O școală mică și veche, cu clase haretiene, dar cu învățători buni și calificați
Stimate domnule profesor, ce vă amintiți despre primii ani de școală? Cum a fost întâlnirea cu manualele și cărțile?
Primii ani: o școală mică și veche, cu clase haretiene, cu o curte mică, dar cu învățători buni și calificați. Eram doar la 7 km depărtare de Școala Normală din Câmpulung Muscel. Clădirea n-a fost dărâmată, funcționează azi ca bibliotecă. Există o școală ceva mai nouă, după 1977, unde fratele meu a fost profesor de limba și literatura română circa 46 de ani și director 4 ani. Între timp, au apărut clasele simultane la primar și gimnaziu (probleme demografice, naveta la oraș, drumul asfaltat, aspirațiile părinților ș.a.).
Cărți: multe dorite, dar puține ca acces; manuale da, circulau prin împrumuturi reciproce. Mai important a fost altceva: îmi aduc aminte de o valoroasă carte adusă la țară probabil odată cu sosirea noului nostru profesor de limba și literatura română. E vorba de cartea celebră în timp a lui G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, o variantă în fascicule care circula în mediile universitare filologice, la acea vreme, din care și elevii, și frații Neacșu citeau cu nesaț, cu presiunea timpului, iar, pe ascuns, și alte cărți pentru alte vârste!
Cum poți să nu te pregătești și să iubești profesia?
Când s-a cristalizat opțiunea dvs. de a vă face dascăl? Ce v-a atras spre catedră?
S-a conturat ceva mai greu opțiunea, abia în clasa a VII-a. La acea vreme, în Câmpulung, erau trei variante: Școala Normală, cu examenele de selecție cele mai grele, Liceul Teoretic „D. Golescu“ și Școala profesională „ARO“, pregătitoare de muncitori calificați pentru cunoscuta Întreprindere de mașini ARO Muscel. Limpezimea a venit progresiv: voi fi învățător. Am reușit și îmi amintesc anii dedicați studiului necesari muncii într-o școală din mediul rural, cum erau obligația și practica atunci. Și nu era o glumă. Chiar pentru asta eram pregătiți: cunoașterea semnificativă a curriculumului național științific, artistic și tehnologic, practică profesional-didactică în școlile de aplicație și rurale, promovarea valorilor cultural-artistice tradiționale – cor, dansuri, tradiții lectorale, dar și practici agricole de toate genurile. A mai fost și anul VI, ca an de practică profesională de învățător-elev într-o școală din regiune, cu proiecte zilnice la clasa de elevi, cu evaluări riguroase individuale și colective în vacanțele trimestriale la sediul școlii. Cum poți să nu te pregătești și să iubești profesia? Am practicat 1 an într-o școală funcțională într-un spital de copii, din Valea Iașului, Argeș. Acolo m-am confruntat direct cu universul celor mici și neajutorați (clasa I), cum au fost elevii mei. Dar cu excepționale rezultate la citit, scris, calcul mental și excelență în conduita cotidiană. Anevoioasă a fost la început comunicarea emoțional-empatică, prin care elevii mei mai puteau uita de iubirea părinților, înlocuită actoricesc la nevoie.
Profesorilor mei le-am respectat ținuta demnă, le-am admirat mai târziu profunzimea competențelor
Cum a fost Liceul Pedagogic din Câmpulung Muscel din punctul de vedere al studiilor, al seriozității, disciplinei, al respectului față de școală și cadrele didactice? Cum erau profesorii? Dar examenele? Ce vă amintiți despre Bacalaureat?
Am ales să dau examenul de bază plus cel vocațional specific Școlilor Normale, lăcaș cu vechime și mari merite situat în orașul moștenitor și continuator de istorie culturală și civilizație urbană – Câmpulung Muscel. Am depășit cu brio puternicele probe selective tradiționale – româna și matematica, date într-o semnificativă și serioasă concurență. Dar greul urma, acesta a fost nu numai pentru mine, anume trecerea obstacolelor reprezentate de probele vocaționale, dominate de fete: mai ales cele vocale – vocile băieților erau în schimbare, dar protejate direct de directorul școlii, celebrul prof. Ilie Stănculescu, care voia și băieți în școala lui (am fost în clasa A, cu 10 băieți și 32 fete – ce voci superbe și celebre coriste). Au urmat, nu uit, probele de dicție, caligrafie, desen, ținută fizică și educație fizică (ce mai echipe aveam la școală, o spun cu mândrie deloc reținută, amintindu-mi de întrecerile cu echipele Liceului Dinicu Golescu (mereu, valorosul competitor, „adversar“, ziceam noi).
Ce a fost și ce a rămas în timp școala devenită acum Liceul Pedagogic? Răspund cu o notă de emoție pozitiv-tonică: o școală tradițională, cu o lungă și meritată valoare în timp, semnificativ profesionalizată în imaginea pe care o avea în țară, recunoscută și declarată fără rezerve atunci, cu o destinație certă: formarea competențelor Învățătorului pentru lumea ruralului. Mai adăugăm, o spunem și astăzi, constanți apărători ai statutului ei, relativ controversat, cel puțin în perspectiva noii legi a învățământului din România: Instituție a unei nobile profesii, creatoare de oameni simpli, dar profesioniști reali, care îi fac pe alții să ajungă mari, cu mult har inspirațional și cu filosofie activă făuritoare de destine. Învățătorul este cel care pune în mișcare cunoașterea de sine și a celorlalți, a lumii și universului ludic, puternic lăuntric. El deschide multele căi ale minții, experienței și drumului spre înțelepciune, spre a ști cât mai mult, cât mai profund, redescoperind enigme și determinând studiul permanent și temeinic!
