Interviu cu prof. univ. dr. Lidia Vianu: „O nație divizată, menținută în întuneric, are un viitor periclitat“

Am învățat toată viața mea, mi-a plăcut enorm profesia de dascăl

Stimată doamnă profesoară, marele profesor George Sandulescu spune undeva: „Lidia Vianu se înscrie limpede în tradiția celor mai străluciți angliști pe care i-a dat România…“. Cum comentați acest portret pe care vi-l face fostul dvs. profesor?

Am avut bucuria să cunosc generația de aur a anglisticii românești. George Sandulescu i-a cunoscut mult mai bine decât mine. A colaborat direct cu Leon Levițchi și Dan Duțescu. Levițchi l-a apreciat mult, l-a luat lângă el pe când redacta marele Dicționar Englez-Român al Academiei și când elabora ceea ce noi numim astăzi Gramatica Catedrei, unde George Sandulescu are chiar un capitol al lui propriu, cu toate că era încă student. Când și-a dat seama că nu avea niciun viitor în România, George Sandulescu – personalitate de o inteligență rară și incapabilă să se împace cu un destin mediocru – a plecat, a fugit din țara unde nu ajunsese niciodată nici măcar lector, cu toate că își luase un doctorat strălucit în Anglia, cu James Joyce. A ajuns la Monaco, a înființat Biblioteca Princess Grace și a organizat acolo câteva conferințe anuale James Joyce, făcându-se cunoscut ca unul dintre cei mai buni joyceeni ai lumii.

Ne-am intersectat în anii 1967-1969. Eu ca studentă, el ca asistent cu „delegație de lector“, ca să poată ține la seria mea cursul de Morfologie engleză. Nici vorbă de literatură, așa cum Levițchi, marele tra­ducător al lui Shakespeare (aproape integral) ne-a predat, nici mai mult, nici mai puțin decât Lexicologie – un curs despre dicționare… Păstrând proporțiile, când mi-a venit și mie rândul să ajung asistent la Catedra de Engleză, și după ce mi-am luat doctoratul în 1978, am fost împiedicată an de an, cu perseverență, să țin curs. Un universitar care nu poate ține măcar un curs pe an se deprofesionalizează…

Vremurile au fost vitrege. Faptul că le-am trăit și eu, ca și profesorii mei, nu mă îndreptățește să spun că mă ridic la valoarea lui Levițchi ori a lui Sandulescu. Am învățat toată viața mea, mi-a plăcut enorm profesia de dascăl: dacă ar fi să o iau de la început, chiar și cu aceleași persecuții și dificultăți cu cauze politice, nu aș face altceva. Îi mulțumesc în fiecare zi lui Dumnezeu pentru că am lucrat cu studenții, și trebuie să spun, acum, la final de carieră, că eu am învățat de la studenții mei mai mult decât, poate, au învățat ei de la mine. Fără aceste învățături, nu aș fi scris Metoda Lidia Vianu: Smile and Learn! Învățați limba engleză inteligent. Învățați gramatica (https://editura.mttlc.ro/metoda-lidia-vianu-7-volume.html).

Nu aș fi scris niciunul dintre volumele mele despre literatura britanică a secolelor XX și XXI. Nu aș fi devenit un bun traducător din limba română în limba engleză.

Am învățat de la profesorul Levițchi cum să predau pe înțelesul tuturor gramatica engleză tradițională. Am citit din scoarță în scoarță toate cărțile lui imediat după ce am terminat facultatea. Ani lungi de zile l-am citit și am dat meditații, aplicând ce învățam de la el.

Din anul 1996 până în 2018, am învățat ce înseamnă să fii joycean de la profesorul Sandulescu. Am lucrat cot la cot cu el la A Manual for the Advanced Study of James Joyce’s Finnegans Wake in 130 volumes. Am înființat Contemporary Literature Press, editura online a Universității din București pentru studiul limbii engleze prin literatură. La această editură am publicat acele 130 de volume, care au intrat în bibliografiile Joyce internaționale, ca cercetare de top.

Am fost norocoasă că am avut acești doi maeștri, și mă simt împlinită că am avut privilegiul să lucrez cu studenți – așa cum mi-am dorit încă din clipa când am devenit eu însămi studentă la Engleză.

De la această bucurie a mea că am învățat atât de mult și atât de bine de la maeștrii mei și până la a afirma că mă înscriu cu adevărat „în tradiția celor mai străluciți angliști pe care i-a dat România“, e drum lung… Da, mă recunosc cu mare bucurie urmașa lui Levițchi și Sandulescu, și mi-aș dori să mă fi ridicat la valoarea lor, să fi adus și eu o contribuție la progresul anglisticii românești. Dar, mă tem că mai am mult de învățat până să îi ajung. Însă, cum zice, Hippocrate, „Ars longa, vita brevis“. Mi-ar mai trebui câteva vieți…

Nu am decât un singur secret: am lucrat 18 ore din 24

Numele Lidia Vianu este emblematic pentru anglistică, pentru domeniul literaturii și al traducerii. Sunteți o personalitate complexă, care reunește o serie de ipostaze: profesoară universitară, autoare de cărți, cursuri, manuale, metode de învățare a limbii engleze, scriitoare – poetă și romancieră, critic literar, traducătoare, editoare. Ce înseamnă fiecare dintre aceste calități pentru dvs.? În care dintre ele vă regăsiți cel mai mult? Cum vă definiți din punct de vedere academic și literar?

Mă uit în urmă și mă uimesc și eu uneori când s-au adunat atât de multe. Nu am decât un singur secret, și acela foarte simplu: am lucrat 18 ore din 24, absolut tot timpul de când am ajuns studentă, și mai lucrez și acum. Poate că alții au făcut mai multe decât mine, dar un lucru pot afirma cu mâna pe inimă: nu am stat un minut. Nu pentru că visam o „glorie“ în materie, ci pur și simplu pentru că lucrul a fost cea mai mare și cea mai constantă bucurie a mea.

Ca scriitoare – pot eu să mă definesc literar? Nu pot. O carte fără cititori nu există. Nu am știut să mă fac cunoscută. Sau poate nici nu trebuia…

Academic – am pus toată puterea mea în cursurile mele. Timp de aproape jumătate de veac, mi-am respectat și mi-am ajutat studenții din toate puterile.

Dacă e să cântăresc, însă, nu am dat profesiei mai mult decât am dat scrisului meu. Pe amândouă le-am iubit în egală măsură. Doar că abia acum, în ultimii ani, am început să mă ocup de literatura mea, să o public, și să aștept ca ea să fie văzută…

Cărțile erau obiectul cel mai de preț din casă

Să ne întoarcem în trecut… Ce ați învățat din familie, de la părinți și bunici, despre viață și oameni, despre valori și repere, despre educație și cărți?

Mama m-a învățat să nu am încredere în nimeni și să am mare grijă ce vorbesc. Erau anii 1950. Tata mi-a transmis naivitatea lui, care pleca dintr-o dorință ca toată lumea să fie bună. Medic fiind, primul lui principiu a fost primum non nocere (cel mai important lucru este să nu faci rău). Cu el am rămas și eu până în ziua de azi. Când am ajuns să predau la catedră, o colegă deja pensionată mi-a spus în treacăt: „Decât să pedepsesc un student degeaba, prefer să mă păcălească el de o mie de ori“. Mi s-a înfipt în minte fraza ei.

Cărțile erau obiectul cel mai de preț din casă. Mama citea enorm, avea o me­­morie inegalabilă, știa 7 limbi, le și folosea ca să-și câștige existența. Educația pe care mi-a dat-o a fost morală și strictă. Nu a avut nevoie să se străduie prea tare: am fost un copil docil, aparent. Mi-a spus să las scrisul și să citesc. Am ascultat-o. Aparent. Pe cât era ea de hotărâtă să facă din mine un mic tanc, inatacabil de regimul infernal, pe atât mă refugiam eu mai mult în scris, fără ca ea să știe. Tata s-a ferit să mă educe. Nici nu avea nevoie: eram exact ca el, la fire. El era genul de medic care ajuta pacienții chiar și împotriva vo­­inței lor. Dacă venea un caz complicat, nu se lăsa până ce nu-i dădea de cap. Poate de aceea am trăit și eu o viață cu dorința de a-mi ajuta studenții.

Educația mea a însemnat câteva gesturi. Mama, așezată la masă lângă mine, învățându-mă cum să studiez. Fiecare lecție. Mereu nota 10. Ca să nu o supăr, am luat totdeauna premiul I. Nu dădeam doi bani pe el. Din cauza lui, școala a fost un coșmar. Că ceea ce ni se preda nouă nu era de învățat… Dar am făcut acasă franceza cu o franțuzoaică, și acolo m-am refugiat până ce am intrat la facultate. Odată devenită studentă, mi-a ajutat că m-a educat mama să fiu ambițioasă, dar am ieșit de sub jurisdicția ei. Dacă nu ar fi fost ea, poate că nici eu nu aș fi luat 10 pe linie ca studentă, ca să pot rămâne asistentă. Nu că mi-ar fi ajutat prea mult, că tot nu am rămas când aș fi avut dreptul.

Cu tata a fost mai simplu. Nu mai țin minte cum anume a aflat el că eu visez să scriu, că era bine ferecată ideea în mintea mea. S-a așezat cu mine la masă, și a în­ceput să scrie câteva versuri cu rimă. M-a vindecat definitiv de orice încercare ulterioară de a face versuri cu rimă, dar mi-a dat să înțeleg că e de partea mea.

Citisem tot Abecedarul din prima zi

Cum a fost întâlnirea dvs. cu școala și cărțile?

Jalnică. În primul an de zile, silabiseau toți în jurul meu, când eu citisem tot Abecedarul din prima zi. Cravata roșie, tractoristul de serviciu, muncitorul fruntaș.

Manualele le-am urât cu patimă. Dar am început să citesc în franceză. Profesorii erau speriați și ei. Era frica aceea să nu spui ce nu trebuie. Apoi adunările din ziua de Crăciun și de Paște, excursiile la Doftana. Școala comunistă nu era un loc prielnic. Nici educației, nici învățării. Nu e de mirare că m-am refugiat în scris ca să supraviețuiesc.

Tot ce țin minte este efortul disperat al tuturor de a nu spune ce gândesc

Ce amintiri aveți din clasele primare și din gimnaziu, despre învățătoare și despre profesori?

Tot ce țin minte este efortul disperat al tuturor de a nu spune ce gândesc, de a nu fi bănuiți că gândesc altceva decât spun.

Am început engleza la 10 ani

Cum s-a născut pasiunea dvs. pentru limba, cultura și civilizația engleză? Când ați citit prima carte în limba engleză?

