Pot spune că am fost mai întâi scriitor și apoi profesor

Domnule profesor, începem printr-un (auto)portret concentrat, care însumează mai multe ipostaze: universitar, scriitor, critic literar, mentor cultural, analist politic… Cum vă definiți într-o privire de ansamblu?

Nu-i de mirare că enumerarea din întrebare pornește de la ipostaza mea de universitar, doar suntem în paginile Tribunei învățământului, dragă domnule profesor Sorin Ivan, dragă Sorin! Așa că aș începe cu un gând despre chiar tema profesoratului. Am în spate o lungă carieră, până la statutul actual de „emerit“, și continui să-mi țin cursurile și să îndrum multe doctorande, mulți doctoranzi, încât sigur că prețuiesc mult meseria. Însă am mai practicat și altele în paralel. Încă student (ca să nu încep recapitularea de și mai demult!), scriam versuri și proză, apoi și critică, studii de istorie literară, eseuri, încât, chiar dacă începuturile sunt de cele mai multe ori șovăitoare, imature, oscilante, căci junii aspiranți încă „se caută“, pot spune că am fost mai întâi scriitor și apoi profesor. Cenaclul de Luni, pe care l-am frecventat în ultimii ani de studenție și-n primii ani de după absolvire, de la începutul lui 1979 și până-n vara lui 1983, anul în care a fost interzis, nemaipermițându-ni-se să continuăm în toamnă, după vacanță, a fost o mare școală de inițiere în meseria literară, de rapidă profesionalizare înaltă, aș zice. Când am ieșit de pe băncile Facultății și-am fost obligat de regulile din epocă să predau într-o școală, am devenit – da! – profesor, e-adevărat că încă nu la Universitate, dar mă simțeam deja scriitor, în primul rând scriitor. Am bifat „stagiul“ obligatoriu de trei ani în învățământ și-apoi mi-am dat demisia și-am fost timp de aproape patru ani șomer ilegal, căci comunismul pretindea că dă de lucru tuturor, drept care ideea șomajului nu era acceptată oficial, cuvântul nu era menționat deloc în legislație, cetățenii care nu erau angajați nicăieri fiind considerați „paraziți sociali“! N-am fost atunci decât scriitor „liber profesionist“, cum se spune în democrații, dar nici acest statut nu era pe-atunci recunoscut: am publicat când și când versuri, dar mai ales, constant, articole de „tânăr critic“. Pe urmă am devenit, în ultimii aproape doi ani de regim comunist, redactor la mica editură Litera, practicant al încă unei meserii. Scriam uneori și despre artele vizuale, despre teatru și film, ceea ce înseamnă că tatonam și alte zone artistice, exersam și discursurile critice de pe-acolo. Am făcut parte și din Colectivul de redacție al Caietelor critice, revista cu statut de supliment al Vieții Românești, dar autonomă, cu apariții trimestriale: încă o meserie! Imediat după prăbușirea regimului comunist, în decembrie 1989, am preluat conducerea Editurii Litera și-am înființat, împreună cu un grup de colegi de generație literară, revista Contrapunct, lucrând în paralel la ambele și la altele, în efervescența perioadei, când totul era de făcut, de inventat sau de reinventat, de fondat sau de refondat. Concursul pentru postul de asistent la Universitatea din București l-am dat în aprilie-mai 1990 și-am început să predau în toamnă. În cele trei decenii și aproape jumătate care s-au scurs de-atunci încoace, am practicat meseria cu pasiune, dar în continuare în paralel cu celelalte: am scris sistematic despre literatură și-am publicat zeci de cărți și mii de articole, studii, eseuri, am alcătuit dicționare de scriitori și-am îngrijit ediții, m-am profesionalizat de-a binelea și-n discursurile critice ale celorlalte branșe creatoare, în multe sute de pagini de comentarii aplicate, am lărgit perspectiva și asupra întregului spațiu cultural ca metabolism cuprinzător, multi-artistic și socio-istoric, și am ajuns chiar și comentator al actualității politice, mai întâi combatant în presa primelor zile, a primelor luni și-a primilor ani postcomuniști, pledant pentru democrație și pentru orientarea noastră pro-occidentală, apoi ca director al rețelei din România a postului de radio american Europa Liberă („Bucharest bureau chief“), rol în care nu m-aș fi putut imagina nici eu și nici nimeni înainte de 1989, doar răsturnarea completă a istoriei făcând posibil imposibilul, și-am continuat până azi, căci particip frecvent la emisiuni radio și de televiziune de analiză a politicii la zi, mereu cu puneri în perspectivă istorică. Profesor, așadar, însă tot eu sunt și-n toate celelalte ipostaze, în toate meseriile astea pe care le practic simultan, căci colaborez cu edituri și reviste culturale, am mai și lansat încă un săptămânal, un lunar și alte publicații cu periodicități mai rare, alimentez rubrici, particip la întâlniri publice, la simpozioane, colocvii și congrese, organizez și eu cicluri de dezbateri pe teme culturale, țin conferințe, frecventez vernisaje de expoziții și asist la premiere teatrale, cinematografice, coregrafice, la festivaluri și gale, la saloane și bienale de artă, la altele și altele și altele. Mai întâi și mai întâi formându-mă eu ca scriitor, în „valul“ primei generații românești postmoderne, ca profesionist în primul rând al criticii literare și, dacă nu sună prea pretențios, ca teoretician și istoric al postmodernității. Încât, așa cum am mai spus cândva, tot într-un interviu pe care i l-am acordat dragului și mult-regretatului nostru coleg și prieten Andrei Bodiu pentru revista brașoveană Interval, am practicat și profesoratul universitar ca scriitor, critic și istoric literar: am regândit domeniul în fața studenților și împreună cu ei am propus concepte ordonatoare, am făcut macro-­analize de epoci și micro-comentarii aplicate asupra textelor, asupra operelor și capodoperelor pe care i-am îndemnat pe tinerii mei companioni să le înțeleagă, să le „stoarcă“ de semnificații, să le integreze în epocile lor și-n panorama generală a literaturii române. Artele au fost dintotdeauna complementare, deci și celelalte își au locurile lor în același vast peisaj, întreaga evoluție a culturii proiectându-se pe fundalul istoriei mari, socio-­politice, împletindu-se cu ea, făcând parte din țesătura atât de complexă a existenței umanității, a succesiunii de etape istorice, ale gândirii și-ale creativității. Ca să înțelegi și să descrii postmodernitatea literară trebuie să cuprinzi epoca toată și e obligatoriu s-o și privești în perspectivă, s-o așezi în prelungirea ciclurilor culturale și de civilizație anterioare. Poți face lucrurile astea și urmărind și comentând tot ce se întâmplă, recuperând trecutul din cărți, din mărturii, de oriunde, și lucrând ca profesor, alături de studenți, masteranzi, doctoranzi, la marea țesătură, la tapiseria enormă pe care o visezi cândva încheiată. Sigur că povestea nu se sfârșește niciodată, merge mai departe și se cere în continuare urmărită și descrisă, într-un „comentarius perpetuus“, cum a numit cândva M. Ivănescu poezia. Așa e și critica, meserie foarte-foarte complicată, intimidant de grea, înspăimântător de nesfârșită, amețitoare în splendoarea ei…

Negativiștii n-au avut mo­tive să se oprească, îi dau înainte cu aceeași acuzație cum că-n sistemul românesc de educație de azi e „dezastru“

Începutul școlii ne oferă cadrul unei reflecții necesare la starea educației. Știm că vă preocupă tema, cum e și firesc, ați scris și scrieți pe subiect, inclusiv în revista noastră. Cum vi se pare școala românească la vremea noului debut? Mai concret, care sunt, în opinia dvs., principalele ei probleme, dificultăți și provocări?