Profesorilor mei le-am respectat ținuta demnă, le-am admirat mai târziu profunzimea competențelor, responsabilitatea și aprecierea deschiderii moderate la jocurile mentalului cerut de rigoarea profesiei în timp, deschiderea frământată de ideea cum să stimulexe curiozitatea. Poate însă, o spun azi cititorilor, mult mai puțin se făcea distincția între greșeală și eroare, cum o fac eu azi, în procesul învățării autentice, puternic personalizate, al creativității și inovației, de care sunt stăpânit încă de atunci. Biruința a venit abia târziu, în facultate și după! Îmi reamintesc acum și dificilul examen de stat pe care l-am absolvit cu note pe merit, bucurându-mă de șansa aprobării Inspectoratului Argeș de a merge, ca excepție, la examenul de admitere la facultate.
Jocul gândirii libere era stimulat și atunci
Cum au decurs studiile universitare? Ce impact a avut cadrul ideologic asupra conținutului disciplinelor și a atmosferei universitare în ansamblu? Ce profesori ați avut în facultate? Care dintre ei v-au influențat cel mai mult?
M-am înscris la Facultatea de Filosofie, secția de pedagogie-română, dând trei probe de examen: Limba și literatura română, Istorie și Filosofie. Erau doar 10 locuri și cred că 193 sau 196 de candidați. Examen și concurență, nu glumă! Am reușit doar doi băieți și 8 colege. Primele locuri au fost obținute de cei doi băieți ai grupei, absolvenți de Liceu pedagogic, deveniți 5 ani colegi de cameră în căminul studențesc, în anii 1965-1970.
Condiții foarte bune de studiu intensiv, zilnic, cu prezență aproape obligatorie – 10 studenți evaluați în 2 ore semnifică seminarii dure; program săptămânal de 6 zile, cu peste 36 de ore pe săptămână, participând la o triplă specializare: pedagogie-psihologie, filosofie și limba și literatura română, ca dublă specializare oficială. În primii doi ani aveam 10-12 examene/semestru. Noroc mare, în anul trei s-a redus numărul de examene la 6 pe semestru, datorită mișcărilor studențești dintr-o țară europeană. Studiile universitare pe grupe separate nu le puteai ocoli! Cadrul ideologic era doar unul aparent. Accesul la literatura străină era asigurat în sala bibliotecii de cărți rare! Dacă vroiai să citești, puteai. Timpul era greu de planificat. Conținutul ideologic era prezent doar în cărți, nu în dezbaterile libere. Jocul gândirii libere era stimulat. Profesorii noștri simțeau suflul noii generații: pedagogia, psihologia și practica profesional-didactică îmi erau la îndemână: citeam mult însă din metodologia cercetării, psihologia învățării, managementul și personalitatea grupurilor, istoria și dialectica filosofică sau noile orientări în axiologie, alături de literatura universală, lingvistică și hermeneutica textelor. Personal, având ceva calități jurnalistice, am intrat în presa studențească, salariat fiind, cu articole ce se bucurau de aprecierea conducerii revistei.
Profesorii care mi-au marcat evoluția au fost mulți. Rețin și astăzi profesori din timpul studiilor precum: St. Stoian, M. Giurgea, I. Cerghit, T. Pop, D. Potolea, E. Păun din științele educației, M. Flonta, Al. Boboc, C. Zamfir, filosofi, astăzi membri ai Academiei Române, Matei Călinescu, I. Diaconescu, Gelu Ionescu, filologi. În timpul uceniciei de asistent universitar la multe facultăți ale Universității din București sau de membru al comisiilor de definitivare și gradul didactic II în învățământ, am cunoscut și alte modele universitare, din domeniile Dreptului, Filologiei, Limbilor engleză și franceză, Geografie, Matematică, Biologie, Chimie, toți valori în domeniul lor de referință academică, care au lăsat urme profesionale pozitive în mentalul și maniera mea didactică.
Cariera universitară am început-o în colectivul Catedrei de Pedagogie a Facultății de Filosofie
Sunteți un profesor foarte cunoscut și apreciat în lumea educației, în mediul academic și de cercetare. Cum v-ați început cariera didactică? Care au fost cele mai semnificative momente ale acesteia în parcursul de la asistent la profesor emerit?
Debutul în cariera didactică universitară s-a produs imediat după finalizarea celor 5 ani de licență (1 septembrie 1970), prin decizia Comisiei guvernamentale, cu repartizare în învățământul superior. Cariera universitară am început-o în colectivul Catedrei de Pedagogie a Facultății de Filosofie, Universitatea din București. Funcția de start – asistent universitar preparator, 3 ani stagiar, la catedra de specialitate, cu activități la diferite facultăți, după necesități.