Cum tot voiam eu să scriu, iar tatăl meu încerca să scoată inginer din mine, am declarat că mă duc să studiez româna. Disperare mare. „Din ce o să trăiești?“. Așa că, după ce începusem franceza pe la 7 ani, am început engleza la 10 ani. Cu o profesoară slabă. Am citit târziu în en­­gleză. În franceză eram fluentă și citisem pe rupte. Dar nu m-am gândit să fac ­franceza…

M-a exasperat de la bun început faptul că un copilaș din Anglia știe deja tot ce mă chinui eu să învăț la facultate. În toată viața mea, am stat cu totul 7 zile în Anglia. Pot să spun că am învățat engleza cu năduf că nu știu destul. Și, dintr-odată, nel mezzo del cammin, pe la 50 de ani, m-am trezit scriind în engleză. M-am înfuriat pe mine. Dar fluxul a continuat, așa că, ce era să fac, mi-am găsit o poetă londoneză care să revadă ce scriu eu. Mi-a spus că nu știe prea mulți poeți englezi care spun atât de multe lucruri neașteptate în engleză cum spun eu. M-am gândit că mă menajează. Și acum, când termin de scris o carte în engleză, o rog să citească. Pentru că trăiesc acut sentimentul că engleza nu este limba mea maternă. Cum se face că scriu în ea – nici eu nu știu.

Am ieșit din liceu fără să fi citit o pagină din proza comunistă

Cum a fost liceul? Ce materii v-au plă­cut mai mult, cum ați fost ca elevă? Cum erau profesorii?

Liceul, ca și școala elementară, se află în zona neagră. Nu mi-a plăcut nimic, eram bună la toate. Mi-ar fi plăcut engleza, dar o făceam cu o rusoaică. Mi-ar fi plăcut literatura română, dar profesorul nostru avea o unică obsesie: virgulele. Am avut o scurtă tresărire când am început astronomia. Stelele… Dar nu. Era tot ma­tematică. Oare de ce nu se gândeau profesorii aceia de liceu, toți îngroziți de se­cretara de partid, care venea direct din fabrică, să ne dea lecții de imaginație, chiar nu știu. Școala comunistă era hi­­doasă.

Am ieșit din liceu fără să fi citit o pagină din proza comunistă. Fiind eu cea mai bună la literatură în toți anii, profesorul nici nu a bănuit. Norocul meu a fost Ar­ghezi. Deși era un volum cu simpatii co­muniste ce aveam noi în manual (Cântare omului), îmi plăcuse, și îl știam aproape pe dinafară. Singura dată când am avut și eu noroc la oral a fost la Bacalau­reat: exact asta mi-a căzut. Cum luasem 8 în teză (în viața mea nu am mai avut o astfel de notă inconfortabilă), m-au răsucit pe toate părțile, doar-doar vor putea să-mi găsească nod în papură. Am luat 10 cu felicitări, și nici până azi nu am citit Mitrea Cocor (bietul Sadoveanu, ce înjosire pentru talentul lui)…

Voiam din toate puterile să scriu

Când ați început să scrieți? Când v-ați descoperit talentul literar și v-ați do­­rit să fiți scriitoare?

Talentul literar nu mi l-am descoperit niciodată. Ceea ce nu înseamnă că am renunțat. Voiam din toate puterile să scriu. Cred că începutul a fost la 4 ani, când părinții mei mă culcau prea devreme, iar eu stăteam cu ochii închiși și vi­­sam o poveste despre o flacără… Era iar­nă, și noi ne încălzeam cu lemne. Casa comodă și luminoasă a bunicilor mei fu­sese confiscată.

Am scris un soi de înșiruire de inciden­te notate zilnice, din clasa a cincea până la sfârșitul facultății. Uram ideea sclifosită de jurnal, și scriam numai fiindcă voiam să nu cumva să uit ce am trăit atunci când voi putea să scriu și eu romanul meu. Mi-a prins bine. Am învățat să notez concis și totuși expresiv. Eram, însă, conștientă că nu fac ce trebuie. Când am terminat primul roman, prin 1974, l-am pus în sertar și nu l-am mai scos douăzeci de ani. M-am relaxat oarecum, în ce privește scri­sul, când am început să scriu în engleză, și, din senin, mi-am dat seama că am dat de drumul cel bun. Întâmplare? Trezire spirituală? Uneori scriu ca și cum aș auzi o șoaptă în ureche. Parcă nu ar fi textul meu. Dar, câtă vreme nu am măcar un cititor care să-mi spună că nu a putut lăsa cartea din mână, tot ce am scris nu contează.

Pentru mine, facultatea de engleză a fost un adevărat paradis

Ce ne puteți spune despre facultate și despre anii studenției? Cum s-au desfășurat studiile universitare? Ce profesori ați avut, de care dintre ei vă amintiți mai întâi, care v-au impresionat prin nivelul intelectual, prin cu­­prindere și ținută academică?

Ei, da, aici chiar am atât de multe de spus încât aș putea să nu mă opresc un deceniu. Am iubit facultatea. Am învățat cu poftă, cu bucurie. Până și marxismul era altfel acolo. Mi-a plăcut tot. Mi-e greu să separ un subiect anume. Se schimbase ceva în mine? Poate profesorii nu erau atât de obsedați de teroarea comunistă? Nu erau. Levițchi și Duțescu mi se adresau cu „Domnișoara Vianu“… Cuvântul „tovarăș“ nu exista. La ședințele de partid era o sărbătoare. În față se desfășura ce trebuia să se întâmple, dar eu stăteam în ultima bancă, între Duțescu și Sandulescu, și ne prăpădeam de râs.

Biblioteca era fabuloasă. Bibliografia indica unul sau două romane de un autor, la literatura engleză, dar eu mă așezam peste vară și le citeam pe toate. La seminar puteam spune ce gândesc, și mi-am dat seama că e minunat să poți exprima ce vezi tu, cu ochii tăi, într-un text.

Spre deosebire de școală, unde eram veșnic pândiți de cineva, la facultate toți profesorii ne ocroteau, se bucurau pentru noi, chiar își doreau să ne capteze interesul. Facultatea era un autentic refugiu in­telectual. Și cred, sau sper, că așa este încă. Un lucru știu: că eu m-am purtat cu studenții mei cu aceeași îngăduință tandră cu care s-au purtat cu mine profesorii mei.

Nu toți profesorii erau la nivelul unui Levițchi, Duțescu, Sandulescu. Unii se străduiau să țină pasul. Dar când faci literatură universală cu Zoe Bușulenga, nu mai contează că profesoara de marxism face dezacorduri. Zoe ne-a pus din primul curs să citim Biblia. La liceu era interzisă. Noi aveam o Biblie foarte veche acasă, dar cred că s-au temut să nu cumva să arăt că o știu. Mama îmi pusese de mult în mână Noul Testament. Am descoperit cu Zoe Biblia.

Când eram deja asistentă, și, în unele săli, se făcuseră cabinete pentru diferite limbi, m-am surprins uitându-mă cu jind la o săliță în care, în studenție, făcusem curs practic cu Duțescu, sau seminar de literatură universală cu Gelu Ionescu. După ce am făcut o lucrare de seminar pentru Virgil Nemoianu, acesta m-a luat pe sală și mi-a spus: „De aici încolo, în loc să te scoli să vii la 8 la mine la seminar, dormi mai târziu și stai toată după-amiaza la bibliotecă“.

Nu mă mai deranja că mă scol dimineața. Aveam 6 ore zilnic, șase zile pe săp­tămână. Dar nu mai începeam cursurile pe 15 septembrie, ca la școală. Aveam trei luni de vacanță vara, când citeam zi-lumină… Pentru mine, facultatea de engleză a fost un adevărat paradis.

Cât despre ținută academică și anvergură intelectuală… eram în comunism. Nu se găseau cărți. Când am găsit la biblio­tecă Brave New World de Huxley, ori Areopagitica (despre cenzură!) de Milton, m-am simțit mai liberă ca niciodată. Da, asta făcea facultatea pe atunci: elibera mintea de comunism.

M-am ferit de „oameni importanți“

Care sunt cele mai importante întâlniri cu personalități românești și străine pe care le-ați avut de-a lungul carierei? Ce modele ați avut în devenirea dvs. intelectuală, cu ce profesori și scriitori ați colaborat?

Mă tem că m-am ferit de „oameni importanți“ și am preferat omul de rând. Și în țară, și în afara ei. Am văzut prea multe „personalități“ fără valoare în comunism.

Modele? Nu cred. Tot ce mi-am dorit a fost, de când mă știu, să nu semăn cu alții. De-abia m-am eliberat de apăsare în fa­­cultate. Nu aș fi vrut să mă întorc la teroarea din liceu.

Am colaborat cu multă lume. Am avut grijă să fie oameni simpli, dar muncitori. Personalitățile au întotdeauna o „agendă“, și atunci, în loc să te ajute, te folosesc. Poate Marin Sorescu se potrivește descrierii ca „personalitate“. Și Eugen Simion. Nicolae Manolescu. Am o listă întreagă de intervievați în Censorship in Romania. Și în volumele cu poeții și prozatorii britanici. Dar întâlnirea cu ei nu mă legitimează. Este o pură întâmplare. Ce caut eu la studenți, profesori, scriitori, este omul modest și de bună-credință.

Tot ce mi-am dorit a fost să lucrez cu studenții, să învăț tot timpul

Când ați decis că vreți să fiți profesoară? De ce ați ales profesoratul? Care au fost, pe scurt, treptele devenirii și momentele cele mai importante în cariera universitară?

Când eram în facultate, uram ideea că aș putea ajunge să predau la liceu. Exact acolo am ajuns. Aveam media necesară ca să rămân asistentă. Aveam și dosarul făcut de facultate. Pile nu aveam. Tot ce mi-am dorit în cei cinci ani de facultate, din prima secundă, fără ezitări, a fost să lucrez cu studenții, să învăț tot timpul, ca să pot lucra mai bine cu ei.

Am predat câțiva ani la Liceul Mihai Viteazu. Toate spaimele mele din școală au revenit, chiar mai rău decât atunci când eram elevă. De la catedră, liceul era și mai hidos. Elevii se atașau de profesorii tineri, dar erau derutați. Atașamentul lor nu mă scăpa de ura din cancelarie. Dacă îmi dădeam doctoratul (și chiar îl dă­deam), eram vinovată. Dacă eram tânără și mă îmbrăcam după vârsta mea, eram vinovată. Lista e lungă. Am fugit din liceu mâncând pământul. Am avut noroc că s-a dat un concurs la facultate și așa am ajuns într-un final asistentă.

Cum ziceam, mi-am luat doctoratul în 1978. Am rămas asistentă, fără curs, până în 1990. După căderea regimului, am ars etape: conferențiar și profesor, apoi conducător de doctorate.

Cel mai important moment pentru mine a fost acela când mi-am dat seama că țin cursuri bune. Tot așa cum cel mai frumos moment din viața mea a fost acela când am înțeles că în sfârșit scriu bine. Dar… cursurile le-am cedat la pensionare colegilor mai tineri (cum era firesc), iar cu scrisul, ce să spun… Nu poți decide că scrii bine până ce nu ai măcar un singur cititor care să confirme.