În primul rând, trebuie spus că nu-i deloc ușor de făcut o evaluare cât de cât obiectivă a unui subiect despre care se vorbește atât de mult, adeseori pe tonuri ridicate, violent acuzatoare. Când în spațiul public se duelează prea multe opinii într-un timp prea îndelungat fără să fie luate decizii care să tranșeze lucrurile, așa-zisa „dezbatere“ degenerează într-o hărmălaie a divergențelor. N-au cum să se mai audă analize calme, evaluări realiste, propuneri pozitive, căci le acoperă criticile vehemente, diagnosticele sumbre și profețiile apocaliptice. În prim-planul „dezbaterii“ nu mai au loc specialiștii lucizi, de pildă experții de la Institutul pentru Științele Educației, care au o perspectivă sistemică asupra învățământului autohton, cunosc și situația din restul spațiului european și din lume, fac comparații, identifică problemele cu care ne confruntăm, au propuneri, au soluții, dar nimeni nu-i ascultă. Nu intervin nici practicienii serioși, profesoarele și profesorii cu experiență la catedră, drept care ar avea destule de spus despre ce merge și ce nu merge în școli și-n licee (lăsând deocamdată deoparte universitățile): își văd de munca lor și nu-i preocupă să iasă sub luminile reflectoarelor, în presă. În schimb, au apărut categorii de preopinenți ultracritici pe care fie i-au împins în față solicitările repetate ale redacțiilor de presă de toate felurile, obligate să culeagă declarații din sistem când apar știri noi legate de școală, mai ales turbulențe, scandaluri, crize, și-atunci recurg la figuri care „au mai apărut la televizor“ și se presupune că s-ar pricepe, fie s-au autopromovat ca atoateștiutori: profesoare și profesori cu mare apetit mediatic, teoreticieni cu viziuni năstrușnice, reprezentanți ai părinților, mai ales în numele unor asociații care ar reprezenta categoriile implicate. Pot fi și persoane onorabile, cu idei valabile, dar de multe ori e… invers, mesajul principal fiind același, indiferent de situațiile discutate: în învățământul românesc ar fi „dezastru“! E rețeta tuturor populismelor: ieși mult mai ușor în evidență prin afirmații (de fapt negații!) „radicale“, acuzatoare, catastrofice.

Vorbesc despre ce se-ntâmplă de circa un deceniu încoace. O parte din vină le aparține decidenților politici, care chiar asta n-au făcut, n-au decis, preferând amânările. Privind evoluția de an­samblu a sistemului nostru de educație din perioada postcomunistă, am putea face constatarea că nevoia unor mari re­­forme s-a simțit cam din 10 în 10 ani. În decembrie 1989-ianuarie 1990 s-au făcut schimbări bruște, „în focul revoluției“: au fost înlocuiți majoritatea directorilor de școli, s-au eliminat orele de „învățământ politic“, s-au rupt din manuale primele foi, cele cu portretul liderului comunist, și s-au făcut apoi ajustări din mers, „cârpeli“, într-o perioadă căreia i s-a spus „de tranziție“, adică de democratizare, dar cu multe șovăieli, reculuri, confuzii, „mineriade“ și alte „originalități“ contraproductive, sub președinția lui Ion Iliescu și ministeriatul mai multora, începând cu excepționalul Mihai Șora și continuând cu alții de alte calibre. După ce orientarea țării spre Occident a câștigat în 1995 confruntarea cu tendințele contrare și statul român și-a asumat integrarea în Uniunea Europeană, reformele de „pre-aderare“ demarate în 1997 au inclus-o și pe cea a educației din 1998-1999, care a remodelat fundamental sistemul, sub președinția lui Emil Constantinescu și ministeriatul lui Andrei Marga. După un deceniu și-un pic a venit Legea învățământului din 2011, cu schimbări utile și cu altele deranjante sau de-a dreptul stupide, fără ca situația și urgențele să fi fost atunci dezbătute, într-o etapă a deciziilor politice prea grăbite, intempestive, sub președinția lui Traian Băsescu și ministeriatul lui Daniel Funeriu. Pentru ca în ultimii ani să bântuie din nou fantasma unei „reforme radicale“, pe fundalul pe care l-am descris ca vacarm mediatic, în 2016 apărând și mărețul proiect național România Educată, lansat de președintele Klaus Iohannis, cu un Raport strategic adoptat în 2021, pe parcurs schimbându-se mai mulți șefi la Educație, unul dintre cele mai instabile portofolii din guvern în întreaga epocă postcomunistă: pe parcursul celor șapte mandate de după 1992 la șefia statului, de câte 4 ani conform Constituției din 1991 și de câte 5 conform celei ajustate din 2003, s-au perindat pe la Ministerul Educației (nu­mit ba așa, ba altfel!) 24 de miniștri, unii reîntorși după o vreme în funcție, plus câțiva interimari, ceea ce a creat splendide premize de „seriozitate“, de „continuitate“ și de „consecvență“ în gestionarea domeniului. În „hărmălaia divergențelor“ despre care am vorbit, a fost adoptată și Legea învățământului din 2023, sub actuala titulară, Ligia Deca, iarăși cu ajustări parțiale și cu bizarerii, fără să se fi conturat o viziune coerentă asupra sistemului, încât negativiștii n-au avut mo­tive să se oprească, îi dau înainte cu aceeași acuzație cum că-n sistemul românesc de educație de azi e „dezastru“.

Nu e! Școlile, liceele, universitățile funcționează, profesoarele și profesorii își fac meseria, elevii și studenții învață, viața merge înainte. Între clișeele mediatice despre situația din educație și ce se-ntâmplă în realitate e un contrast frapant. Criticii cei radicali arată cu degetul cazurile negative, creând impresia că ele constituie regula. Nu-i așa! Sigur că există probleme în învățământ, unul dintre cele mai ample sisteme instituționale ale statului, poate cel mai ramificat, angrenând un foarte numeros personal bugetar și pe toți copiii și adolescenții noștri, ca și o parte dintre tinerii care au absolvit liceul și fac și studii universitare sau alte tipuri de „postliceale“, susținuți de părinți, bunici și alți membri ai familiilor lor, în total multe milioane de oameni interesați direct sau indirect de fenomen. Probleme reale și probleme închipuite. Din prima categorie: selecția profesorilor, stabilitatea lor instituțională, asigurarea condițiilor de evoluție ca specialiști ai domeniilor de formație și ca intelectuali; apoi capacitatea de a modela noile generații în așa fel încât junii de azi și de mâine să prețuiască binele și frumosul, adevărul, seriozitatea (inclusiv cea zâmbitoare!), profunzimea, moralitatea; o problemă permanentă fiind și atractivitatea școlii, adecvarea la epocă și la „piața muncii“, la nevoile societății.