Continuarea a avut o evoluție normală, cu titularizări prin concurs în funcțiile de asistent titular (3 ani), apoi de lector (3 ani). A urmat o lungă perioadă până în 1990, când am promovat prin concurs conferențiar și, după 2 ani, profesor (1992). Ca urmare a acestei ultime poziții și a îndeplinirii tuturor condițiilor științifice, am primit și dreptul de a conduce doctorat în Științele educației la Facultatea de Filosofie, Universitatea din București. Urmare a desprinderii de Facultatea de Filosofie și constituirea noii Facultăți de Psihologie și Științe ale Educației, am funcționat la cea nouă, în aceeași catedră, unde activez și în prezent ca profesor consultant și conducător de doctorat în cadrul Școlii Doctorale Psihologie și Științe ale Educației.
Am învățat, învăț și voi continua să învăț
Ați avut modele ca profesor?
Da, sintetizând mereu valorile și nuanțele, mai ales cele care mi se potriveau sau de care aveam nevoie. Am învățat, învăț și voi continua să învăț, recunoscând ceea ce este mai bun, util și utilizabil la colegii mai tineri sau mai vârstnici decât mine. Pun preț, în continuare, pe valorile înțelepciunii statornice, ale echilibrului intelectual, emoțional, moral-volitiv-caracterial și puterii de a întreba, de a rămâne fundamental omenos, dincolo de poziții manageriale.
Aștept să mai am multe întâlniri de la care am de învățat
Care sunt cele mai importante întâlniri pe care le-ați avut de-a lungul timpului, care v-au marcat intelectual și moral?
Da, am avut, am și aștept să mai am multe întâlniri de la care am de învățat. Am căutat și am reușit să identific oportunități de învățare, în special în perioada ultimilor doi-trei ani, obligați la distanțare spațio-temporală. În timp însă, am avut multe de învățat. Cu impact de evidență intelectuală și morală discretă, dar semnificativă în timp, îl menționez pe prof. dr. Dan Potolea, profesorul meu din anul I, apoi decan, coleg de birou și mentor declarat de mine. El reprezintă pentru mine persoana cea mai apropiată mental, deontologic și social-emoțional, profesor pe care îl apreciez la nivelul modelului de excelență profesională și colegială din facultatea actuală. Sigur, aș putea cita și alți colegi. Sper să nu supăr pe cineva dacă nu este menționat. Adaug cu plăcerea de a-mi fi mai apropiați ca structură mentală și valori colegiale pe profesorii M. Manolescu, V. Nicolescu, R. Iucu, N. Mitrofan, O. Pânișoară, F. Tacea. Nu uit nicicum pe colegii din conducerea departamentului și facultății, deveniți rapid maturi și eficienți manageri, cărora le adaug și pe colegii mai tineri, foști studenți, actuali colegi de catedră, mulți doctoranzi deveniți azi profesori ai altor universități (Politehnica din București, universitățile din Ploiești, Constanța, Timișoara, Pitești, Craiova, Brașov), toți fără excepție dotați și cărora le doresc o frumoasă carieră universitară.
Am încercat să păstrez mereu un echilibru între fundamental și nou, inovație și evoluție
Cum ați abordat rolul de profesor din punctul de vedere al predării, al informației științifice, al accesului la bibliografia de specialitate, al sincronizării cu evoluțiile din domeniu, al colaborării cu studenții?
Cu mintea la standardele profesionalismului științific asociate puternic metodologiei inovative, deontologiei profesionale, la rigorile inițierii în cercetarea empirică internă și externă, la formarea spiritului de echipă, la prezența valorilor self-managementului temporal, plus efortul de a gestiona inteligent resursele proprii și ale altora. Mai adaug autoreflecția din timp în timp, gândirea critică cuplată cu cea autocritic-constructivă. Am încercat să păstrez mereu un echilibru între fundamental și nou, inovație și evoluție.
Am pus accent pe formarea la viitorii profesori a spiritului critic și autocritic, a respectării adevărului
Pe lângă conținuturile științifice, ce valori le-ați promovat viitorilor profesori? Ce ați încercat să le insuflați privitor la profesia de dascăl?
Pot fi esențializate valorile următoare: autocunoașterea, puterea empatică necesară formării competenței de a ști să planifici ierarhizând prioritățile, să gândești clar, conștientizând riscurile încălcării adevărului, să ai umor cu valențe de destindere, trezirea curiozității sau practicând anumite trucuri destinate ieșirii din situațiile de risc, lipsei de interes cognitiv, stresului vizibil sau indus, anxietății și/sau oboselii celor cu care lucrezi, pe un fond de reziliență, de semnificativă răbdare și responsabilitate față de comunitatea celor care nu încetează să învețe pentru sine și pentru ceilalți. Am pus accent pe formarea la viitorii profesori a spiritului critic și autocritic, a respectării adevărului.
Profesia de profesor este mai mult decât se vede, se aude, ascultă și se petrece în sala de curs și seminar
Cum ați colaborat cu studenții? Sunteți un profesor exigent? Ce înseamnă exigența în educație?