În loc să recit un curs, am preferat să ajung la o concluzie prin discuții cu studenții

Ce vă definește ca profesor univer­sitar?

Profesor universitar, ca titlu academic, am devenit abia după căderea co­munismului. Înainte de 1990, cine nu făcea „servicii“ sistemului era marginalizat. Am preferat marginalizarea. Nu am avut decât o dată, un singur curs opțional în acei ani: un curs despre T.S. Eliot, autorul care, împreună cu Paul Valéry, a fost subiectul tezei mele de doctorat. I-am avut atunci studenți pe Octavian Roske, Ion Bogdan Lefter… Amândoi de o delicatețe și o inteligență cum rar întâlnești. După acel curs, am putut să-mi scriu cea mai importantă carte a mea despre T.S. Eliot. Le sunt și astăzi recunoscătoare.

Nu sunt o adeptă înflăcărată a teoriei literare cu orice preț. Pe de altă parte, nu voi nega importanța teoretizării atunci când formezi un profesionist al literaturii. Însă, ca să mă asigur că sunt înțeleasă, în loc să recit un curs (iar studenții să se uite pe fereastră ori să butoneze telefonul), am preferat să ajung la o concluzie prin discuții cu studenții. Aveau o singură obligație, pe care le-o anunțam de la începutul semestrului: „Nu vă cer să repetați ce am spus eu, nu vă cer să luați notițe. O singură obligație aveți: înainte de a veni la curs, să citiți autorul pe care îl vom discuta. Cine nu îl citește este, cu respect, rugat să nu vină la curs“.

Ce bucurie aveau studenții aceia să descopere singuri cum se aplică o teorie la un anume autor! Ce lucrări de examen minunate am obținut de la ei. Am scos și un volum pe tema aceasta, publicat la Contemporary Literature Press. Titlul lui este The Exam Book!, A Christmas present to all teachers of literature, from the students themselves (https://editura.mttlc.ro/the-exam-book.html).

În ceea ce privește cursurile scrise pe care le-am publicat, ele au o situație in­grată. În România, ele nu interesează de­­cât pe aceia care studiază literatura engleză. În Anglia, ele au statutul unei cărți scrise de un autor care nu este vorbitor nativ de limba engleză. Cartea mea de anglistică de suflet rămâne T.S. Eliot, an Author for All Seasons (https://editura.mttlc.ro/vianu_eliot.html). Acolo am pus toate interpretările mele personale, care, cum se zice, chiar „fac pârtie“.

Grație acestor cursuri, care sunt mai degrabă cărți de critică literară decât ­cursuri, am cunoscut, însă, autori britanici ai momentului. Lui David Lodge i-am făcut, împreună cu el, chiar, un Reader de Critică literară (https://editura.mttlc.ro/david-lodge-criticism.html), care a avut mare succes, l-a bucurat pe autor, și m-a ajutat și pe mine să arăt studenților că se poate face teorie și fără cuvinte imposi­bile. Peter Ackroyd s-a întâlnit (online, la sala de conferințe de la British Council) cu masteranzii și doctoranzii mei, acordându-ne tuturor cel mai lung interviu din existența lui, un interviu de patru ore. Peter Ackroyd este, după mine, un autor care ar fi trebuit propus pentru Premiul Nobel… Am mai scris o monografie ­despre opera integrală a renumitului poet britanic Alan Brownjohn. Am colaborat direct cu el în timp ce o scriam. Am scos o carte de interviuri cu poeți și prozatori britanici contemporani și o antologie a operelor lor.

Am să fiu întotdeauna recunoscătoare Comisiei Fulbright

Ați avut două burse Fulbright la universitățile americane Berkeley și Binghamton, New York. Ce a însemnat această experiență pentru dvs. ca profesor și anglist?

Ca profesor, nu am avut mare lucru de învățat. Atmosfera din universitățile americane este mult mai rea decât la noi. Mâncătoria e pe măsură.

Ca anglist, a fost o experiență copleșitoare. Nu pentru că America în sine m-a învățat ceva, în afară de ceea ce nu aș vrea să fac. Bibliotecile universitare au fost motivul. Erau cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată. Nu lipsea nimic: orice voiai, găseai. Am putut să lucrez zi și noapte. Am scris două cărți, am citit toată literatura britanică nouă, pe care nu aș fi avut cum s-o citesc altfel. Am să fiu întotdeauna recunoscătoare Comisiei Fulbright, fără de care nu aș fi ceea ce sunt acum.

A fi traducător înseamnă a rescrie textul unui autor

Ați acordat și acordați o atenție specială traductologiei. De ce este important acest domeniu la nivelul studiilor universitare? Cât este de dificil? Ce însușiri trebuie să aibă un bun traducător?

A fi traducător înseamnă a rescrie textul unui autor, nu numai în limba ta ma­ternă (preferabil…), ci și în mintea ta de cititor-medium. E pentru prima oară că pun această afirmație în cuvinte. Întotdeauna am vorbit despre cunoașterea corectă a ambelor limbi, de cultura celui care transpune un text, de faptul că trebuie să traducem nu cuvântul, ci sensul. Am discutat, prin urmare, munca pe care un cunoscător al limbii engleze trebuie să fie pregătit (intelectual) să o facă.

Spun acum un lucru în care am crezut de când eram copil, atunci când am început să învăț prima limbă străină pe care am vorbit-o, adică franceza. Madame Reynaud, profesoara mea, căreia și acum îi sunt recunoscătoare, neștiind prea bine românește, se ducea la dicționarul Larousse din biblioteca mamei, unde se aflau șase volume uriașe, cumpărate de bunicul meu pe litere, în ritmul în care au apărut. Este fabulos acest dicționar. Chiar și acum, când stau mare parte din timp cu fiica mea (în Ardèche), dicționarul acela e cu mine. Biblioteca mamei mele, care era la origini biblioteca mamei ei, este singurul lucru de care nu m-am pu­­tut despărți.

După ce găsea și îmi dădea explicația cuvântului în franceză, Madame ­Reynaud se uita lung la mine, se gândea, și într-un final mă ruga: „Tu cum ai spune asta în românește?“. În clipa aceea simțeam cum îmi trece sensul cuvântului ca o adiere prin minte, simțeam că mă ridic de la pă­­mânt, că trag cu ochiul într-o altă lume. Și cuvântul românesc apărea, după acest scurt episod de comunicare între două lumi. Una dintre cele două lumi era secretul meu până în acest moment.

Traducerile literare sunt de două feluri: unele care echivalează și altele pe care traducătorul le filtrează printr-o lume numai a lui, secretă. Pentru mine, traducerea este un dar din ființa mea, făcut celui care a scris cartea, și care nu va ști niciodată că, dacă este citit și în românește, aceasta se întâmplă pentru că mi-am pus și eu sufletul pe pagina lui. Nu e vorba de talent, probabil, ci de o profunzime spirituală la care nu ajunge traducătorul grăbit să-și ia banii.

Știu că m-ai întrebat, de fapt, despre Traductologie și morgă universitară, însă nu pot decât să repet: universitatea care predă exclusiv știință și trăiește exclusiv prin „cercetare științifică“, pe mine nu mă interesează. Pe lângă cunoștințe, trebuie să predăm ceva ce eu am învățat de la bunii mei profesori Levițchi, Duțescu și Sandulescu. Studiile superioare nu sunt doar o acumulare de cunoștințe. Ele sunt o curățare și, în același timp, o îmbogățire a sufletului, a minții. Sunt mai multe lumi în marele Univers decât poate să testeze ori să noteze orice examen am da…

Ca traducătoare, am început tot în anii 1970, când, pentru mine, publicarea era imposibilă. Am tradus Joseph Conrad, The Mirror of the Sea, și Eugen Simion, The Return of the Author. Prima a ieșit imediat după 1990 la Amarcord. A doua a apărut la Northwestern University Press. Cartea a fost propusă pentru Premiul Scaglione din SUA, pentru traduceri. Din Marin Sorescu, am tradus Puntea. Editura britanică Bloodaxe a publicat-o și, imediat după aceea, s-a decernat traducătorilor (Adam Sorkin și cu mine) Premiul Poetry Society din Londra.

La un moment dat, am început să traduc poezie românească. Am lansat Concursul Național al Poeților. Mi-am selectat singură autorii, i-am tradus și am scos de atunci mai multe volume bi­­lingve, apărute pe hârtie, dar și la Contemporary Literature Press. Mulți poeți buni am descoperit…

MTTLC este moștenirea mea de suflet

Un loc special în cariera dvs. îl ocupă Masteratul pentru Traducerea Textului Literar Contemporan, pe care l-ați creat ca program de studii la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București. Ce este, ce-și propune, ca program academic, MTTLC?

Atunci când am înființat Masteratul pentru Traducerea Textului Literar Contemporan, nu mi-am dorit să predau acolo traductologie („limbă-sursă, limbă-­țintă“ și alte cuvinte indigeste), nici lingvistică și nici Studii Literare. Am vrut să salvez studentul de la abordările seci, sterile, care ucid bucuria lecturii. Am fost acuzați că suntem neprofesioniști, mai ales atunci când am început să avem câte 120 de studenți într-un singur an… În acest context, dându-mi eu seama că gă­sisem aria nevralgică, nu mă puteam duce să spun la curs că Traducerea Lite­rară este o îndeletnicire magică. Ne-ar fi mâncat pe toți de vii cei care nu vedeau cu ochi buni că studenții caută altceva.

MTTLC este moștenirea mea de su­­flet, pe care o las acelora care m-au înțeles fără ca eu să intru în discuții paranormale. Masteranzii aceia au împărtășit en­­tuziasmul meu pentru traducerea lite­rară. Abia acum mă întorc la ei – cei care au absolvit și pentru care slujba care le asigură existența nu este ce și-ar fi dorit – ca să le spun ce simt cu adevărat. Ori­câte cuvinte teoretice am folosi, traducerea este supra-naturală. Ea este o comuniune între sufletul autorului tradus și puterea traducătorului de a desființa ba­­riera ființei, pentru a pune pe hârtie dovada vie că – e de netăgăduit – comunicarea între suflete (din secole diferite, din limbi diferite…) există. Au vorbit atâția despre limbajul îngerilor. Svedenborg, Blake și câți alții. Atunci când traduce ceva un tra­ducător cu har, acolo – între limbajul au­torului și cel al traducătorului – se petrece o comunicare de nepus în cuvinte.

Profit de ocazia acestui interviu pentru a comunica micilor mei masteranzi, dacă vor ajunge ei să mă citească aici, că bucuria lor când au tradus un text cu adevărat foarte bine este că au auzit îngeri. Nu aș spune acest lucru celor împătimiți de teorie și analize matematice ale verbului. Nici acelora care cred că vor putea vreodată să micșoreze dorința studenților de a fi admiși la MTTLC. Există câțiva co­­legi ai mei care, știu sigur, simt dramul de Divinitate din profesia de traducător, și vor continua ce am început eu.