Fiecare punct cere discuții serioase, analize și diagnoze competente. Unele probleme sunt evidente și-au tot fost semnalate: subfinanțarea educației, salarizarea precară, influențele politice asupra conducerilor de școli, instabilitatea personalului didactic tânăr, pentru care se scot la concurs mai ales posturi temporare, încât inspectoratele să poată controla clientelar „detașările“ ș.a.m.d. Altele, notorii doar în sistem, sunt neinteresante mediatic: de pildă, birocrația tot mai sufocantă, tradusă în „planificări“ și „raportări“ exasperante, sau regulile mereu mai complicate de evaluare și de promovare a profesoarelor și-a profesorilor pe bază de „punctaje“, încât aleargă toate și toți după „certificate de participare“ și alte bonificații prin care sunt „cuantificate“ activitățile „curriculare“ și „extra-curriculare“ (căci absurditatea in­­stituțională vine la pachet și cu ridicolul terminologic!). Mi se rupe inima aflând de la foste studente și foști studenți cu ce kafkianisme se luptă în școlile în care predau…

Să dau și câteva exemple de stupidități repetate insistent în spațiul public. De pildă, ideea că învățământul general de azi ar trebui să-i învețe pe copii și pe adolescenți doar ce le va fi de folos în viață și că pentru a trăi în societatea de azi și de mâine nu le mai sunt utile multe cunoștințe considerate până acum „de bază“. Fals, complet fals! Învățăm nu doar ca să știm anumite lucruri și să ră­mânem opaci la orice altceva, ci ca să înțelegem cât mai complex lumea, să ne deschidem mințile și să ne șlefuim, să punem „bazele“ pentru ceea ce vom adăuga mai târziu, atunci când ne vom specializa, când ne vom alege meseriile. Ar fi groaznic dacă am ceda și-am da educa­ției un sens îngust, reductiv, când ea trebuie neapărat să-și păstreze viziunea larg-umanistă (ceea ce include și științele „tari“!). Adăugăm în orar și lecții de inițiere în actualele tehnologii de comunicare și de „navigare“ prin Rețeaua globală, însă nu pentru ca toți elevii de azi să devină mâine informaticieni, ci pentru ca să-i ajutăm să folosească noile instrumente ale civilizației contemporane, fără să-i îndepărtăm de restul cunoștințelor „de bază“, în absența cărora noile generații vor fi lipsite de „baze“…

În fine, nu prea reușesc să fac în interviul nostru o evaluare sintetică a învățământului românesc, temă pentru un studiu cuprinzător sau pentru un ciclu de articole. Căci… mi-ai pus o întrebare prea grea!

Există o anumită categorie de cărți literare care se vând în continuare bine, și anume cele pentru copii

Copiii și tinerii de azi nu prea mai ci­tesc… În schimb, frecventează in­tens, până la dependență, tehnologia… Iar această adicție digitală se manifestă pe domenii superficiale și riscante, rețele sociale, jocuri, informații haotice, cu mari pericole pentru vârstele vulnerabile… Cei de dinainte citeau cu pasiune, frenetic, cititul era o formă superioară a bucuriei și libertății spiritului… Cum pot fi atrase noile generații spre carte și universul lecturii?

Marile sau mai micile probleme legate de computeristică, de Internet, de universul virtual! Așa e, copiii și adolescenții de azi stau cu ochii în ecranele computerelor, ale „tabletelor“ și-ale telefoanelor mobile, „tastând“ claviaturile reale sau simulate pentru a fi doar „atinse“. Nu le mai place sau nu mai au timp să ia în mâini tipăriturile pe hârtie. Deși… iarăși ar fi multe de spus, de contrapus! De pildă, faptul că o există o anumită categorie de cărți literare care se vând în continuare bine (cele utilitare avându-și și ele soarta lor, distinctă!), și anume cele pentru copii. Ceea ce dovedește că atracția rămâne valabilă: e vorba despre o „cli­entelă“ care deja „consumă“ și desene animate sau jocuri computerizate, dar gustă din plin și istorioarele pe care le descoperă între coperțile de carton viu colorate, dând foile cu texte însoțite de desene ochioase. Mai târziu, când vedem că devin „dependenți“ de ecrane și au tendința de a părăsi tipăriturile, abandonează oare și lectura?! Înclinația mea e de a privi și acest subiect cu calm. Statistic vorbind, nu cred că „pe vremea mea“ citeau mai mulți copii și adolescenți „frenetic“ decât azi. Am făcut școli foarte bune, și-n cartierul meu, primele opt clase, și la „Sfântul Sava“ (rebotezat „Ni­­colae Bălcescu“ de către antireligiosul regim comunist), liceul numărul 1 din țară și-atunci, și-acum, și totuși, din clasele mele de colo și de dincolo, n-am ieșit filolog și mare „devorator“ de cărți decât eu. Probabil că mai sunt colege și colegi care au citit și citesc și azi literatură, mai ales romane, de plăcere, ca oameni cultivați ce sunt, însă majoritatea s-au rezumat la obligațiile școlare și nu cred că viața le-a mai lăsat destul timp la dispoziție pentru lectură, pentru liniștea și concentrarea de care ai nevoie ca să avansezi într-o carte. Ipoteza mea de principiu, valabilă și-n alte privințe, e că greșim discutând subiectele culturale în sine, fără să le punem în perspectivele sociologice care ne-ar ajuta să le evaluăm mai corect, mai realist. Ne văităm că procentul de cetățeni care citesc o carte sau două sau câteva pe an e mic, însă a fost mai mare acum 10, 20, 50, 100 de ani?! Nu cumva ignorăm că între timp am avansat către alfabetizarea obligatorie și către învățământul pentru toți, în „școli generale“ (eu am urmat Școala generală nr. 26 din București), și că totalul la care-i ra­­portăm astăzi pe cititori a crescut exponențial, numărul lor în valoare absolută având șanse să fie relativ constant?… Oricum, dacă vorbim despre educație și despre consumurile culturale, nu trebuie să le ignorăm sau să le disprețuim pe cele „populare“, de divertisment, de foarte largi audiențe. Și-apoi, citim și pe ecrane, de pildă subtitrajele filmelor și alte anunțuri scrise ale posturilor de televiziune, iar în Internet „navigăm“ parcurgând „adrese“ și alegând anumite „cuvinte-­cheie“, scriem și trimitem mereu mesaje, citim știri sau „poante“ sau alte lucruri de pe „site“-uri sau care ne ajută să ne co­nectăm mai departe, tot mai departe în „universul virtual“.

Nu înseamnă că nu-mi doresc mai mulți cititori și programe deștepte de promovare a lecturii în școală și-n societate. Dar nici nu plâng văzând că volumele de versuri sau de critică, ba chiar și de proză, au tiraje mai mici decât atunci când se publicau mai puține titluri, deci totalurile ar trebui calculate și în funcție de anvergura de ieri și de azi a producției editoriale. În zilele noastre poți citi literatură și pe alte „suporturi“, în Internet sau fișiere PDF cumpărate sau distribuite „piraterește“. Altfel, strategiile de încurajare a lecturii ar trebui să fie o urgență pentru guvernanți și pentru decidenții din educație, da!

În niciun caz nu trebuie să aruncăm la coș vechile „baze“ culturale și de cu­­noaștere a lumii! Nu doar „specialiștii“ (cu ghilimele!), ci și unii părinți spun cu voce tare că nu mai au nevoie copiii lor de basmele vechi, ci doar de povești noi cu vrăjitoare hi-tech sau cu nave spațiale hiper-computerizate, că n-ar mai trebui predați în școală marii scriitori din trecut, „ininteligibili“ astăzi, deci „depășiți“. Când auzi așa minuni, îți dai seama c-ar trebui apărați uneori copiii chiar și de propriii lor părinți…

E nevoie de înțelepciune și de înțelegere

Școala se confruntă și cu alte fenome­ne negative: degradarea disciplinei și a atmosferei generale, declinul respectului față de profesori, creșterea agresivității și violenței, bullyingul, promiscuitatea în ținută și limbaj, consumul de droguri etc. Nu peste tot, dar pe arii tot mai extinse… Așa trebuie să fie în lumea de azi? De ce se întâmplă toate acestea?