Colaborarea a fost și este frecvent una normală, alteori foarte bună, uneori chiar excelentă. Nu-i poți satisface pe toți studenții. Sunt și fluctuații, se ating uneori zone încărcate de satisfacții pline de bucuria activismului, alteori sunt stări de reflexie adâncită, de amânare motivată, de căutări reciproce, de oboseală, de fluctuații ale prezenței. Profesia de profesor este mai mult decât se vede, se aude, ascultă și se petrece în sala de curs și seminar. Există destule aspecte care s-au petrecut și se petrec dincolo de relația vizibilă din exterior. Urmăriți, spre exemplu, tensiunea studenților în fața unui subiect plin de întrebări, de incertitudini, de comunicare opintită, asociate momentelor necesare conduitei de amânare (psihologia le introduce în categoria numită procrastinare), cu efecte uneori și de vindecare a delăsării, a câștigului sau pierderii de timp, ideii a fi eficient mai târziu, deși potențial poți astăzi. Ceasul ticăie fără oprire, iar gravitația funcționează banal, cum spune psihologul Piers Steel (Procrastinare, Litera, 2012). Profesorul judecă necunoscutele ecuației, evaluează costul debalansării temporale și poate spune: „totul, toate la vremea lor“. Important este momentul depășirii, al ieșirii pentru a nu rata expresia „Evrica!“, atât de mult așteptată la o posibilă soluție imaginată, căznită sau cu ajutorul inteligenței artificiale. Îmi vin în minte și multe trucuri pe care nu ți le spune nimeni. Esențiale rămân și se impun conștiinței noastre active profesional-didactice, tuturor celor implicați în formarea profesorilor tineri, câteva imperative, între care reținem: o foarte bună stăpânire a științei și istoriei domeniului, a tehnologiei și artei de a ști cum să înveți tu, împărtășind direct studenților tăi, în și prin predare-învățare, pătrunderea în tainele cunoașterii prin studiul logicii și tehnicilor acestui frumos domeniu (I. Neacșu, Metode și tehnici de învățare eficientă, Polirom, 2015), curs introdus și ținut de mine ca titular la facultatea de profil. Un astfel de curs îl găsim și în planurile de învățământ al altor mari universități ale lumii, cu denumiri apropiate (Universitatea Rotterdam, Olanda, sau universități din Anglia, din SUA, cu subtitlul de survival guide ș.a.).
Am propus prelungirea la 4 ani a stagiului doctoral
Privitor la doctoranzii dvs., ce teme de cercetare îi atrag? Cum asigurați calitatea pregătirii și a contribuției doctorale?
Menționez câteva detalii care explică parțial și elemente de procedură personală. Cu aproximativ un an înainte de admitere, fiecare candidat vine cu 2-3 propuneri de teme personale; urmează un studiu privind ultimele cercetări produse la marile universități din țări cu cercetări de vârf în domeniul de referință al intereselor conturate. Se examinează nevoile școlilor, confruntarea cu proiectele/prognozele planurilor de cercetare ale României pe următorii 5-10 ani, apoi le confruntăm. În finalul premergător deciziei de participare la examenul de admitere, decidem alegerea unei teme, elaborarea unui proiect personal cu respectarea unei metodologii publice riguroase la nivelul Școlii doctorale, acceptat și asumat. După examenul de admitere, urmează o perioadă semnificativă (1 an) de pregătire și evaluare științifico-metodologică la 6-8 discipline cu identitate formativă variabilă. În anii II și III, urmează stagii de consiliere, documentare și elaborare de 4 referate științifice cu susținere publică personalizate în fața comisiei de îndrumare și alte 4 referate sub consilierea și evaluarea coordonatorului/subsemnatului. Tematica propusă și examinată în teze este semnificativă pentru întâlnirea pedagogiei cu domeniul specializării condidatului. Am sugestii și pentru creșterea calității formării doctoranzilor în cadrul Școlii Doctorale a Facultății de Psihologie și Științele Educației. Personal, am propus și oficial prelungirea la 4 ani a stagiului doctoral, pe care-l sperăm aprobat în viitoarea Lege a învățământului superior.
Sunt un autor mereu provocat de dificultatea cercetării unui nou domeniu în științele educației sau interdisciplinar
Aveți o prodigioasă activitate în domeniul cercetării și ca autor de tratate, cărți, lucrări științifice. Care sunt domeniile dvs. de interes? Cum vă definiți ca autor în vastul domeniu al Științelor Educației?
Răspunsul nu poate fi decât unul sintetic, ținând seama de numărul mare de ani ai experienței profesional-didactice, de cercetare științifică, de rezultate și lucrări publicate. Mai relevante aș aminti câteva centre de interes epistemic cu identitate și nuclee cristalizate. Astfel: formarea identității personalității școlarului și studentului; motivația reușitei școlare și sociale vs nereușitei și abandonului școlar; știința, tehnologia și arta învățării eficiente; instruirea, învățarea și evaluarea în educație; competențe și valori curricular-experiențiale; psihopedagogia comportamentelor toxice; managementul factorilor de risc și universul dependențelor; creativitatea în școală; vulnerabilitatea educațională în lumea ruralului; reconstrucții în limbajul științelor educației; metacogniția și performanța școlară; factorialitatea performanței și antrenamentului mental în domeniul sportiv; modele și modelarea conduitelor cognitiv-acționale; relațiile educaționale; intervenții epistemologice în economia cunoașterii didactice; evaluarea elevilor în învățământul primar; optimizarea tranziției între ciclurile școlare; învățarea la adulți; stilurile de predare; stilurile de învățare; autoeducația; modele de transfer optimizatoare în educație; teorii ale învățării – sinteze inovative; strategii didactice; metodologii de proiectare, de predare-învățare și evaluare în domeniile curriculare de bază – limba și literatura română, matematică și tehnologii constructive; paradigme în cercetarea educațională aplicată; transformarea legităților învățării în acțiuni eficiente; procesualitatea conștiinței de sine, activă, creativă, responsabilă etc.