Mi-ar plăcea să spun că am creat o „Școală Lidia Vianu“

Se poate spune că ați creat o Școală de traducere Lidia Vianu?

Mi-ar plăcea să spun că am creat o „Școală Lidia Vianu“. Dar nu am eu puterea lui Noica. Adevărul este că, aplecându-mă atent asupra acelor lucruri pe care le spune, pe care și le dorește studentul, am vrut să îi dau un program care să-i ajute în lumea lui, pe care eu nu voi fi aici s-o văd atunci când ei vor ajunge la maturitate. Sper, însă, că, atunci, în viitorul pe care eu nu îl cunosc, ei vor putea folosi modelul, îngăduința, bucuria, intuiția Divinului, care intră în compoziția traducătoarei Lidia Vianu.

Traducătorul care trădează textul se trădează pe sine

Cum treceți peste paradoxul „tra­duttore-traditore“? Cum îi orientați pe masteranzi în acest sens? Câtă fi­delitate față de text, câtă libertate a traducătorului?

Am să răspund aici că traducătorul care trădează textul se trădează pe sine. Cu toții facem greșeli, și chiar destul de des. Un cuvânt, o sintagmă, o expresie. Ne străduim să înțelegem bine textul tradus. Ne străduim să găsim cel mai bun cuvânt. Există texte împestrițate cu cuvinte prost traduse, dar care ne transportă în lumea autorului, și mai există și traduceri perfecte din punct de vedere al dicționarului, care transformă textul original în pesmeți. Hotarul dintre cele două este harul traducătorului de a aproxima fără să înșele textul, de a fi corect lexicologic, fără să uite să-l iubească pe autor ca pe el însuși.

Am vrut să aduc laolaltă autorul, editorul, traducătorul și pe cel care predă

A devenit tradițional în cadrul MTTLC, în fiecare an, un internship cu poeți englezi, un atelier de traducere și de rafinare a textului literar, desfășurat sub coordonarea dvs. O experiență academică de elită, unică în spațiul nostru universitar. Vă rog să ne vorbiți despre ea. Ce beneficii au masteranzii prin întâlnirea cu scriitorii englezi?

Da, așa e, am încercat să fac ceva ce nu se face deocamdată în lume – dacă nu spun prea mult. Am vrut să aduc laolaltă autorul, editorul, traducătorul și pe cel care predă, ori mai bine zis inițiază pe masteranzi în misterul traducerii. Mulțumită agentei literare Anne Stewart și Editurii Bloodaxe, condusă de Neil Astley, datorită tuturor scriitorilor, traducătorilor și editorilor români care au răspuns rugăminții mele de a veni la acest Masterclass, cred că mi-am atins scopul. Entuziasmul masteranzilor m-a bucurat enorm. S-au creat legături între scriitorii englezi și masteranzi, legături care au dus la mul­te volume – publicate în revista MTTLC, Translation Café. Când poți întreba poetul pe care îl traduci ce sens are o anume formulare, când te poți sfătui cu autorul, ca să fii sigur că nu denaturezi sensul unui cuvânt, traducerea are numai de câștigat. Asta mi-am dorit să fac.

Știu că este o încercare pentru mo­ment unică în lume. M-au ajutat Institutul Cultural Român, Muzeul Național al Literaturii Române, British Council, Uniunea Scriitorilor și, firește, Universitatea din București, care, pentru mine, este Alma Mater.

Am publicat la editura online mulți poeți englezi care au participat la Masterclass. Au fost multe ediții, și, de fiecare dată, au fost traduse cărți din și în engleză, și chiar foarte multe. Mi-am dorit să le dau încredere în ei masteranzilor mei, că pot ajunge acolo unde vor. La vârsta lor, the sky is the limit. Își pot dori orice dacă sunt dispuși să muncească. Rolul meu nu a fost decât să le deschid un drum despre care încă nu știau că există.

La un moment dat, m-am întâlnit la metrou cu o fostă studentă, foarte bună, funcționară acum la o multinațională, care, cu lacrimi în ochi, mi-a spus: „Ce n-aș da să mai vin la un curs și să am iar stagiile de la MTTLC!“. Am stat o oră cu ea, în vreme ce mulțimea urca și cobora în valuri. Nu ne înduram să urcăm în me­­trou. Spre jalea mea, nu am găsit nicio cale spre care aș fi putut s-o îndrum ca să fie mai puțin nefericită cu profesia ei. Au trecut vreo șapte ani de atunci, și încă mă surprind gândind: „Oare cum s-o ajut?“.

M-au interesat teme culturale noi, lucruri despre care nu s-a discutat niciodată

Sunteți un conducător de doctorat cu un portofoliu substanțial și o activitate intensă. Mulți tineri absolvenți își doresc să facă doctoratul cu Lidia Vianu… După ce criterii îi selectați? Ce reprezintă această experiență academică pentru dvs.? Cum sunt doctoranzii dvs., cum sunt tezele lor?

În ultimii 10 ani, am ales doctoranzi care discutau altfel de teme decât tezele din ultima jumătate de secol, care erau axate fie pe literatură, fie pe lingvistică. M-au interesat teme culturale noi, lucruri despre care nu s-a discutat niciodată, deși subiectele implică traducere. Câteva astfel de subiecte au fost subtitrarea filmelor după opere literare; modificarea limbajului sub presiunea a ceea ce numim „texting“, adică mesaje prin telefon sau computer; limbajul reclamelor și anglicizarea limbajului, sub presiunea lor, și multe altele. Am, în sfârșit, și o doctorandă care vrea să se ocupe de Finnegans Wake – lucru care mă bucură mult.

Este de netăgăduit că mentalul filologului s-a modificat mult, și ariile lui de cercetare sunt fascinante. Decât să discute teorii în care te pierzi și cu care îți pierzi și vremea, mai bine să se ocupe de realitatea culturală a vremii lor, de supraviețuirea literaturii într-o lume în care cartea pe hârtie nu o duce bine.

Doctoranzii mei de până acum au fost foarte buni, bine pregătiți, cu un bun ba­­gaj de teorie strict necesară, cu o engleză fluentă. Au fost temerari mulți dintre ei, pentru că s-au înhămat la o cercetare foarte nouă, și am apreciat puterea lor de judecată și de ordonare a concluziilor. Sunt mult mai maturi decât eram noi la vârsta lor, și mai bine ancorați în realitatea contemporană. Nu se sperie de schimbările ei rapide. Nu știu dacă eu, de pildă, în loc să fac Eliot și Valéry, m-aș fi priceput să gândesc ca ei. În ultima vre­me, primesc teze atât de bune încât pot pleca direct de la susținere la tipografie pentru publicare. De un singur lucru îmi pare rău: aria lor de interes nu are legătură cu dragostea mea pentru literatura modernistă și contemporană, și nici nu aș putea să-i îndrum pe căi atât de bătute. La vremuri noi, doctoranzi noi…

Metoda Lidia Vianu este bestseller-ul meu

Sunteți autoare de lucrări, cursuri, cărți, reunite într-o operă prodigioasă în domeniul lingvisticii și al literaturii. În acest cadru, ați creat o metodă de învățare a limbii engleze, dezvoltată în mai multe volume, Metoda Lidia Vianu. În ce constă aceasta?

Metoda Lidia Vianu este bestseller-ul meu. Unicul. Primul volum a fost scris prin anii 1970. Restul volumelor, după aceea. Primul volum era menit să ajute candidaților la admitere. Pe atunci se intra greu la Engleză. Veneau mulți candidați, pentru că, pe vremea aceea, a fi pro­fesor era o carieră de dorit. În acest mo­ment, Facultatea de Engleză și-a pierdut profesia. A fost înghițită de multinațio­nale sau birouri de traducere…

Atunci când am adăugat încă șase volume primului manual, Engleza cu Cheie, făceam multe inspecții pentru profesorii care dădeau gradul I, fiind la liceu ori la gimnaziu. Am văzut, în anii 1990, efectele distrugătoare ale metodei „comunicative“. Sigur, în cazul British Council, metoda funcționează, pentru că ei au grupe formate din: un indian, un chinez, trei cehi etc. Altfel decât prin „imită-mă pe mine“, nu prea se poate lucra. Dar, la noi, toți elevii erau români, iar pro­fesorii lor încercau în mod eronat să-i în­vețe cu metoda „imită-mă“. Elevul are capul lui, poate învăța regulile de gramatică. Așa că m-am apucat să fac volume care să-l învețe pe român gramatica. Pentru că aici fusese greșeala profesorilor prea grăbiți să predea românilor după modelul British Council.

O limbă străină se învață contrastiv, adică în raport cu limba ta maternă. Acesta a fost secretul, nimic altceva. Volumele mele sunt numai la editura online, dar le voi scoate și pe hârtie, sper. M-am amuzat scriind propoziții și povestioare cu tot felul de eroi hazlii sau absurzi. Și, bine­înțeles, pline de gramatică. O povestioară hazoasă sau neașteptată ajută mult ­învățarea…

Nu mulți se încumetă să scrie despre ultima carte a lui Joyce

În aria preocupărilor dvs. literare, un loc special îl ocupă T.S. Eliot și James Joyce. În cazul celui din urmă, ați colaborat cu profesorul George Sandu­lescu pe tema enigmaticei opere Finnegans Wake. Ce ne puteți spune?

Când George a plecat din țară, eram în anul IV. Era în 1969. Ne-am reîntâlnit în 1996. La altă vârstă, în altă etapă a vieții. Cu puțin timp înainte, eu înființasem editura, și l-am întrebat dacă nu vrea să lucrăm împreună. Scosese două cărți fundamentale despre Joyce: prima despre Ulysses, a doua despre Finnegans Wake. Și multe altele. Tot proiectul de lexicologie Finnegans Wake a fost coordonat de el. El citise toată bibliografia – uriașă – în materie. Eu am citit pe urmele lui.

Nu mulți se încumetă să scrie despre ultima carte a lui Joyce. Nu cred că poate fi atribuită unui gen literar anume. Are în ea fragmente, sau mai bine zis câte un cuvânt (și acela stâlcit voit, sau combinat cu cuvinte din alte limbi) din proza, poezia, istoria universală, geografie, muzică, mitologie, etimologie… Nu știu dacă lipsește vreo arie a cunoașterii umane. Și fi­zică are. M-am pus eu și am citit-o o dată. Era fascinant, dar habar nu aveai cine ce face. Până am terminat Manualul Joyce, o citisem deja de peste 20 de ori. George îmi povestea că el a copiat-o de mână, o dată de la coadă la cap, și altă dată invers. Este o întreagă aventură a limbajului. Atât de frumoasă încât nici nu contează că nu ghicești toate asociațiile (diabolice) din mintea lui Joyce. În 628 de pagini, niciun singur cuvânt, cu excepția celor de legătură, nu se repetă. Este o carte fascinantă despre aventurile cuvântului. Ca și cum te-ai întoarce la timpul când toate ființele umane își inventau limbajul și vorbeau toți aceeași limbă. Odată ce i-ai prins gustul, nu există alte carte mai frumoasă… Îți hrănește mintea.