Chestiuni care trebuie ținute sub control cu inteligență și cu tact în vremuri democratice. Ne bucurăm astăzi de libertăți care se cuvin și ele respectate și apărate. Pentru agresivități, violențe sau consumuri de substanțe interzise există legi care le penalizează. Dacă asemenea infracțiuni le comit minorii, e iarăși nevoie de înțelepciune și de înțelegere: sunt devianțe de la reguli sociale protejate de reglementări obligatorii, dar a trece direct la pedepse și la restrângerea perspectivelor de evoluție ale unor tineri care greșesc la vârste teribiliste ar însemna să ne dovedim cinici noi, maturii, ne­­acordându-le lor, minorilor, șanse de redresare. Ideea e aceeași: dacă vedem peste tot „dezastre“, n-avem de ales de­­cât între lamentații și intervențiile severe, de atac frontal al problemelor, pe când perspectivele nuanțate lasă loc pentru alternative, pentru înțelegerea diversităților de situații, de temperamente, de personalități individuale, cu o paletă de soluții mai largă și mai umană.

Aș zice că starea învățământului universitar e mai bună decât a celui preuniversitar

Ca profesor universitar și observator lucid al realității, cum vedeți situația învățământului superior? Care ar fi principalele probleme ale acestuia?

Alt subiect vast! Și destul de diferit de celelalte, de etapele de învățământ general sau cvasi-general. Din mai multe motive.

Primul: cele două categorii principale participante la proces au statute diferite față de precedentele etape ale educației. Cursanții nu mai sunt minori, au trecut pragul celor 18 ani ai majoratului legal, sunt adulți, „adulți tineri“, cum spune relativ recenta etichetă folosită de sociologi și de comercianții care-i țintesc, și nu mai fac învățământ „general“, trecând acum la specializarea în direcțiile pe care și le-au ales. Iar profesorii formează elita educațională și fac adeseori parte și din cea extra-universitară a disciplinelor pe care le predau, lucrând în paralel pe piețele specialităților lor. Alte nivele, cu tipuri diferite de raportare la cunoștințele domeniilor în cauză și de colaborare, căci intră acum în dialog adulți din generații diferite, profesioniști avansați cu viitori colegi la a căror formare contri­buie, cu interferențe doar în cazurile asistenților care se desprind dintre studenții „post-graduali“, masteranzi și doctoranzi sau absolvenți ai acestor ultime trepte. Celelalte categorii de angajați, personalul așa-zis „auxiliar“ din adminis­trație, din secretariate, din biblioteci, de îngrijire, curățenie, pază, nu joacă roluri directe în procesul educațional, însă fa­­cem cu toții parte din aceleași mari co­munități academice, fiecare fiind important pentru funcționarea de ansamblu.

A doua trăsătură diferențiatoare față de restul sistemului de învățământ decurge din prima: între profesori și studenți nu se mai produce o transmitere de cunoștințe într-un singur sens, cei din urmă își încep specializarea și participă la dezbateri, ridică probleme, eventual contestă și propun alternative, într-un cu totul alt tip de relație, deja profesională.

Și-a treia: ține de normalitatea acestei etape de educație și este și stipulată legal autonomia universitară, care permite inițiative și asumări ale fiecărei instituții de profil, ceea ce le face mai puțin vulnerabile față de intervențiile administrative și eventual politice pe cale ierarhică, dinspre Ministerul de resort și dinspre alte instituții publice cu autoritate și asupra universităților de stat și asupra celor private. Mă refer aici doar la situația sistemului „clasic“, cel bugetar, variantele particulare cerând o discuție separată. Școlile primare, gimnaziale sau liceale private își au și ele trăsăturile specifice, dar sunt obligate să țină mai aproape de sistemul public, căci legea le impune să respecte programele unice dacă vor să le fie recunoscute diplomele.

Per total, aș zice că starea învățământului universitar e mai bună decât a celui preuniversitar. Nu roză, căci sunt și-n universități probleme serioase, poate mai complicate, măcar unele, decât pe treptele anterioare.

Ca și mai înainte, aleg doar câteva exemple: stabilitatea profesorilor e mai mare, dar numărul posturilor de predare din universități e considerabil mai mic decât al celor din restul învățământului, drept care rulajul e limitat și accesul tinerilor promițători – mai dificil; salariile gradelor didactice mari, de conferențiar și profesor „plin“, sunt bune sau bunișoare, dar ale asistenților și lectorilor au rămas prea mici; bugetele universităților de stat sunt în mare măsură insuficiente pentru investiții și achiziții, ceea ce – între altele – le pune în imposibilitatea de a-și aduce la zi fondurile de carte; se tot diminuează apetitul de continuare a studiilor după liceu sau după obținerea licenței universitare, încât sunt situații din ce în ce mai frecvente de neocupare a locurilor la admitere; nivelul mediu al absolvenților de liceu a început să scadă atunci când au venit la rând promoțiile afectate de ce-am discutat adineaori (di­­minuarea lecturilor, evoluțiile tehnolo­gice etc.), studentele și studenții „boboci“ pornindu-și formarea de mai de jos, uneori cu posibilități de recuperare, alteori fără; crizele succesive sau/și suprapuse din ultimele circa două decenii (ca să nu ne întoarcem în timp până-n septembrie 2001…) au provocat în societate tensiuni și instabilități, restrângând posibilitățile de angajare ale absolvenților, de unde prudențe și abandonuri cum n-au mai fost înainte.

Dintre problemele stupide ale perioadei: avansează și-n universități birocratizarea, „cuantificarea“, goana după „punctaje“, după publicarea de studii și articole în reviste „cotate ISI“ și „în străinătate“. Domeniul meu, Filologia, pune foarte limpede în evidență absurdul unora dintre noile cerințe: specialist în literatura română fiind, unde să-ți publici pe alte meridiane analizele asupra operelor unor băștinași de-ai noștri? Apar și „inovații“ interne, ale fiecărei universități, de obicei pentru autoprotecția față de posibile acuzații exterioare, eventual mediatice, de încălcare a standardelor etice firești. Și din interior, și dinspre Minister s-au tot multiplicat criteriile, procedurile, standardele de raportare și de evaluare, cu prevalența „punctajelor“. Facultățile de Pedagogie au fost solicitate și au și profitat, venind cu noi și noi idei, până aproape de o „dictatură“ a domeniului asupra celorlalte. O derivată concretă: apariția în urmă cu niște ani a masteratelor „pedagogice“ și a altor atestate pentru predare, fără de care absolvenții nu mai pot merge spre școli. Au existat și tentative de preluare a acestor module de către Pedagogii, care s-ar fi întins precum niște caracatițe în toate facultățile. Deocamdată respinse. Utilitatea respectivelor masterate poate fi și susținută, și contestată, nu neapărat cu argumentul că generațiile de dinainte au dat profesori buni fără asemenea antrenamente speciale, cât în ideea că nu-i firesc să le impui absolvenților de primi trei ani (sau câți sunt de parcurs pentru licență) să ia atât    de devreme decizii de carieră definitive, pentru toată viața, reversul fiind acela că, dacă alegi un masterat pedagogic, renunți să urmezi unul dintre cele profesionale avansate, ceea ce înseamnă că, de frica de a nu-ți mai putea găsi serviciu în sistemul de învățământ general, alegi limitarea profesională. Păcat…

Contează și decalajele dintre sistemele universitare din statele mai avansate și cele din statele postcomuniste

În mod constant, universitățile românești ocupă ultimele locuri ale clasamentelor internaționale sau nu figurează deloc în ele, așa cum se întâmplă cu prestigiosul Top Shanghai. Care sunt cauzele acestei stări de fapt?