Între lucrările de autor menționez, pe lângă cele prezentate în fișa personală, publicația din editura de prestigiu la vremea aceea, teza de doctorat sub titlul Motivație și învățare (E.D.P., 1978).
Într-o sinteză autoevaluativă, sunt un autor mereu provocat de: dificultatea cercetării unui nou domeniu în științele educației sau interdisciplinar, drumul optimizării creative a realizării trecerilor subtile de la util/teorie la utilizabil/practic, de la incertitudine și interogație la substanța transformativă a învățării în certitudine, de la discontinuitate la continuitatea generată de fluxul achizițiilor și noilor descoperiri.
Ați ocupat funcții importante în Ministerul Educației. Ce ne puteți spune despre această activitate?
Am avut o perioadă de prezență continuă în minister (1992–2006 ) și am îndeplinit funcții manageriale importante, o prelungire parțială a misiunilor din cei doi ani de expert guvernamental la Guvernul României (1990–1992). Au fost ani de experiență managerială, cu decizii prețuite de o bună parte dintre miniștrii care m-au menținut în funcții, deloc ușoare prin responsabilitățile cu care eram onorat sau încărcat. Paralel, mi-am menținut neîntrerupt activitatea didactică și de cercetare la catedră, acceptând standardele vremii, mai ales ale alegerii între libertatea de a continua prin decizia miniștrilor sau de a pleca dacă nu eram câștigător al multor examene-concursuri de competență. Unele condiții erau impuse sau cerute de postul destinat ocupării, fie prin statutul funcției, fie al deciziei miniștrilor, ca decidenți numiți de politicul vremii.
Dintre obiectivele și reușitele perioadei manageriale aș menționa: creșterea calității concursurilor și stabilitatea resurselor manageriale din conducerea inspectoratelor școlare; managementul gestiunii raționale a împrumuturilor prin proiectele cu Banca Mondială, centrate pe: modernizarea bazelor curriculare (manuale și suporturi materiale), reforme instituționale – licee și școli vocaționale, introducerea tehnologiilor și softurilor informaționale în școli, formarea și perfecționarea cadrelor didactice preuniversitare, inovări în metodologiile didactice din învățământul obligatoriu, optimizarea învățământului rural, realizarea proiectelor de reforme în învățământul preuniversitar și superior din România. Au fost reale și utile schimburile educaționale productive prin stagiile de formare și cooperările sistematice cu experți din sisteme de învățământ performante (SUA, Germania, Anglia, Franța, Elveția, Olanda, Austria, Israel, Australia), precum și introducerea reperelor statistice în cunoașterea indicatorilor de raportare a evoluției învățământului din România, a fundamentării politicilor publice.
Suntem obligați, cu puține alternative, la învățare socială continuă, la consultare sau la un ajutor calificat
Care sunt provocările revoluției digitale la adresa educației în era informației și a comunicațiilor și în societatea cunoașterii?
Dacă totul este în mișcare, revoluția puternică a digitalului, respectiv efectele a aceea ce numim educație digitală produc astăzi îngrijorări și alertă, mai ales prin tulburările efectelor aplicațiilor în viața noastră cotidiană.
Pentru creatorii de tehnologii și software sau pentru experții domeniului, obiectivele și practicile aplicative sunt limpezi. De multe ori, acestea sunt greu de înțeles și sunt dificil de depășit pragurile critice ale adulților, mai ales la confruntarea cu subtilitatea efectelor competitive ale utilizărilor practice, ale noilor stiluri de învățare și de viață. Motivații speciale pentru învățare sunt conexe nepracticării inițiatice ale foștilor elevi în școală sau în profesiile tinereții trecute. Mecanismele digitalizării schimbă astăzi profund liniștea relațiilor omului cu funcționalitatea regulilor introduse de multe dintre instituțiile statutului civilizat, tehnologizat informațional și modern. Suntem obligați, cu puține alternative, la învățare socială continuă, la consultare sau la un ajutor calificat pentru a fi operativi profesional sau existențial. Problemele cele mai critice sunt pentru cei din mediul rural sau pentru vârstnici.
Toată societatea românească trebuie să meargă la școală!
Pe fondul evoluțiilor rapide pe toate planurile, se vorbește de o schimbare de paradigmă în educație. În ce constă aceasta?
Strict vorbind, perspectiva devine una socio-culturală, fiind nevoie, cum spuneți, și de o schimbare de paradigmă. De aici, o primă direcție formulată prin enunțul imperativ: toată societatea românească trebuie să meargă la școală!
Este necesar, în regim de urgență, un proiect național prioritar privitor la educație. Sunt necesari bani, instructori bine plătiți, dispozitive cu acces larg la utilizare, educație digitală pentru adulți motivați, indiferent de vârstă, mediu existențial sau loc de muncă!