Primul lucru, a fost nevoie să ne creăm o unealtă: am transcris cartea. Acest text apare numai la Faber&Faber, EXACT cum a fost prima ediție. Nu se încumetă nimeni să o rescrie, pentru că niciun cuvânt nu este cum îl știm. Multe sunt pocite așa încât să însemne cât mai multe lucruri în cât mai multe limbi deodată. Sunt milioane de asociații de idei, din literatură și tot restul. Este un monument închinat CUVÂNTULUI. Ne trebuia un document în care să delimităm fiecare rând, să numerotăm rândurile și să pu­­tem da un loc numeric pe rând fiecărui cuvânt. Altfel, orice se cita din carte era de negăsit. Numai această transcriere a du­­rat ani de zile. Câteva serii de masteranzi au lucrat cu mine pe rupte. După un an, am recorectat, și am repetat operația mulți ani la rând, până când nu a mai găsit nimeni nicio greșeală.

Volumele care au urmat au încercat să explice bibliografia esențială pentru ­Finnegans Wake, și să dezambigueze cât se putea. Volumele sunt fiecare altfel. Unul dintre ele discută chiar cuvintele ro­­mânești din carte. La vremea când lu­­cram, ne-au scris câțiva împătimiți ca noi, care găsiseră și ei unele posibile asocieri. Nici până în ziua de azi nu poate nimeni spune ce se întâmplă în acest volum, dar îl citești la nesfârșit. Este ca elixirul vieții.

Meritul nostru a fost că am avut tenacitatea (plus priceperea lui George) de a descifra mai multe enigme decât toți cei care au scris despre Finnegans Wake la un loc. A fost greu, lung, istovitor – dar a meritat călătoria.

Am scris cu mare bucurie. Cu sentimentul lumilor nevăzute

În același timp, sunteți scriitoare – poetă și romancieră. Vă rog să ne vorbiți despre scriitoarea Lidia Vianu…

Am o mare sfială când vine vorba de mine ca scriitoare. Parcă o aud pe mama mea: „Tu nu vezi câte mai ai de citit?“. Și nu știu dacă mai este timp în viața aceasta să capăt ceea ce mi-aș dori cel mai tare: girul cititorului.

Nu am scris mult. Cu toate că nu a trecut o zi din viața de până acum să nu scriu. Numai că, din ceea ce scriam, am publicat 10%. Din 1.000 de pagini scrise rămâneau cel mult 100.

Ca să fac un inventar, am 3 volumașe de poezie în română și unul scris în en­gleză și publicat bilingv, un roman în ro­mână publicat, un alt roman scris în en­gleză și editat bilingv, dar încă nepublicat, și o carte bilingvă despre cățelușa Bea Vianu. Când o să ajung la ceea ce s-a adunat în sertar și nu am revizuit încă, probabil că va mai fi câte ceva.

Nimic din tot ceea ce am scris nu a apărut înainte de 1990. Nici nu mi-ar fi dat prin cap să încerc, știind că cenzura m-ar fi blocat.

Uitându-mă eu înapoi, nu regret ab­solut nimic. Am început să scriu acceptabil abia după 50 de ani. Nel mezzo del cammin… după o mare parte din viață petrecută în tovărășia cuvântului, truda mea a dat roade. Am aflat cum faci vorbele să te asculte. Am scris cu mare bucurie. Cu sentimentul lumilor nevăzute. Cu convingerea că am ce spune și pot spune exact – nu atât de mult ce gândesc, cât ce intuiesc. Problema acum este dacă va in­­tercepta cineva lungimea mea de undă.

Ceea ce-mi doresc în acest moment, ca scriitor, ar fi să public o serie de Opera Omnia, și să văd reacția câtorva cititori, câți se vor găsi să mă citească.

Ce am izbutit să fac a fost să exorcizez comunismul din viața mea

O carte foarte interesantă a dvs. din 1997, Censorship in Romania, abordează un fenomen traumatizant al regimului totalitar. Ce a însemnat cenzura pentru cultura românească? Ce a însemnat pentru dvs.? Ce au re­­prezentat pentru libertatea spiritului și pentru creație prăbușirea comunismului și dispariția cenzurii?

Stau și mă întreb, acum că vorbești de ceea ce mi se părea mie că mi-a ucis cariera de romancier (nici nu mă gândeam vreodată că voi scrie eu poezie): oare fără cenzură, dacă n-ar fi fost nevoie să fii rudă cu Dumnezeu ca să poți publica în România comunistă, aș fi scris eu mai bine înainte de vârsta de 50 de ani?

În mod sigur, nu.

Așa că Censorship in Romania a fost din start pornită prost. Nu a fost o carte de care să mă bucur. Mă răfuiam cu o biată cenzură, despre care eu credeam că din cauza ei nu am talent. Sigur, mai e în cartea aceea și furia că nu am avut cărțile potrivite la vârsta potrivită. Visam uneori că într-o zi plec în Franța, mă duc pe malul Senei, la bouqiniști, și mă trezeam în lacrimi că nu am bani să cumpăr nici cea mai ieftină carte. Și era plină taraba de cărți fabuloase. Doctor Jivago. Arhipelagul Gulag…

După numărul de citări, e cea mai citită carte a mea. O carte în care nu am pus suflet, nu am investit emoție. Era doar bucuria că puteam scrie liber. De fapt, nu scriam eu. Scriau tot cei care pu­­blicaseră atunci când eu nu puteam (dar asta nu era vina lor). Erau acolo interviuri cu scriitori crescuți în comunism, poeme scrise sub comunism, ba chiar și un jurnal al comunismului.

Ce am izbutit de minune să fac a fost, prin urmare, să exorcizez comunismul din viața mea. Acum înțeleg îndârjirea cu care am lucrat la ea câțiva ani buni. Și îl înțeleg și pe junele critic literar care mă acuza în România Literară că am scos o carte comunistă. Bănuiesc că îi ura pe scriitorii aleși onest de mine. Sunt în cartea aceea cei mai buni poeți și prozatori dinainte de căderea comunismului. El nu era. Era prin urmare frustrat. Ce căuta cutare pe prima pagină?!, vitupera tânărul. Ce să caute: nu am făcut o ordine valorică, ci una cronologică.

Multă vreme m-am judecat eu pe mine. Nici măcar nu am protestat atunci când editura aceea a trecut de la americani la unguri și, în ciuda faptului că scoate bani pe cartea mea și acum, m-au scos pe mine datoare. O datorie pe care ultimul lucru la care mă gândeam ar fi fost să o plătesc. Fusese un mod al lor de a mă avertiza să nu cer plata pe carte. Mi-au dat câteva exemplare, iar eu m-am dat bătută. Nu aveam nevoie de banii lor. Dacă mă gândesc bine, niciodată nu am luat bani pe nimic din ceea ce am publicat. Nici măcar pe Engleza cu Cheie.

M-a mirat succesul cărții. M-am de­­dublat și mi-am spus că nu e al meu. Nu eu scriam în ea. Abia după trei decenii am făcut pace cu mine. Îmi părea rău că nu am spus lucrurilor pe nume. Dar ce mai aveam eu de demascat? Cenzura murise de moarte bună. Cei doi care au scris pe copertă au spus în câteva vorbe ­esențialul:

Zack Bowen, University of Miami: „I have read nothing quite like it before. Few books are so totally arresting“ (N-am citit niciodată ceva atât de tulburător).

Andrei Codrescu, U.S. National Public Radio: „The long-silent voices of some of Romania’s best-known poets and novelists are heard for the first time“ (Vocile niciodată auzite până azi ale celor mai buni poeți și prozatori ai României sunt acum auzite pentru prima oară).

De câte ori mă gândesc la cartea aceasta, închei uitându-mă la cele două fraze de pe copertă, care spun tot: am scos o carte palpitantă, în care am îngăduit unui mare număr de autori remarcabili să fie auziți în lume, când ei nu speraseră vreodată la acest lucru. Acesta este sensul Cenzurii în România…

M-a bucurat enorm generozitatea Anei Blandiana și a Doinei Ruști

Ați abordat și literatura ludică, ­printr-un volum recent Bumble-Bea, pentru copii și oameni mari, apreciat de scriitoare importante precum Ana Blandiana și Doina Ruști. Ce reprezintă acest volum?

M-a bucurat enorm generozitatea Anei Blandiana și a Doinei Ruști. M-au luat prin surprindere. Era o premieră pentru mine să fiu citită. Cu atâta căldură.

Ce să spun? Bea era o cățelușă găsită, pe care Dumnezeu mi-a adus-o atunci când am avut mai mare nevoie de ea. Imediat după ea, a urcat dincolo soțul meu, și pe amândoi i-am petrecut în lumină.

Eu sunt omul emoției și al intuiției. Cartea aceasta a venit când mă așteptam mai puțin. George plecase primul acolo sus. Am avut un moment de derută. A apărut Bea în viața mea. M-a silit să ies cu ea, să am grijă de ea, m-a învățat o mulțime de emoții despre care nu avusesem habar că există. De câte ori eram singură cu ea, afară sau în casă, se înfiripa un dialog mut între noi. Atunci când mi-am dat seama de acea comunicare enigmatică, am început să scriu. Fragmente. Bea vorbea. Eu zâmbeam. Existența devenea suportabilă. Cartea ei este scrisă cu sufletul și vine dintr-o intuiție care nici mie nu îmi este clară încă. Dar ea a existat cu si­guranță. Și mi-a dat putere. Și curaj.

Am tradus multă poezie engleză contemporană, dar și mai multă poezie contemporană românească

Ați tradus peste 100 de cărți în română sau în engleză. Ce considerați definitoriu pentru opera dvs. de traducătoare?

Atunci când m-am retras din cariera de profesor, am refuzat să mai completez cu noile titluri acel CV care este blestemul oricărui universitar. Din acest motiv nu mai știu numărul cărților. Numai la editură sunt 500 de volume, care toate au trecut – conținut, tehnoredactare, prefețe, editare, publicitate – prin mâinile mele. Mi-ar fi ajuns pentru zece cariere academice, dacă vârsta nu s-ar fi grăbit. Ce să facem.

Există unele traduceri importante, la care țin. Prima este Întoarcerea autorului / The Return of the Author. Pentru ea am fost pe lista premiilor Scaglione pentru traducere. A doua este Puntea de Sorescu. Cu ea am luat Premiul Poetry Society din Londra. A treia pe listă este Joseph Conrad, Oglinda mării. În afară de ele, am tradus multă poezie engleză contemporană, dar și mai multă poezie contemporană românească. Dinescu, Mircea Ivănescu, Ioan Es Pop… Sunt mulți și nu-mi vin toți în minte. Pentru mine toți sunt importanți, pentru că în traducerile poemelor lor este și o fărâmă din sufletul meu.