Măcar unele se întrevăd în ce-am spus deja. Contează și decalajele dintre sistemele universitare din statele mai avansate, mai bogate, capabile să investează mult mai mult în educație, și cele din statele postcomuniste, cu dezvoltarea încetinită în vechiul regim, puse apoi pe recuperat, dar fără finanțări suficiente dinspre economiile lor în reconstrucție peste care au mai și venit crizele în valuri. Și sunt și diferențe între mentalități și între modalitățile de raportare: universitățile din Europa Centrală și de Est au calități recunoscute în confruntările directe, profesorii și studenții care circulă pe la conclavurile internaționale fac fi­­guri foarte frumoase, studiile și comunicările prezentate sunt bine apreciate, dar nu avem abilitatea transpunerii birocratice a performanțelor, poate și din jena „cuantificărilor“, de multe ori ridicole. Cu dubla noastră experiență istorică, și a totalitarismului comunist, și a democrației, aș remarca faptul că o dictatură precum cea chineză, beneficiară și a unei creșteri economice până nu demult fabuloase, a putut pompa bani gârlă în sistem, mai mulți și decât o pot face în acest moment marile puteri economice occidentale, de unde creșterea bruscă, artificială în fond, a sino-universităților, instituirea „Topului Shanghai“ și altele asemenea. S-a mai văzut așa ceva atunci când Uniunea Sovietică a investit din greu în cercetare pentru a-și dinamiza economia și mai ales „complexul militar-industrial“. Consecințele pe termen lung se văd azi: demagogia și corupția au compromis intențiile propagandistice și armata rusă invadatoare în Ucraina și-a dezvăluit înapoierea tehnologică…

Am lucrat și lucrăm foarte bine în formula „școlilor doctorale“ tip „Bologna“

Ați fost conducătorul Școlii Doctorale a Facultății de Litere. Care este situația doctoratului în sistemul Bologna față de cel anterior?

Am mai explicat cu diverse ocazii că se folosește același cuvânt pentru două realități parțial asemănătoare, dar în bună măsură deosebite: „doctoratul“ ca formă de cercetare în fazele de carieră mature, de către un număr restrâns de performeri, și tot „doctoratul“ ca treaptă a treia a formării profesionale, la vârste de obicei june, în prelungirea licenței și-a masteratului, dar pentru un număr im­­portant de studenți „post-graduali“, căci societatea postmodernă are nevoie de mult mai mulți absolvenți de universități cu o pregătire mai înaltă. De unde adoptarea în Uniunea Europeană a „sistemului Bologna“, similar cu cel mai de demult funcțional peste Ocean, în care-și au locul și aprofundarea de treaptă a treia a formării profesionale, și excelența cercetării avansate, atinse de cei mai buni doctoranzi. Am lucrat și lucrăm foarte bine în formula „școlilor doctorale“ tip „Bologna“, cu un calendar comun pentru fiecare promoție, ceea ce a stimulat crearea unei prețioase atmosfere „de familie“, cu momente de entuziasm în fiecare primăvară, când am organizat colocviile interne ale Școlii Doctorale Litere, deopotrivă utile și foarte plăcute. Am fost director al Școlii mai bine de 11 ani, de fapt și mai mult, fiindcă am preluat „in­­formal“ rolul înaintea „oficializării“ prin concurs, ceea ce a presupus și dirijorat, și cărăușie la propriu, pentru asigurarea celor necesare colocviilor și cu diverse alte ocazii. Consum de timp, însă în paralel mi-am văzut și de celelalte ocupațiuni și-n interiorul, și-n afara Universității. Și am în continuare un număr cam mare de doctorande și doctoranzi „ai mei“, pe care-i îndrum, plus cursurile pe care le țin pentru trei masterate din Facultatea de Litere. Nu mă plâng nici că c-aș duce lipsă de solicitări, nici c-aș avea prea mult de lucru. Mergem înainte pe toate planurile!

Denigrarea mediatică a sistemului nostru doctoral e incorectă, e un abuz prin generalizare nefondată

O problemă cu care se confruntă învățământul superior și domeniul doctoral o constituie plagiatul… E o chestiune de mentalitate autohtonă, balcanică, să zicem, o meteahnă care vine din trecut? Ce e și de ce se în­­tâmplă? Cum poate fi eradicată?

Pornirea către furtișag e răspândită pe toată Planeta, n-avem monopol. O diminuează civilizația și educația, fără ca ea să dispară cu totul. Se manifestă și-n materie de doctorate, și-n toate dome­niile vieții, oriunde e ceva de înhățat fără muncă și fără merit. Însă contează mult proporțiile: în România postcomunistă s-a furat din greu în economie, în politică și-n administrație, s-au devalizat ramuri industriale și flote, s-au obținut case, terenuri și păduri cu acte măsluite, efecte ale unei corupții care n-o fi fost chiar „endemică“, așa cum s-a spus adesea, însă n-a avut și nu are proporții mici-mititele. Au apărut amatori să fure și diplome de licență, de masterat și de doctorat, s-au găsit verigi slabe în sistem și-au fost cazuri de corupție politico-universitară, dar… câte?! Faptul c-au fost descoperite asemenea fraude grosolane „reușite“ de câteva nume sonore ale scenei noastre publice a stârnit mari ecouri, cum era și firesc, dar a și dat impresia, pe același fond de „hărmălaie“ vehement-acuzatoare, c-ar fi un fenomen cu răspândire largă. Nu-i adevărat! N-am de unde să știu ce s-a întâmplat în facultățile „verigi slabe“ țintite de politicienii și administratorii care și-au dorit ori li s-a oferit să devină doctori, dar nu se poate să fi fost cazuri multe la universitățile serioase, ar fi ieșit până la urmă la iveală, iar cele neserioase n-au avut dreptul de a acorda titluri doctorale, poate cu excepțiile „academiilor“ militarizate, unde înțeleg că s-a intervenit chirurgical în ultima vreme. Însă pe ansamblu, atât cât pot aprecia din ce văd și din ce aflu, mișcându-mă între universități din toată țara, afirm fără să ezit că denigrarea mediatică a sis­temului nostru doctoral e incorectă, e un abuz prin generalizare nefondată. Suntem mulți profesori îndrumători și referenți – probabil nu sute, ci o mie-două, cine știe exact câți?! – și ne facem cu mare seriozitate datoria, cu exigență și conștiinciozitate. În locul recunoașterii publice și-al elogiilor pe care le merităm, dimpreună cu doctorandele și doctoranzii noștri care muncesc ani de zile la tezele lor, se documentează, parcurg bibliografii ample, răscolesc arhivele, fișează, sistematizează materia și-apoi scriu sute de pagini fiecare, avem parte de suspiciunea asta dezgustătoare cum că doctoratele din România contemporană ar fi grav afectate de plaga plagiatului (aproape un joc de cuvinte…). Alegația ne jignește și cel puțin pe mine mă indignează!

Apar cazuri izolate de ilegalități și imoralități și imediat se găsesc voci „radicale“ care generalizează acuzator…

Extindem discuția la etica și integritatea în educație… Există probleme, abuzuri morale și ilegalități, apar periodic cazuri și scandaluri care umbresc imaginea publică a învățământului românesc… Ce e de făcut?

Se-ntâmplă același lucru ca și cu doctoratele: apar cazuri izolate de ilegalități și imoralități și imediat se găsesc voci „radicale“ care generalizează acuzator, proclamând „dezastrul din educație“. Eu-unul n-am cunoștință de nicio abatere în Facultatea mea, la Literele Universității din București, în cei 34 de ani de când predau. Unde au fost descoperite ilegalități, să fie penalizate în justiție! Imoralitățile să fie taxate fără îngăduință!

Putem progresa, categoric!

Privind lucrurile în ansamblu, ce ar trebui schimbat în învățământul universitar? Ce șanse avem ca universitățile românești să urce în clasamente, să devină centre academice ale calității și excelenței la nivel european și mondial?