Viabilitatea proiectului semnifică o schimbare și de start. Adică trecerea la depășirea inițiativelor familiilor, la stopul amânării, la introducerea educației digitale de la vârstele timpurii, fie sub forma jocurilor, fie, la clasele I-IV, printr-un curriculum atent pregătit științific, instrumental-tehnologic, psihologic, pedagogic și cultural-atitudinal. Subprogramele există in nuce, inclusiv cele de formare a personalului didactic în funcție, a unor software-uri oferite de alte sisteme educaționale (limbajul este unul universal). S-ar impune urgența constituirii unei TASK FORCE în domeniul de referință, elaborarea de strategii modulare și interdisciplinare, proiectarea unor noi mecanisme de învățare simplificate, cu evitarea complexității, cu publicarea unor noi contribuții ale specialiștilor privind învățarea învățării, cu identificarea unor modele de transformare progresivă a strategiilor mentalului copiilor și asimilarea unor modele calitative și pragmatice de studiu școlar și academic.
Asimilarea și aplicarea tehnologiei în educație este un proces mereu nou și complex
Cum priviți rolul tehnologiei în educație și procesul de integrare a acesteia în procesul educațional?
Pot să vă dau un exemplu personal: am vrut să învăț ceva sistematic și relativ bine prezentat pedagogic despre utilizarea strategiilor online la trecerea concretă în activitatea cu studenții la începutul Covid-19. Am umblat în librării, în anticariate, la cunoscuți cu copii elevi de gimnaziu. Greu am găsit literatură pedagogică de inițiere. Doar unele manuale. Ce ne pot spune decidenții programelor naționale, ce ne spun editurile de carte școlară? Am găsit ceva publicat, carte pedagogică, la Editura Polirom, unde am și publicat ceva despre temeiurile învățării digitale. Mă opresc aici. Povestea este ceva mai complicată. Și aceasta pentru că limbajul domeniului este complex, structura gramaticală a limbajului este mai abstractă, mult mai dificilă și diferită de cea obișnuită. Nu mai vorbim dacă ne propunem să înțelegem funcționalitatea procesărilor ce au loc în creierul uman încă nepregătit, neantrenat, nemotivat, fără de ajutor. Asimilarea și aplicarea tehnologiei în educație este un proces mereu nou și complex.
Rolul pozitiv al lifelong learning-ului este limpede, nu de azi, de ieri
Un concept care exprimă filosofia actuală a educației, viziunea asupra rolului acesteia în existența individului și a societății este lifelong learning. Ce presupune educația ca proces continuu, de-a lungul întregii vieți?
Pentru domeniul educației, rolul pozitiv al lifelong learning-ului este limpede, nu de azi, de ieri. Amintim doar filosofia marilor reprezentanți ai istoriei educației, teoriile pe care noi le enumerăm în sintagma „Paradigmele clasice ale educației“. Acestea sunt înscrise conceptual în modelele teleologice ale educației, în paradigma curriculumului destinat învățării continue, sistematice și profunde profesional, în sensurile postmoderne ale autoeducației, în politicile publice de educație strategică și permanentă a adulților, în analizele crizelor globale, prezente în forme dintre cele mai variate, contextuale, umane și non-umane. Modelele mentale de abordare sunt foarte largi, uneori deschise, alteori dirijate. Mai limpede, implicațiile pot fi examinate citind paginile aflate sub efectul a ceea ce trei autori (Kahneman, Sibony și Sunstein) numeau Efectul de noise (în traducere liberă zgomot, gălăgie, bias), cum se preciza în lucrarea Noise: un defect al judecății umane (Velant, 2021).
Suntem departe de a cunoaște o reformă pe măsura timpului pe care-l trăim
Învățământul românesc încearcă de mai mult timp să se reformeze. Unde ne aflăm ca sistem educațional din punctul de vedere al calității și eficienței educației?
Suntem departe de a cunoaște o reformă pe măsura timpului pe care-l trăim, cu rezonanță la ce se întâmplă în țările avansate curricular și tehnologic, cu ceea ce doresc și așteaptă de ani buni actorii educației. E adevărat că, uneori, apar ici, colo și unele schimbări și inițiative noi, fără o concepție clară, fără o viziune integratoare, fără semnificative și relevante repere ale calității rezultatelor cerute de piața muncii, de satisfacerea stării de bine (wellbeing) a celor ce au statut de realizatori și beneficiari. Principiile pe care le văd ca fiind minimal satisfăcătoare și funcționale, cu mici efecte reformatoare, vizează școala și educația în care tocmai valorile calității rămân: să fie derivate și asociate cerințelor și așteptărilor elevilor, profesorilor, părinților, directorilor și comunităților în care sunt integrate; să fie rezonante cu ideile leadership-ului prezent în ariile școlii de mâine. Deopotrivă sunt semnificative și valorile create și transmise cotidian, precum încrederea în oamenii școlii, în deciziile lor profesionale, publice adesea, în motivațiile intrinseci ce implică responsabilitatea față de creatorii de procese, produse și rezultate conținând valori umane adăugate și nou create, însoțite de dovezi.