Am simțit la un moment dat că sunt poeți care visează să fie citiți în toată lu­­mea, așa cum visez și eu să am măcar câțiva cititori. Atunci am început să traduc antologiile rezultate în urma Concursului Poeților. Am aflat bucuria de a „descoperi“ poeți pe care nimeni nu i-a văzut cum trebuie înaintea mea.

Bucuria cea mai mare a fost că nici The Return of the Author, nici Censorship in Romania nu au avut nevoie de corecturi. Sigur, engleza nu este limba mea maternă, dar, cu multă muncă, am reușit ceea ce Neil Astley spunea că nu va face niciodată: să publice în engleză un text de cineva cu altă limbă maternă de­­cât engleza. Acolo este victoria vizibilă a carierei mele universitare.

Între autor și cititor, autor și traducător, există afinități elective

Care este ideea Concursului Național de Poezie Lidia Vianu Translates, inițiat de dvs.? Ce este, ce aspirați să ­devină?

Pentru moment, ceea ce simt eu este că vreau să fiu Moș Crăciun pentru scriitorii care, ca și mine, nu și-au găsit încă cititorii.

Aș putea să spun că vreau să duc poezia românească peste hotare, ceea ce ar fi destul de adevărat: chiar asta fac. Dar motivul meu real nu stă în relații internaționale ori ierarhizare literară, ci în ceea ce intuiesc, pentru ca apoi să pot filtra, traducând cu sufletul meu.

Am auzit în ultimii ani voci mânioase declarând că și-au „pierdut stima pentru mine“ când au auzit că îmi aleg cu sufletul poeții pe care îi traduc. Știu că mulți ar dori să fac și eu circ din acest mic concurs, numai al meu, fără premii, fără ono­ruri. Doar câteva poeme traduse. Sunt atâtea premii în Țara Românească… Cu ce ar fi un premiu mai obiectiv decât o alegere afectivă?

Dar să răspund mai clar la întrebare. După un număr de antologii, am început să nu mai fiu mulțumită de ­recomandările confraților. Nu găseam textul la care să vibrez și eu. Mi-a venit ideea unui apel național. I-am zis greșit „concurs“, pentru că el tocmai asta nu este. Nu există mai bun ori mai rău, nu există competiție în artă. Între autor și cititor, autor și traducător, există afinități elective: cum zi­ceam, o comunicare misterioasă. Așa că Lidia Vianu Translates exact asta este: eu aleg, eu traduc. Sper ca instinctul meu să facă alegeri la care să vibreze și cititorii. Într-un final, sper să fac poeților traduși de mine cadoul de Moș Crăciun pe care mi-l doresc și eu: întâlnirea cu acești cititori.

Avem poeți fabuloși pe care nici măcar conaționalii lor nu vor să-i cunoască

În context, literatura română, începând cu Eminescu, este puțin sau deloc cunoscută în spațiul culturii occidentale, din cauza insuficienței traducerilor. Cum priviți această realitate? Ce se poate face pentru promovarea literaturii române în Europa și în lume?

În 1990, acesta era și motivul meu: să duc literatura română în lume. Acum, trei decenii mai târziu, nu sunt convinsă că lumea ne așteaptă cu brațele deschise. Avem poeți fabuloși pe care nici măcar conaționalii lor nu vor să-i cunoască.

Da, traduc în ideea că, pe acest glob total anglicizat, cineva, cândva, o să ci­tească. Dar mă tem că, de fapt, intenția mea, fără să-mi dau nici eu bine seama până acum, este să readuc bucuria lecturii în țară. Nu este nevoie să ne premiem cunoștințele sau amicii de grup, ca să le confirmăm identitatea. Poezia nu trăiește cu onoruri. Un poem adevărat este răstignirea unui suflet. Traducătorul de poezie este acela care se simte sortit să spună: „Lăsați poeții să vină la mine“.

Am creat această editură pentru ca cititorii, români ori anglofoni, să se simtă acasă

Ați înființat și conduceți editura ­online Contemporary Literature Press și revista online Translation Café, disponibile pe site-ul mttlc.ro, care a devenit un pol academic și cultural. Ce publicați în cadrul editurii? Ce cu­­prinde revista? Cui se adresează?

Revista este locul unde publicăm lu­­crările de disertație ale masteranzilor: traduceri de literatură contemporană, proză sau poezie, din și în engleză. Este debutul lor, prima lor carte cu numele traducătorului pe copertă.

Profilul editurii este în primul rând didactic. Volumele ei sunt bilingve, ca să ajute celor care vor să învețe mai bine engleza, citind în același timp un text literar de valoare.

Dar editura are mai multe secțiuni. Avem o direcție de predare a limbii engleze, unde publicăm cărți de exerciții sau traduceri gramaticale cu cheie. Acolo am publicat chiar și metode de predare și dicționare vechi. Încercăm să recuperăm istoria anglisticii românești.

Avem și o secțiune de arhivă. Apar acolo opere plastice complete, dar și literare, ale unor pictori cunoscuți: Margareta Sterian, Dumitru Ghiață. Am publicat în facsimil o arhivă de manuscrise Leon Levițchi.

De anul acesta înființăm o secțiune de debut, care încă nu știu cum va funcționa. Este o editură vie, mobilă, care vibrează la tot ce înseamnă cultura română contemporană, și nu numai. Probabil că, dacă aș avea colaboratori reali, care să vrea să lucreze neremunerați, editura s-ar întinde enorm. Internetul este un spațiu generos, care nu implică multe costuri, care îți permite să iei cu tine o bibliotecă întreagă într-un laptop, cum am și eu când nu sunt în țară. Eu cred că, într-un final, am creat această editură pentru ca cititorii, români ori anglofoni, prin lectură, să se simtă acasă.

În ideea unei catastrofe care ar distruge internetul, tot cartea pe hârtie ar supraviețui…

Cărțile pe care le publicați la CLP sunt disponibile online for free, fapt rar într-o lume precum cea de azi, definită de un pragmatism excesiv. Inclusiv Metoda Lidia Vianu, în 7 volume este accesibilă gratuit în pdf pe site-ul edi­turii. De ce practicați acest sistem?

Cauza este nepriceperea mea în relația cu banii, nepriceperea mea de a intra în chestiuni de contabilitate… Pot invoca multe motive. Reale. Dar adevărul este că m-am obișnuit să nu amestec literatura cu banii. Mă simt foarte liberă dacă nu vând și nu cumpăr nimic. Sunt conștientă de două neajunsuri. Primul ar fi că mulți cititori își doresc volumul pe hârtie. E alta relația lectorului cu textul ca obiect palpabil. În ideea unei catastrofe care ar distruge internetul, tot cartea pe hârtie ar supraviețui… Al doilea neajuns este că, pentru multă lume, ceea ce nu cumperi nu are preț, prin urmare nu are valoare. Încerc să lupt cu aceste neajunsuri diversificând mereu secțiunile editurii, genul de cărți pe care îl promovăm.

Dacă transpun texte românești în engleză, o fac tot ca să consolidez cultura română

Nu e exagerat să spunem că Lidia Vianu, nume de referință al educației academice și culturii contemporane, este o instituție educațională și culturală. Cum reușiți să faceți toate aceste lucruri remarcabile, cu ce susținere, cine vă ajută, cu cine lucrați în toată această activitate de mare complexitate?

Am un singur colaborator, care postează și organizează site-ul editurii, și care, nădăjduiesc eu, va păstra editura vie. El se numește Cristian Vîjea și este membru al Departamentului de Engleză.

Da, educațional și cultural este ceea ce mi-am dorit să fiu. Să îmbin dragostea mea necondiționată pentru profesia de universitar cu dorința mea de a fi parte din cultura română. Traduc în engleză, mai și scriu în engleză (deși traduc în ro­­mână tot ce scriu), dar locul meu este în cultura română. Abia acum, când stau o parte a anului departe de țară, îmi dau seama cât de profund aparțin României. Dacă transpun texte românești în en­­gleză, o fac tot ca să consolidez cultura română. De ce ne bucurăm atât să apărem în engleză, nu știu. Poezia este intim legată de limbaj… De naționalitate. Ea poate face mici excursii în spații unde toate scrierile poartă uniforma limbii engleze, dar când începi să scrii ceva nou, nu te duci la Londra ori la New York. Te strângi acasă, în biroul mic de bloc, cu bibliotecă pe toți pereții, și, deși noi toți scriem acum direct în computer, mintea noastră se relaxează și creează în spațiul unde te-ai născut.

Eu cred în mintea elevului din România, alertă și adaptabilă

Educația românească, o temă mereu de actualitate și de importanță ma­­joră… Cum vi se pare școala noastră de azi? Care sunt, ca să zicem astfel, punctele ei tari și punctele slabe?

Am pierdut un pic imaginea școlii, cu ce se învață acum în ea. Știu precis că, în ce privește engleza, dezastrul a început să se remedieze: din ce în ce mai mulți profesori predau regulile gramaticale, explicate special pentru elevul român. E adevărat că mulți nici nu mai au idee cum era predarea tradițională. Au făcut în facul­tate un tip de educație lingvistică total desprinsă de predarea englezei începătorilor. Am scos Manualul în 7 volume tocmai pentru că eu cred în mintea elevului din România, alertă și adaptabilă. Mă simt ca și cum aș fi lansat o corabie la apă și, de pe mal, mă ridic pe vârful picioa­relor să o văd cum înaintează sigură pe mare, spre orizont.

În aceste clipe de mare derută, profesorul este martir al neamului

Avem olimpici internaționali, dar avem și analfabetism funcțional… În ultima privință, elevii români ocupă chiar primul loc în Europa… O reali­tate contradictorie, deconcertantă… Cum poate fi explicată?

Sărăcie extremă – bogăție exagerată… Educație tradițională cinstită, morală – lipsă de educație, de cultură, de compasiune. Se schimbă viața în România. Pă­­rinții mei, în tinerețe, așteptau cu sufletul la gură: „Vin americanii!“. Au venit. Au adus „OMG (Oh, my God)!..“, sau mai rău, „Știi ce zic“. Au mai adus și Familia Bundy, și alte personaje care batjocoresc cu sânge rece.

Am avut noroc de 1990, dar nu am anticipat acest transfer cultural, uman, profesional de violență și singurătate. În aceste clipe de mare derută, profesorul este martir al neamului. Umilit de director, de elevi și de părinții lor, prost plătit… Dar cine spune vreodată aceste lucruri pe șleau? Nimeni. Pentru că puțini mai au încredere în România. Da, avem corupți, avem tot felul de neno­rociri și, în plus, atunci când vine vorba de încrederea românului că se poate ridica la o viață morală, altruistă, dedi­cată, în România, tare mă tem că ea nu mai există. Se cheamă naționalism ceea ce am pierdut, și, fără conștiința unui „acasă“, toate valorile morale sunt compromise.

Să ne bucurăm că studentul român încă are dragoste de cultură

Cum este, din perspectiva dvs., învățământul universitar românesc? De ce universitățile noastre se situează în a doua jumătate a marilor clasamente internaționale sau chiar pe locurile din urmă?