Putem progresa, categoric! Nu spun că învățământul nostru universitar e ideal, nici pe departe. Ce-ar fi de făcut ca să-l ameliorăm… se deduce și din mica mea listă de probleme. Rămâne pe altă dată, într-o discuție-dezbatere amplă…

M-am format într-o atmosferă de familie minunată, armonioasă…

Să ne întoarcem la dumneavoastră… Ce ați învățat din familie, în primii ani, despre principii, valori, conduită, despre morală și viață în general?

Am crescut într-o familie de ingineri. Și bunicii mei dinspre tata, și cei dinspre mama au fost educați și foarte corecți, de-o ireproșabilă moralitate, formați și maturizați înainte de instalarea regimului comunist, care i-a marginalizat și pe care l-au detestat. Poate că tata ar fi devenit oricum inginer, însă mama, culmea!, fiică de profesor de Politehnică, avea în­clinații umaniste sau chiar artistice, de­venind și ea ingineriță în condițiile aspre ale anilor 1950, când multe tinere și mulți tineri s-au refugiat în studiile științifice sau tehnice în loc să aleagă drumurile pe care ar fi mers în viețile lor dacă ar fi trăit în libertate. M-am format într-o atmosferă de familie minunată, armonioasă, cu părinți care se înțelegeau perfect și-și iubeau băieții, pe mine și pe fratele meu mai mic, Neluțu, eu fiind pentru ai mei… Ionuț! S-au străduit să avem de toate, atât cât se putea în vremurile de-atunci, și ne-au protejat, ne-au ferit de presiunile sistemului, pe care oricum nu le-am fi înțeles, dar ne-ar fi putut afecta. Am început clasa-ntâia în toamna lui 1964, deci pe buza „liberalizării“ limitate a re­­gimului, așa c-am prins ani mai buni, mai relaxați, cu limitările știute, de pildă fără permisiunea de-a călători în Occident, însă cu toate bucuriile copilăriei și-ale adolescenței. Am putut fi fericiți chiar și-n anii și-n deceniile unei istorii mizerabile…

Când am intrat într-a-ntâia, aveam deja în palmares Insula misterioasă a lui Jules Verne

Când și cum v-ați întâlnit cu cărțile? Ce au însemnat cărțile în procesul formării, începând cu primele vârste?

Mama m-a învățat să citesc înainte de școală. Când am intrat într-a-ntâia, aveam deja în palmares Insula misterioasă a lui Jules Verne. Au urmat alte și-altele, în avalanșe potrivite vârstelor care aveau să vină. Nu m-am oprit din citit nici astăzi, am rămas un „bulimic“ al lecturii. Importantissime au fost cărțile pentru mine și la fel ar trebui să fie pentru orice copil-adolescent-tânăr-om-în-toată-firea. Dar îmi dau seama că nu se poate, n-avem toți același noroc și-aceleași destine și nici timp de citit, mai trebuie să și muncim și să trăim, să răzbim prin toate-ale vieții. Soluția mea și-a altora a fost și este transformarea lecturii în meserie, în obligație! Din păcate, de la un punct încolo intervine și rutina, ajungi să citești „profesional“ și din obligație, dar nu dispar complet momentele de emoție și de bucurie intensă pe care ți le produc cărțile, de încântare, de entuziasm și de euforie, pentru care merită să faci orice efort, să înduri corvezile, oboseala și nopțile de citit și nedormit. Sigur că e formatoare lectura de literatură bună, și nu doar la începuturi, în copilărie și-n adolescență, ci te-ajută și te-mbogățește toată viața. Acum doi ani, când Editura Corint mi-a cerut să dau un titlu seriei de manuale pe care le „coordonez“ de-atunci încoace, scrise de eminentele profesoare și eminenții profesori Dumitrița Stoica, Ștefania Ciobanu, Dan Gulea și Dragoș-Silviu Păduraru, și ei critici și eseiști, prima fiind și prozatoare, am formulat așa: Cititul ne face mai buni. Categoric!

N-am avut nevoie de meditații ca să ajung la „Sfântul Sava“

Ca să plătim tribut memoriei, dar și pentru a compara lumile prezente și trecute, ce vă amintiți despre învățătoare și profesori? Cum au fost școala și liceul din punctul de vedere al educației, abordării, calității și atmosferei? Cum era Liceul Sf. Sava – pe atunci Bălcescu?

Învățătoarea mea, Maria Pretorian, era severă și caldă în același timp, aspră și îngăduitoare. Ne-a pus „baze“ bune pentru ce-avea să urmeze. Au contribuit și alți câteva învățătoare și cel puțin un învățător, din câte îmi amintesc, căci am făcut parte din „clasa I-a E experimentală“, apoi a II-a, a III-a și-a IV-a de la Școala 26, promoția 1964-1968. S-a „experimentat“ pe noi formula asta cu o învățătoare principală plus figuri diferite pentru câteva materii, încât să ne obișnuim de mici să avem mai mulți profesori. Domnul Constantinescu ne preda matematică, aritmetică, dar și muzică: ne dădea tonul în clasă la vioară și noi îl ur­­mam în cor. Când cineva greșea sau nu era atent sau făcea vreo prostioară, simțea în creștetul capului unduirea ușoară a corzilor arcușului cu care domnul Constantinescu ne „miluia“ cu oarecare blândețe, nu durea deloc! Am învățat foarte bine și-n clasele V-VIII, în anii de gimnaziu (cuvânt care nu se folosea pe-atunci…), cu profesoare și profesori de excelent nivel. Nu-i mai țin minte pe toți, din păcate, însă o să încerc să-i evoc cândva pe cei pe care nu i-am uitat. Mai făcusem teme și acasă cu mama și oricum prindeam din zbor tot ce auzeam la școală și tot ce citeam. Am fost toată școala „premiant pe linie“, „băiat de nota 10“, cu premii la olimpiade și tot tacâmul. N-am avut nevoie de meditații ca să ajung la „Sfântul Sava“, „Bălcescul“ de-atunci, la care se intra la fel de greu ca azi. Și-acolo – profesoare și profesori foarte buni, și mai și. Excelență la învățătură, dar și distracție, „ceaiuri“ dansante (cum li se spunea în epocă „party“-urilor private, căci în oraș n-aveam unde să mergem, nu erau „cluburi“ pentru tineri, ca-n zilele noastre…) și mult sport, mult fotbal pe terenul din spatele liceului, baschet în sală, parcă și ping-pong acolo, dar mai ales în grădina verilor noștri Nick și Alexandru, băieții surorii mamei, cărora li s-a alăturat mai târziu și Constantin Octavian. Am uitat să spun că și-n „generală“ am tot bătut mingea în curtea școlii. În liceu, în clasa a X-a, a fost cât pe-aci să mă calific la Olimpiada internațională de matematică, mi-a lipsit foarte puțin. Am rămas premiant, însă prin rotație, o dată cu I-ul, cred că-ntr-a X-a, în rest cu II și cu III. Și să mai dau doar amănuntul că-n acei ani am fost și… folkist, interpret al propriilor mele compoziții, texte și muzică!…

„Lumea ideilor“ și-a artelor a însemnat mult pentru mine și pentru destui alții, ne-a modelat, ne-a făcut să ne simțim într-adevăr liberi…

Ce ne puteți spune despre Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Uni­versității din București, pe care ați absolvit-o? Era în plină perioadă co­munistă… Care era atmosfera, se simțea presiunea ideologiei? Cum erau oamenii, subt vremi sau deasupra vremilor? Cum ați trăit atunci libertatea și limitarea acesteia? Eva­darea în lumea ideilor era o formă a libertății?