Un model al principiilor calității și eficienței educației provenind dintr-o altă arie geografică (Coaliția Școlilor Americane) lansează chemarea la: promovarea încrederii si conduitei decente; formarea generală a profesorilor și, după caz, ca specialiști într-un obiect de învățământ; limitarea raportului elevi-profesor la nivelul de un profesor la un număr rezonabil de elevi (80 în SUA).
Încă se așteaptă un program național coerent
Conform unor statistici europene, aproape jumătate dintre elevii români, circa 42%, sunt analfabeți funcționali… În aceste condiții, ocupăm primul loc în Europa, un trist record în materie de educație sau antieducație… Cum este posibil un atare fenomen?
Cum datele statistice sunt relevante, analfabetismul funcțional este tulburător și trist, individual și social, indiferent de partea pe care am supune-o analizei. Simplificând lucrurile, constatăm o ruptură greu de acceptat în substanța ei între efortul de cunoaștere și nivelul de înțelegere a esenței valorilor de utilitate și utilizabilitate ale mesajelor transmise, pentru a nu vorbi și de conștientizarea semnificativă a contribuției mecanismelor economiei cunoașterii la progresul individual și social.
Urgența acțiunilor este cerută, chiar alertant, de mai toți analiștii sistemului, în special de cei care se respectă și doresc a-și păstra independența față de politic. Cauzele sunt multiple. Încă se așteaptă un program național coerent de pătrundere în esența lucrurilor, în cel puțin 10 ani de realfabetizare funcțională autentică, dincolo de ideatica frumoasă și generoasă a țintelor fluide în indicii globali ai narativului social conținut de sintagma România educată. Sugerăm și o reexaminare a deficitelor educaționale prin evaluările făcute cu orice preț fără feedback-ul așteptat la nivel de curriculum, de școală, de zonă, de strategii corective ale construcției probelor de examinare, cel puțin la clasele a II-a și a VI-a. N-aș numi eforturile drept antieducație, dar urgența raționalizării pedagogice a acestor mișcări evaluative sper să se producă în curând, valorizând expertiza profesională pedagogică preuniversitară și universitară, mixtă și în mod vizibil nonpolitică.
Motivația s-a schimbat prin opțiunea tinerilor de a fi primiți în universități străine
În același timp, avem olimpici internaționali, ocupăm primele locuri la competițiile mondiale la discipline fundamentale… Cum se explică, de această dată, performanța? Care ar fi rețeta ei, dacă există o rețetă?
Această realitate excepțională ne bucură, deși stimulii acordați celor care își investesc energiile, timpul, uneori nedeclaratele sacrificii ale bucuriilor și ale altui tip de consum al timpului vârstei lipsesc. Mai cred sincer că motivația s-a schimbat prin opțiunea tinerilor de a fi primiți în universități străine. Avem în vedere și în măsura în care competițiile se pregătesc relativ diferit de cele sportive. Nu cunosc toate criteriile de pregătire timpurie, premergătoare selecției astăzi, calitatea întregului parcurs strategic, tactic și pragmatic al meditațiilor/ajutoarelor, a raportului cuplat între pregătirea preuniversitară și cea oferită de ascendentul consilierii universitare. Oricum, rețeta este ușor schimbată, sesizând și spargerea dominației centrului (a Bucureștiului) cu pozitiva centrifugă spre alte zone, spre alte școli. Toate merită sincer felicitările mele. Cei mai buni elevi, cu inteligențe multiple și lucrate îndelung, consiliați de profesori cu vocație pedagogică să opteze pentru candidatura de mâine la universitățile din România. Cea din București, în care eu încă mai lucrez, este sigur una dintre acestea. Îi așteaptă, îi așteptăm. Și știu, și recunosc: vin, învață, ne mulțumesc! Avem vârfuri, viitorul pare asigurat. Să le apreciem eforturile, să-i stimulăm pe cei implicați!
Diferențele sunt însă până la un punct firești
De ce există diferențe atât de mari în cadrul sistemului nostru de învățământ?
Diferențele sunt însă până la un punct firești. Tradiția și istoricul ne pot spune multe. Calitatea, prestigiul unor nume ale profesorilor devin referențiale. Se adaugă șansa unor contexte documentare, suporturi științifice de cercetare, de practică profesională, de ocupare a unui loc de muncă paralel cu studiile de cei aflați în băncile amfiteatrelor. Factorii care generează contraponderea sunt identificabili în dificultățile financiare, în greul acces la un cămin civilizat, în nesiguranța obținerii unei burse de studiu ș.a., demotivanți ai candidaților, social vorbind.
Educația se confruntă cu dificultăți pe multe paliere
Care sunt, într-o privire concentrată și esențială, cele mai importante probleme și dificultăți ale școlii noastre de azi?
Educația se confruntă cu dificultăți pe multe paliere. Instituțional, finanțarea, managementul birocratizat și relativ politizat, potențialitățile reduse de afirmare acțională a leadership-ului, curriculumul încărcat, pe fondul unei slabe corelări a culturii științifice cu cea generală, a culturii mental-creative subordonate celei mnezic-reproductive, demotivarea actorilor educației – elevi și profesori, selecția și promovarea cadrelor didactice pe bază de criterii nonvocaționale, autoritatea profesorului deteriorată, statistica nerelevantă în luarea sau schimbarea deciziilor, deschiderea la experiențe limitate și marcate de puterea controlului inspectorilor, strategia calității dominată de calimetria cantitativului, alături de cercetarea și inovația aflate în suferință ș.a.!
