmai aici e principala hibă, după părerea mea: avem sau nu în minte o țintă cât de cât limpede către care ar trebui să se îndrepte educația?

Am citit la un moment dat un studiu potrivit căruia educația formală – grădinița, școala, universitatea – contribuie cam cu 20% din educația tinerilor. 40% revine familiei, 30 de procente le formează anturajul și încă 10 mass-media. Am fost realmente șocat: atât de puțin fac instituțiile specializate pentru maturizarea tinerilor? Am găsit apoi estimări aproximativ similare și în alte surse, ceea ce mi-a adâncit perplexitatea. Ne zbatem așadar, ca profesori, pentru o amărâtă de cincime – hai, un sfert!? Până la urmă am înțeles însă că tocmai această precaritate a „intervenției calificate“ ne obligă la mai multă responsabilitate: din porția asta atât de parcimonioasă parcă nu-ți mai dă mâna să risipești.

Vrem un învățământ care să genereze forță de muncă? Să aducă prosperitate? Să formeze caractere? Să dea un spor de civilitate societății românești? Să des­chidă mințile sau să le disciplineze? Să antreneze competențe, abilități, sau să modeleze atitudini și comportamente? Să genereze elite înalt calificate sau să sporească șansele de incluziune socială? Și tot așa.

Învățământul nostru a rămas într-un soi de contradictorie încremenire convulsivă

Un fenomen al învățământului ro­mânesc din acești ani îl reprezintă scăderea în calitate. Care credeți că sunt cauzele lui?

Pentru mine atât de des invocata „cădere“ a învățământului românesc nu e chiar atât de certă precum ar părea. Deși filolog, cred că am și niște reflexe destul de solide de gândire logico-matematică. „Scăderea în calitate“ implică ideea că învățământul nostru ar fi fost cândva mai bun, iar apoi s-a degradat. Care ar fi să fie acest „cândva“? Agitatul sfârșit al secolului trecut? Întunecatele decenii opt și nouă de dinaintea căderii comunismului? Scurta perioadă a „dezghețului“ sau perioada stalinistă de după război?

Cred mai degrabă că învățământul nostru a rămas într-un soi de contradictorie încremenire convulsivă, brăzdat de tot soiul de tentative reformiste incoerente și parțial sau total ratate, devenind prin aceasta tot mai inadecvat în raport cu o societate care pare a se mișca cu o viteză sensibil mai mare.