Facultatea, la Engleză, cu specialitate B Româna, am făcut-o între 1977 și 1981. Istoricii spun că după 1971 se strânsese din nou „șurubul“ și sunt destule probe c-așa a fost. Iar după 1980-1981 am intrat în deceniul crizei finale a regimului co­munist, cu penurie alimentară și cu frig în case, în apartamentele blocurilor cu încălzire centrală: ajuns practic într-un faliment nedeclarat, statul făcea economii la orice, exporta tot ce se putea vinde la prețuri oricât de joase și plasa în ma­­gazine ce mai rămânea, mai nimic, tăindu-ne des și capricios și alimentarea cu gaz, cu curent electric sau cu apă. Totuși, existența concretă arată altfel decât în studiile și tratatele istoricilor și-ale politologilor: până-n anii ’80 a fost destul de bine, am avut parte de-o adolescență și de-o studenție în atmosfera de libertate pe care o cultivau multe familii și medii sociale. Ca și în celelalte state comuniste din regiune, oamenii știau că sunt conduși de niște ticăloși și că binele și frumosul le stau la dispoziție în viața obișnuită, în relațiile și-n sentimentele dintre noi, în bucuriile mici ale fiecărei zile și-n cele mai mari ale sărbătorilor, precum și în… cărți, la teatru și-n filmele pe care le-am văzut în anii ’80 pe casete video și la Cinematecă, după ce nu s-au mai im­­portat producții occidentale noi. În re­țeaua de cinematografe mai mergeam doar pentru filmele celor mai buni regizori români ai perioadei. „Lumea ideilor“ și-a artelor a însemnat mult pentru mine și pentru destui alții, ne-a modelat, ne-a făcut să ne simțim într-adevăr liberi…

N-am făcut vreo pasiune specială pentru nimeni, n-am devenit „emulul“ nimănui, însă am avut ce învăța de la toți

Ce profesori ați avut? Ce personalități ale Literelor românești ați întâlnit? Care dintre profesori v-au influențat cel mai mult?

Despre profesoarele și profesorii mei de la Engleză, despre Leon Levițchi și ce­­lelalte/ceilalți am povestit în schița de câmp al anglo-americanisticii autohtone din serialul pe care l-am ținut în ultimii ani în revista literară clujeană Apostrof. De la Română au venit în sediul din Strada Pitar Moș al Limbilor și literaturilor străine, la cursurile noastre de specialitate B, ale studenților de la Engleză, Germa­nă și Rusă, Octav Păun și Silviu Angeles­cu pentru cursurile și seminarele de Folclor, Ștefan Cazimir, Alexandru Hanță, Dumitru Micu, Florica Dimitrescu, Georgeta Ciompec, Valentina Curticeanu-Marin, Nicolae Manolescu și probabil și alții pentru Literatura română, Zoe Dumitres­cu-Bușulenga și Zamfira Popescu pentru cea universală, Ion Vasile Șerban, Alexandru Sincu și Antoaneta Tănăsescu pentru Teoria literaturii, parcă și Mihai Marta, mai târziu și Mircea Martin pentru un curs special despre Școala de la Geneva, pe Ion Stăvăruș și Eugen Marinescu de la Literatură veche ne-am dus noi să-i au­diem în Amfiteatrul Bălcescu din clădirea veche a Universității și sigur nu mi-i aduc acum aminte pe toți-toți. Lingvistica ge­nerală ne-a predat-o Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Fonetica și fonologia – Clement Mârza, Lexicologia – Angela Bidu-Vrânceanu și Cezar Tabarcea și altele, și alții. Câțiva dintre ei – „vedete“ culturale, știutori cu toții de carte solidă. Sigur că cel mai apropiat mi-a fost Nicolae Manolescu, cu care mă întâlnisem mai întâi la Cenaclul de Luni, însă l-am prețuit mult și pe Ion Vasile Șerban, ne-am simpatizat și ne-am bucurat să ne intersectăm traseele după 1990, când am devenit coleg și cu ei doi, și cu mai-toate și mai-toți din listele de dinainte. N-am făcut vreo pasiune specială pentru nimeni, n-am devenit „emulul“ nimănui, însă am avut ce învăța de la toți. Le port o mare recunoștință pentru asta.

În întâlnirile noastre de lunea seara s-a „copt“ o întreagă generație literară, în special aripa poeților, și s-a născut postmodernismul românesc

Cum a fost Cenaclul de Luni, condus de marele profesor și critic literar Nicolae Manolescu? Ce a însemnat Cenaclul în evoluția literaturii române? Cum era profesorul?

Am scris mult despre el și la un mo­ment dat mi-am strâns articolele într-o carte: Nicolae Manolescu – de la cronica literară la Istoria critică… Pe urmă l-am omagiat la împlinirea vârstei de 70 de ani, când am strâns de-un volum colectiv Nicolae Manolescu – 70, semnat împreună cu Călin Vlasie, colegul meu „lunedist“ și prieten de-o viață, și 10 ani mai târziu, când am mobilizat Catedra de Studii literare românești de la Filologia noastră și-am alcătuit culegerea Un nou „optzecist“: Nicolae Manolescu. Studii în onoarea profesorului Nicolae Manolescu, la 80 de ani. Iar de la sfârșitul lui martie 2024, de când a plecat dintre noi, am scris alt set de articole de evocare a lui și de analiză a operei. Ca să răspund pe scurt la întrebarea despre cum era: firesc și cuceritor, inteligent și glumeț, curios, din ce în ce mai povestitor pe mă­sură ce avansa în vârstă, zâmbitor, dar și cu o anume distanță pe care o păstra față de ceilalți, probabil ca să se protejeze, uneori neașteptat de prietenos, de cald cu cei pe care-i știa de mult și la care ținea. Am avut și eu parte de asemenea momente.

Am scris și despre cenaclul nostru în repetate rânduri și-am alcătuit, împreună cu același Călin Vlasie, o carte aniversară și memorialistică: Cenaclul de Luni – 40, la 4 decenii de la fondarea din 1977. Nu degeaba ni s-a interzis să-l mai ținem în 1983: atmosfera de-acolo era colosală, de libertate a unor spirite tinere care se îndrăgostiseră furibund de literatură și sfidau vremurile și regimul politic. A fost al treilea mare cenaclu al literaturii române, după Junimea lui Maiorescu și Sburătorul lui Lovinescu. În întâlnirile noastre de lunea seara s-a „copt“ o întreagă generație literară, în special aripa poeților, și s-a născut postmodernismul românesc.

Ați fost parte a curentului optzecist, poet, prozator, critic literar. Ce a în­semnat, ce înseamnă optzecismul în literatura română?

Asta înseamnă: saltul din (neo)mo­dernitatea autohtonă în postmodernitate! Nu puțin lucru…

Cam jumătate din perioada profesoratului meu de până acum m-am simțit „congener“ cu tinerele și tinerii din sălile mele de seminare și-apoi și de cursuri

Cum a decurs cariera dvs. universita­ră în punctele și momentele ei esențiale? Cum ați colaborat cu studenții?