După ce am predat doi ani de zile în Statele Unite, pot spune cu mâna pe inimă că iubesc studenții filologi români. Sunt deștepți, sunt sensibili, au curiozi­tatea învățăcelului, au încă simțul vechi al societății bine așezate (uneori au doar nostalgia ei, dar și asta e bine). Au respect pentru catedră și dorința de a-și câștiga onest existența.

Universitățile străine au fonduri. Au și profesori buni. Despre calitatea studen­ților aș prefera să nu mă pronunț. Să ne bucurăm că studentul român încă are dragoste de cultură. Și de cultura nea­mului lui.

Valorile universitare sunt la locul lor

Dacă ar fi să comparăm universitățile britanice și americane, pe de o parte, și universitățile românești, pe de altă parte, la capitolele nivel educațional, cercetare, spirit și valori academice, atmosferă, mentalitate, finanțare, la ce concluzii am ajunge?

În ce privește calitatea intelectuală a profesorului și a studentului, cu toate metehnele noastre, încă avem un mic avans. Valorile universitare sunt la locul lor. Buzunarele, însă, sunt goale, și sărăcia nu face casă bună cu progresul.

Cercetarea e muncă de o viață. Câtă vreme tânărul universitar român se zbate pentru ziua de mâine, nu are cărți, nu are de niciunele, și muncește zi-lumină, de nu mai apucă nici să doarmă – să nu mă întrebe nimeni cum e cu cercetarea în România, că iau foc.

Suntem mai performanți decât multe universități străine

Cum putem să ne apropiem ca sistem de eficiența sistemelor de învățământ performante, precum, de pildă, cel din Anglia? Sau discutăm de o pură utopie?

Ca să spun foarte cinstit ce gândesc, suntem mai performanți decât multe universități străine, pentru că studentul român încă știe cum să studieze. Nu vom ajunge prea curând la nivelul de finanțare al altor state, unde industria universitară este în floare, dar să fim mulțumiți dacă nu pierdem și ce avem.

Susțin că internetul a ajutat enorm educația

Cum ați făcut trecerea de la mijloacele clasice ale studiului și predării la cele tehnologice? Cum utilizați tehnologia digitală în activitatea dvs. didactică și de cercetare?

Atunci când am început să lucrez la computer, în 1991, pentru mine s-a deschis o lume de basm. Am scăpat de incomoda mașină de scris. De indigo pentru mai multe exemplare. De xerox pentru a multiplica „handouts“ la seminare. Internetul mi-a adus în timp toate bibliotecile lumii, nu numai la mine acasă, dar și cu posibilitatea de a le recomanda ca bibliografie studenților. S-au petrecut schimbări dramatice cu bibliotecile, chiar cu cele universitare, de atunci încoace. Pur și simplu, ele s-au mutat pe internet. Fără bibliotecari. Trebuia să cauți singur și să ai experiența să alegi ce îți folosește. Dicționarele s-au mutat și ele. Până în 1990, dicționarul mare al lui Levițchi era nelipsit de pe biroul meu. Acum nu l-am mai scos de decenii: au apărut milioane de cuvinte noi, nu numai anglicisme. Pentru începători, însă, acest lucru este periculos. Ei nu au lecturi și nu pot ști sigur ce cuvânt să aleagă. Dar îi ajută imaginile, uneori.

Pe scurt, laptopul, internetul și comunicarea (transmiterea de documente, manuscrise, cărți rare) prin e-mail au modificat radical mentalul nostru, al tuturor, și au schimbat modul cum ne folosim timpul. Mi-ar fi foarte neplăcut să pierd ceea ce am acum. Ar fi ca o întoarcere la Evul Mediu, când se scria mai ales în mănăstiri și se citea foarte puțin, doar când era absolut necesar pentru supraviețuire.

Eu am folosit internetul pentru a încuraja cititul la studenții mei. Din 1997 încolo, au început să apară site-uri uriașe, cu cărți originale în pdf. Cărți adevărate. Clasice. Prime ediții, ediții comentate, audiobooks… De toate.

Ani de zile am răscolit și am dat studenților bibliografia cursului cu un an înainte, pusă pe un CD. Mă și împrietenisem cu un mare iubitor de lectură, căruia îi arsese toată biblioteca, și acum o refăcea pe internet. Îmi aduc aminte că ne-am ajutat reciproc.

Acum există site-uri extraordinare, unele universitare, altele publice. Multe biblioteci au trecut de mult la digitalizare. Am inițiat și eu un astfel de site, finanțat SEE, pentru Recuperarea Anglisticii Românești. Am colaborat cu Biblioteca Academiei și BCU. În clipa prezentă, de pildă, am dat în lucru masteranzilor, pentru stagiile lor profesionale, 25 de volume de tehnoredactat. Totul s-a petrecut pe internet. Am căutat și le-am dat pachetul de lucru: textul englez în original de pe archive.org, textul englez transcris (cu erori care trebuie confruntate cu originalul) de pe gutenberg.org, și o traducere românească ieșită de sub copyright ­(uneori foarte veche și prețioasă și ca document al limbii române) de pe site-ul creat prin grantul pe care l-am menționat, recuperareaanglisticii.ro. Este o opera­țiune pe care eu am făcut-o în mai multe zile, dar studenții au primit materialele de lucru în câteva secunde, prin wetransfer. Iată, prin urmare, de ce susțin că internetul a ajutat enorm educația.

Nu este vina școlarului că nu citește

Școala se confruntă cu declinul lecturii, tinerele generații citesc tot mai puțin. În schimb tehnologia, prin telefon, tabletă, jocuri, rețele de socializare, WhatsApp etc., le ocupă mult timp. Care sunt efectele îndepărtării de lectură a copiilor și tinerilor? Cum ar putea fi atrași spre lectură? Ce ar putea face școala și familia în acest sens?

Cei care vor să citească citesc la fel, fie că e hârtie, fie că este text virtual. Problema nu este suportul textului. Recunosc, și eu iubesc cartea pe hârtie… Dar problema lecturii, cel puțin la studenții la Engleză, nu de la internet se trage. Studenții își acoperă bibliografia în funcție de ce li se predă, și implicit li se cere la examen. Dacă ceri analiză de text, inevitabil îi ceri să citească textul în întregime. Dacă ceri naratologie cu aplicare la toate volumele la fel, inevitabil vor învăța discursul profesorului care le predă: adică se vor blinda cu noțiuni teoretice.

Bravo celor care cred că teoria e „fruntea“. Dar, în acest caz, să nu ne plângem că studentul nu citește: el este „teoretic“ deturnat de la lectura operei literare. O fi teoria „fruntea“, dar este ea, oare, și „mintea“?… Acum câțiva ani, cel mai bun student din anul lui la MTTLC, întrebat câte cărți a citit el în cei trei ani de licență (se­ria mea, 1965-1970, citeam sute de cărți pe an), mi-a răspuns direct: șase. „Și cum te descurcai la examen?“, am întrebat. „Cu terminologia și Google. Citeam începutul și sfârșitul, iar mijlocul era rezumat pe Google“.

În ce-i privește pe școlari, problema se pune altfel. Copiii anilor 2000 știu să folosească un computer de cel puțin o sută de ori mai eficient decât noi, cei care am învățat după vârsta de 40 de ani. Ei au toate comenzile telefonului în minte. Co­menzile IT pot ocupa un creier. Nu cu materie de calitatea lecturii unui roman, de pildă, dar… e lumea lor, e civilizația lor, și eu, una, nu văd profesorii de școală străduindu-se să le deschidă apetitul pentru literatură. Câtă vreme ei predau engleza pe baza „hai la meci, ce mănânci, hai să cumpărăm haine…“, aceasta fiind materia din manualele indicate lor, nu se poate nimeni aștepta ca școlarul să se dea în vânt după Dickens. Comunismul era fioros. Dar încuraja lectura. Când intram la cea mai slabă clasă cu putință și începeam să le povestesc despre o carte, sau le aduceam un poem de dragoste, ora devenea magie. Mi-am dat definitivatul cu ei pe literatură, prin urmare eu chiar știu ce spun.

Acum, că am stabilit – nu este vina școlarului că nu citește –, poate, în al 12-lea ceas, se trezesc profesorii de en­­gleză să înlocuiască procedeele strict co­municative. Câtă vreme profesorul se în­­regimentează, școlarul îl va ignora, pentru că nu există ființă mai revoltată împotriva jargonului dominator decât o minte tânără, încă independentă de British Council, Ministerul Educației, autorii de manuale conformiste.

Care este soluția? Familia, în primul rând. În loc să se joace Star Wars sau să dea copilului telefonul ca să-i lase în pace, familia ar trebui să citească cu ei, de la câțiva ani. Există o abundență de cărți sensibile și (poate prea) frumos prezentate. Inteligența copilului răspunde la stimuli. Ce semeni, aia culegi.

Esențial este să începem predarea sistematică a gramaticii și vocabularului

La ce vârstă e bine să înceapă studiul limbii engleze?

Cât mai devreme, dar esențial este ca, la vârsta când elevul scrie și citește, să în­­cepem predarea sistematică a gramaticii și vocabularului. Odată cu ele, și a literaturii în engleză. Adaptată la vârsta elevului, firește. Și să nu uităm: predăm școlarului român engleza după o metodă PENTRU ROMÂNI. Nu îl punem să papagalicească ce spunem la catedră. Ceea ce nu înțelege, școlarul nu va ține minte.

Am o istorioară care mi s-a întâmplat chiar mie, cu un școlar începător. L-am întâlnit la cinci ani, și m-a întâmpinat cu „Good afternoon, lady!“. Era 1992, se uita tot timpul la desene animate în engleză. L-am reîntâlnit peste 7 ani, elev în clasa a cincea. Nu mai știa o boabă englezește. Era corijent la engleză. Se introdusese du­­blarea desenelor animate în română…

Profesorii trebuie să fie bine pregătiți și dedicați

Care este situația predării englezei în școala noastră de azi? Cum trebuie să fie profesorii de engleză? Ce ar trebui să facă pentru a-i atrage pe elevi, mai adânc, în studiul limbii, culturii și civilizației engleze și americane?

Omul sfințește locul. Dacă profesorul are mintea la el, găsește o modalitate să-i entuziasmeze pe elevi. Dacă abia știe el însuși un strop de engleză și se bizuie pe manuale ca să mascheze proasta lui pregătire, adică faptul că nu a fost învățat cum să predea (à bon entendeur salut – cine are urechi de auzit…), elevul nu are nicio șansă. În afară de familie, firește. Un profesor particular ar rezolva situația, cu condiția să fie unul cu adevărat pregătit să predea gramatică românilor. Cursurile lui Chomsky au fost bune pentru inteligența artificială. Pentru mintea vie a co­­piilor de școală, ele nu au nicio relevanță.