Cum am spus, am putut deveni profesor universitar abia în 1990, la 9 ani și câteva luni după ce absolvisem Engleza și Româna. A fost nevoie să se prăbușească o dictatură ca să pot face pasul care mi s-a părut firesc și mie și l-au considerat la fel și profesorii care m-au încurajat, m-au invitat între ei și m-au primit fără să fie nevoie de vreo perioadă de acomodare. Într-o lungă carieră nu pot să nu apară și momente mai puțin plăcute, însă m-am simțit în general acasă în Universitate, la Literele „mele“, deși prima facultate „a mea“ fusese dincolo, în Pitar Moș. Și-am avut de la-nceput și până azi relații bune și foarte bune cu studenții mei, cu excepțiile la fel de inevitabile. Ne-am plăcut și-am petrecut sute și mii de ore interesante și plăcute împreună, ei învățând de la mie, eu urmărindu-le felul de a fi și de a gândi, evoluțiile de la o promoție la alta, de la un deceniu la altul. Cam jumătate din perioada profesoratului meu de până acum m-am simțit „congener“ cu tinerele și tinerii din sălile mele de seminare și-apoi și de cursuri, cu cele și cei cu care am avut o bună comunicare intelectuală, ei maturizându-se rapid și eu continuând să exersez… tinerețea! Am colaborat în tot felul de proiecte și-n Facultate, și-n afara ei, în viața literară și culturală, și știu și din mărturisirile lor, alteori am simțit cu perfectă claritate că, așa cum eu le păstrez locuri rezervate în su­­fletul meu, nu m-au uitat nici ele, nici ei.

Cei mai curioși și mai creativi tineri de azi seamănă foarte bine cu predecesorii lor dintotdeauna

Sunt diferențe între studenții din anii ’90 și studenții de azi în materie de lectură, cultură, curiozitate, creativitate?

Sunt, sigur că sunt: la alte vremuri – alți oameni, deși cei mai curioși și mai creativi tineri de azi seamănă foarte bine cu predecesorii lor dintotdeauna, însă totul în jur s-a schimbat, societatea ro­mânească s-a reconstruit ca democrație, universul cotidian e mult mai divers și mai colorat decât acum 3 decenii, trăim mai bine, mai prosper, mai interesant, într-o contemporaneitate care, da!, a progresat și tehnologic foarte mult. Păcat că șirul de crize la care m-am mai referit a indus din nou tensiuni într-o lume care păruse că intră într-o etapă nonconflictuală, în postmodernitatea tolerantă, fa­vorabilă tuturor diversităților. În schimb avem parte în ultimii ani de orori „recuperate“ din istoria mai veche, de violențe militariste relansate și de cruzimile bestiale ale celor care nu acceptă evidența c-am urcat pe o nouă spirală a civilizației. Interpretarea mea „culturalistă“ în acest sens merge: reziduurile toxice ale modernității contrareacționează spasmodic, căci mai sunt pe marele ori micul nostru Pământ politicieni, regimuri, grupări teroriste care resping postmodernitatea, se simt incapabili s-o accepte, așa cum și modernizarea accelerată a stârnit către sfârșitul secolului al XIX-lea și-n prima jumătate a celui de-al XX-lea împotriviri retrograde, până la teribilele conflagrații mondiale. Dar timpul nu se oprește-n loc, Planeta va continua să se învârtă și vor rămâne în urmă și spiritele rele ale acestei perioade tulburi. Așa e-n istorie: după furtuni se limpezește cerul și iese soarele…

Proiectele mele de publicații culturale și de dezbateri publice au prelungit și poate că vor fi contribuit și la extinderea și la consolidarea postmodernității

Numele dumneavoastră este legat de publicații și experiențe culturale de primă importanță, provocări în­­noitoare, cu un suflu avangardist, în evoluția literaturii și a culturii: fondator al revistelor Contrapunct, Ob­­servator cultural și aLtitudini, membru în Comitetul director al celei dintâi și director al celorlalte două, inițiator și mentor al Cafenelei critice… Ce ne pu­­teți spune despre aceste experiențe, despre aportul lor la mersul ideilor, la evoluția mentalității estetice și la dezvoltarea literaturii române?

Proiectele mele de publicații culturale și de dezbateri publice de după schimbarea de regim politic din 1989 au prelungit și poate că vor fi contribuit și la extinderea și la consolidarea postmodernității pe care generația noastră o inaugurase în deceniul anterior. Am construit cele trei reviste ca pe „structuri în mișcare“ (titlul rubricilor pe care le-am susținut eu și Cristian Moraru în Contrapunct și pe care l-am reluat peste ani, când am scris regulat în Tribuna clujeană), capabile să preia dinamica vieții culturale, s-o „reflecte“ și s-o influențeze, s-o relanseze, să n-o lase să se moleșească. Îmi tot propun să transfer cele patru proiecte, ale revistelor și-ale Cafenelei critice, în cărți, în serii de volume recapitulative. Poate o să reușesc…

Mi s-a mai spus că reprezint mediatic gândurile altfel tăcute sau prea rar auzite ale multor colege și colegi din lumea noastră artistică și intelectuală

De o bună bucată de vreme, v-ați ex­­tins aria preocupărilor de la literatură la temele Cetății, ca analist politic, la postul de radio Europa Liberă și la diverse canale de televiziune. Vă re­marcați, am zice noi, prin luciditate, spirit critic, obiectivitate, rigoare în actul evaluării, în care promovați, mai rar pe la noi, stilul intelectual, cu ecouri, poate, maioresciene… Ce v-a îndemnat la această orientare, ce în­­seamnă experiența de analist și co­mentator politic pentru dvs.?

Îți mulțumesc pentru aprecieri. Mi s-a mai spus că reprezint mediatic gândurile altfel tăcute sau prea rar auzite ale multor colege și colegi din lumea noastră artistică și intelectuală. Urmăresc și analizez spațiul public, evenimentele politice, evoluțiile de epocă încercând să ofer un tip de discurs critic cuprinzător, atent și nuanțat, util și în imediat, ca implicare în comentariile de actualitate, uneori și-n confruntări deschise cu preopinenți de care mă despart opțiunile ideologice și morale, dar și în perspectiva lungă a istoriei culturale și-a evoluțiilor de civilizație cu care suntem contemporani și la care participăm.

Oricâte rele sunt oamenii capabili să ticluiască, binele câștigă și civilizația avansează

Cum vă situați din punct de vedere ideologic ca intelectual al lumii de azi?

Cum m-am autodefinit de mult și repet de câte ori e cazul: sunt un intelectual liberal de centru-dreapta deschis și spre valorile centrului-stânga, căci în această zonă de echilibru, de „miez“ al lumii contemporane, se construiesc echilibrele prezentului și proiectele pozitive ale viitorului. Cu cât mai departe de centru, fie spre extrema stângă, anarhistă sau comunistă, fie spre cea dreaptă, ultraconservatoare, naționalistă, fascizantă, cu atât sunt grupările ideologice și politice mai distante față de echilibrele democratice, față de opțiunile raționale și morale, până la ostilitatea explicită și la contestarea agresivă. Majoritățile sunt de felul lor moderate, înțelepte, nu basculează către extreme decât în perioadele de nesiguranță alimentate de crize și sub presiunea demagogiilor populiste. Marile nenorociri ale secolului al XX-lea, ale modernității, cele două războaie mon­diale, ne-au „vaccinat“ și-acum rezistăm mult mai bine următorului moment de cumpănă, de activare a forțelor răului, a „axei răului“, cum i s-a spus. E îngrozitor ce s-a-ntâmplat în 2001, în 2014, 2016 și-n anii care au urmat, ne-am mai trezit și cu prima pandemie globală și s-au pornit și asalturile armate din 2022 și 2023, cu prelungirile lor războinice care nu se mai termină. Dar, mai devreme ori mai târziu, vor trece, nu vor dura la nesfârșit și nici nu-și vor impune intențiile scelerate. Asta ne învață istoria, dacă știm s-o „citim“ și s-o înțelegem corect – iar eu sunt critic literar, cititor de meserie: oricâte rele sunt oamenii capabili să ticluias­că, binele câștigă și civilizația avansează, progresează, n-o ia înapoi, înregistrează doar reculuri când și când, din păcate, și-apoi își continuă înaintarea…

Articol publicat în nr. 55-56-57 al revistei Tribuna Învățământului