Răspunsul este atât de simplu: profesorii trebuie să fie bine pregătiți și dedicați. Dar prea puțini sunt. Și una, și cealaltă. Vina nu este a lor. Nici a profesorilor lor. Ea este a societății. Că eu spun aceste lucruri pe o coală de hârtie, pe care o va citi, POATE, cineva, este insuficient. Faptul că nu le spune nimeni în alt context și, mai rău, că nimeni nu se gândește să schimbe ceva – adică să ridice profesorul din condiția de umilire și sărăcie în care se zbate – este o catastrofă ale cărei ur­mări nici nu le bănuim: atât de rele pot fi.

Este capitală lectura în original

Cât de importantă este lectura operelor literare în original, în speță în limba engleză?

Este capitală lectura în original. Dar, dacă elevul nu citește nici în română, mi-e greu să cred că va citi în engleză. Pentru orice eventualitate, recomandăm părinților volumele clasice de la CLP, bi­­lingve, pentru copii. Tocmai lucrăm la David Copperfield.

Nu se mai poate fără engleză

Trăim în era globalizării și într-un cadru al multilingvismului și multiculturalismului. Engleza este lingua franca a umanității și devine a doua limbă maternă în multe societăți. În­­vățarea limbii engleze mai este doar o opțiune sau reprezintă o necesitate, un must, cum se zice azi? La nivelul unui elev sau al unui student, ce în­seamnă limba engleză pentru comunicare, pentru educație, informare și cunoaștere?

Mă tem că da, engleza este ultima șansă a românului să se facă ascultat in­ternațional. Nu se mai poate fără engleză. DAR – dacă România ar fi un stat care să aibă grijă de el însuși, nu ar avea nevoie de o șansă. Ar ști să muncească singur pentru ea. Că știm sau nu știm engleză, în comparație cu ceea ce se întâmplă în jurul nostru, social, economic, medical, etc. – este secundar.

Pentru nivelul intelectualului român, cunoașterea englezei este la fel de necesară ca aerul. Prin engleză învățăm, aflăm știri internaționale, ne documentăm, ne acordăm la viața întregului glob.

Pentru cineva deja pornit pe un drum, documentarea în meserie se va face în primul rând prin engleză. Nu mai este un secret că nici franceza, nici germana nu pot concura engleza în absolut toate în­­tâlnirile internaționale, chiar și cele literare. De la internet până la mass-media, fără engleză, intelectualul se va simți ca un surdomut.

Anglicismele sunt inevitabile

Ne aflăm în era tehnologiei și a globalizării dominată de engleză… Limba română se confruntă cu un aflux im­­portant de termeni englezești, mai ales pe filieră americană, în diverse domenii de activitate. Pe unii îi sperie invazia anglicismelor în limba noastră… Trebuie, într-adevăr, să ne îngrijorăm sau este un fenomen firesc? Care este părerea dvs.?

Anglicismele sunt inevitabile. Acum peste 20 de ani, treceam printre studenții noștri, către intrarea în facultate. Mi-a atras atenția un lucru: mi s-a părut că sunt în altă țară. Nu se mai vorbea limba mea.

Acum sunt atinși de anglofonie și nefilologii. Preiau cu încântare, și mai preiau și greșit. „Sunt determinat să fac acest lucru“, în loc de „sunt hotărât“.

Toate nemulțumirile mele din ulti­mele întrebări vin dintr-o singură cauză: lipsa de cultură. Este acesta un fenomen reparabil? Poate, dacă oamenii îl observă. Și dacă au curaj să se opună valului de inculți cu „succes în viață“.

Orice limbă vorbită sau preluată corect este o îmbogățire

Un alt fenomen, care derivă din primul: copiii și tinerii, în special liceenii, dar și adulții conectați la mersul timpului vorbesc un dialect nou, cu mulți termeni englezești, luați din filme și din universul tehnologiei, o romgleză updatată continuu… E o amenințare la adresa limbii române sau o deschi­dere și un mod de îmbogățire și de nuanțare a acesteia?

Aș zice că orice limbă vorbită, sau preluată, CORECT, este o îmbogățire. Alecsandri ne-a demonstrat acest lucru cu franceza. Râzând. Acum, că se adaugă fenomenului „furculission“ și o dimensiune politică, acum când se întâmplă lucruri grave cu solul, vegetația, agricultura, clima, presa României, și câte altele – inclusiv inteligența copiilor – nu prea îmi vine să râd. Avem lucruri mai importante de pus la punct decât cuvintele en­glezești cu care se împăunează tinerii ca să facă senzație sau pe care le stâlcesc mulți, din lipsă de educație.

Câtă vreme există refugii de cultură, va fi suportabil

Cum vi se pare literatura română din zilele noastre?

Avem scriitori viguroși, mulți și foarte interesanți. Noroc cu ei, că țin vie limba și păstrează poveștile la gura sobei.

Comparativ cu alte culturi, în special cu cele occidentale, cum este cultura românească de azi?

Neplătită, nefinanțată, rău promo­vată, funcționând pe principiul „de gașcă“… Nu mai continui.

Extinzând discuția, trăim într-o epocă definită prin termeni ori curente precum: postcultură, postculturalism, ­cancel culture. Cum poate fi o lume în care cultura are un rol tot mai diminuat?

Câtă vreme există refugii de cultură, va fi suportabil. Mi-e greu să cred că piere cultura. În mod cert, termenii care încep cu „post“ sunt un tic verbal fără sens. Mă uit uneori înainte, și nu sunt sigură dacă vor mai avea mulți forța să se sacrifice pentru cultură. Apare căpcăunul cultural, gașca, tribul. Se dau premii în neștire, iar scriitori remarcabili nu sunt citiți. Pentru că sunt culți. Pentru că sunt morali. Pentru că scriu cu sufletul… Am să cedez în­clinației mele de a vedea partea plină a paharului: cât trăim, ne luptăm. Se vor găsi unii să ducă lupta mai departe.

Corectitudinea politică este o ideologie care tinde să remodeleze întreaga existență de azi. În virtutea ei, există demersuri de rescriere a unor opere literare clasice ori de interzi­cere a al­tora… Cum priviți corectitudinea politică în literatură, în cultură în general?

Sper să nu mă înșel dacă afirm că mi se pare un moft. Sunt optimistă. Trebuie să treacă. Dacă nu trece, nu știu. Va dispărea, poate, specia umană? Nu voi mai fi aici să trăiesc catastrofa. Copiii mei sunt deja înarmați moral, și-au făcut un habitat și un plan de avarie… Casa lor este refugiul lor. Se uită afară cu precauție. Trăiesc cultura virtual, pe laptop. Orice atac poate veni de oriunde. Ei sunt puternici. Mă tem că eu nu…

Înainte, cultura era arma principală

Scăderea nivelului de educație și confuzia valorilor, cu tot ce implică acestea, fac parte din realitatea societății actuale. Ce rol au educația și cultura în formarea unei noi mentalități, în emanciparea societății și progresul civilizației românești?

Înainte, cultura era arma principală. Societatea avea valori, fără discuție. Cultura le promova. Ce mă sperie pe mine nu ar fi că acum sunt alte legi care guver­nează colectivele umane. Mă sperie că acele legi nu sunt cunoscute omului de rând, care e pur și simplu rătăcit. Ce știa Caragiale atunci când scria „trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o știm și noi!“? O nație divizată, menținută în întuneric, are un viitor periclitat.

Important este să fim de bună-credință

În doua jumătate a secolului XIX, elitele au creat România Modernă. Ce pot face elitele noastre astăzi pentru edificarea unei Românii europene, performante și competitive?

Îți dau un răspuns naiv, dar e singurul, în ce mă privește: nu au intrat zilele în sac. Important este să fim de bună-credință. Și nu mă gândesc, spunând „credință“, doar la onestitate…

Ce rol pot juca tinerii în acest proces?

Timpul este al lor. Au circa 20 de ani să se facă auziți. După aceea vor veni alți tineri, dar, dacă aceia care sunt tineri acum nu schimbă lucrurile în bine, copiii lor vor fi și mai neputincioși…

Plecarea, acum, este o formă de supraviețuire

Mulți dintre tinerii foarte buni pleacă în străinătate și rămân acolo, fenomen cunoscut, tot în termeni englezești, ca brain drain. Care sunt efec­tele acestui exod pentru România? Cum pot fi atrași înapoi?

Plecarea, acum, este o formă de su­praviețuire. Ea se întâmplă și acelora care nu au vrut nici în ruptul capului să plece. Văd cu ochii mei acest fenomen. Un me­­dic care nu avea post… După ce luase toate examenele – admitere, rezidențiat, specialitate – cu note maxime. Dar nu avea pile în domeniu. Soluția? Franța. Re­­zultatul: o viață decentă. Cu România în suflet.

Sunt într-o perioadă fericită a vieții mele

Cum priviți viitorul?

Sunt într-o perioadă fericită a vieții mele: pot lucra 18 ore pe zi, și numai ce vreau eu. Mi-aș dori să pot crede în continu­itate, să-mi pot aștepta cititorii, să mă bucur de căldura unei comunități culturale.

Dacă, în loc de mai bine, va fi mai rău, și Pământul va fi ras de o catastrofă, nu văd la ce îmi folosește să-mi irosesc și ul­­timele clipe frumoase anticipând. Pentru că, să nu uităm, gândind un viitor al groazei, s-ar putea să-l și aducem într-o zi.

Privesc și eu cu îngrijorare ceea ce vine. Dar speranța moare ultima.

Vreau mai ales să scriu

Ce proiecte aveți pe agendă?

Multe. Editura, o minimă colaborare cu MTTLC, câteva cărți pe care aș mai vrea să le scriu, traduceri din poeții ­ro­mâni… Încerc să le iau pe rând și să fac atât cât pot.

În acest moment al vieții mele, vreau mai ales să scriu. Și să-mi găsesc cititorii… Comunicarea cu universul este, până la urmă, cea mai adevărată bucurie a fiin­țelor vii. Iar acest interviu sosește, pentru mine, exact în clipa când îmi dau seama de această binecuvântare.

Lidia Vianu

Poetă, prozatoare, critic și traducător literar. Profesor de Literatură Britanică Modernistă și Contemporană la Universitatea din București. Director al editurii online a Universității din București, Contemporary Literature Press (http://mttlc.ro). A predat cu bursă Fulbright doi ani, la University of California – Berkeley și State University of New York – Binghamton. A publicat peste 20 de volume de critică, printre care The AfterMode și T.S. Eliot: An Author for All Seasons. A publicat de asemenea Metoda Lidia Vianu în șapte volume: Smile and Learn! A tradus în limba engleză și în limba română aproape 100 de volume. Pentru Marin Sorescu, The Bridge (2004), apărută la Bloodaxe Books, a primit premiul Poetry Society din Londra pentru Traducerea de Poezie. La Northwestern University Press a apărut în traducerea ei The Return of the Author, de Eugen Simion. A publicat Censorship in Romania (Central European University Press, 1997).

Interviul integral este publicat în numărul 37-38 al revistei Tribuna Învățământului