Simțim declinul și recunoaștem că el are o notă generală
Educația românească trece printr-un declin prelungit. Nivelul cunoașterii la nivelul disciplinelor și al culturii generale la elevi este din ce în ce mai scăzut, absolvenții de liceu știu tot mai puțin… Care sunt cauzele acestui declin?
Da, aveți dreptate, simțim declinul și recunoaștem că el are o notă generală, a început ceva mai de vreme. Cauzalitatea se situează în interiorul socialului, și nu în afara acestuia, este evitată din rapoartele și politicile publice. Între cauzele care mi se par fundamentale, aș enumera: limitele actualului sistem de formare monodisciplinară, de normare și evaluare a pregătirii cadrelor didactice, lipsa de atitudine inovativă a cadrelor didactice și elevilor la clasele gimnaziale și liceale, toleranța în fața artificialității pregătirii în clasă sau acasă, absența raportărilor publice ale școlilor privind progresele vs regresele elevilor în atingerea obiectivelor raportate esențial la standardele stabilite în programele școlare, conduita profesorilor mult prea reproductivă cognitiv, cu slabe criterii automotivante, fără satisfacerea reperelor calității progreselor în stăpînirea și transferul formativ al curriculumului, evaluarea rezultatelor slabe sau mediocre la Bacalaureat, cum se produce și la elevii unor școli mici, cu 4 ani de studii liceale cu profesori calificați.
Lectura constituie fundamentul cunoașterii de sine, al construcției intelectului competent
Elevii de azi nu prea mai citesc… Când n-au încotro, citesc rezumate… Cum se explică îndepărtarea de carte și de lectură? Care sunt efectele fenomenului pe plan cognitiv, intelectual și spiritual? Cum ar putea fi atrași elevii spre lumea cărților?
Trist, dar adevărat. Lectura constituie fundamentul cunoașterii de sine, al construcției intelectului competent. Într-o recentă carte publicată în calitate de coautor, sub titlul Lectura și formarea competenței lectorale (Editura Universitară, 2019), precum și într-un recent studiu publicat în revista dvs., Tribuna învățământului, am examinat multiplele fațete ale cauzalității și efectelor lipsei de lectură/lecturi în rândul elevilor, studenților și, poate, uneori, și al profesorilor. Reflecțiile noastre s-au oprit și asupra lumii ruralului, asupra insuficienței cărții școlare în bibliotecile publice sau școlare, precum și a prețului prea ridicat al acestora. Pe cale de consecință, sunt prezente și recomandări cu valoare de creare a unui minighid metodologic util mediilor școlare. În sinteză, cauzele îndepărtării elevilor de lectură ar fi multiple, iar soluțiile pentru întoarcerea lor la carte și la beneficiile cititului țin de profesori, de familie, de prețul cărților, de introducerea lecturilor între criteriile evaluării școlare și la alte discipline, de valorizarea activităților și a rezultatelor calitative din educația nonformală între criteriile și componentele evaluărilor școlare.
Soluția schimbării o reprezintă mintea deschisă la noutăți și inovații, cu pilotare și experimente de validare
Cum ar putea fi scos procesul de predare-învățare din abordările osificate, rigide, lipsite de imaginație, de deschidere și eficiență? Cum poate fi implicat mai mult elevul, provocat să gândească, să-și dezvolte capacitatea de înțelegere, spiritul critic și creativitatea?
O primă explicație simplificată a situației: contextele captivității perceptive și a imaginarului generate de mijloacele moderne de informare și comunicare (TV, tableta, radioul, rețelele, mass-media tabloidizată etc.), pe de o parte și, pe de alta, cărțile subțirele destinate imaginarului sau mentalului cititorului tânăr, multe însă noncreative. Nu omitem nici oferta unor stiluri de scriere care consumă din eforturile sau plăcerea ori nevoia unui prețios timp al refacerii potențialului mental și emoțional, îndepărtează dorința de a gusta umorul sau întâlnirile de spirit. Să recunoaștem: se pierd generații. Abordările didactice sunt uniforme, reci, non-empatice, închise noului, inclusiv inutilizării scenariilor de artă miniteatrală în clasă la lecția de literatură. Nici tehnologia interdisciplinară motivantă de tipul mentimeter, ca instrument de cercetare, nu o găsim frecventă în recursul inovativ și motivant al unității între practica experiențială și cea digitală, cerută de didactica aplicațiilor interdisciplinare a ultimilor ani. Soluția schimbării o reprezintă, înainte de toate, mintea deschisă la noutăți și inovații, cu pilotare și experimente de validare.
Un exemplu pozitiv al nonformalului și informalului motivant este oferit de ONG-ul național FICE România, care a creat și inițiat acum câțiva ani Festivalul Bucuria lecturii, coordonat de prof. univ. dr. Sorin Ivan, directorul prezentei reviste.
Cu puține excepții, nu cred că se învață prea mult
Se spune că în școala românească se învață prea mult, că volumul informației este prea mare, că elevii sunt copleșiți… Este nevoie de o reformă a conținuturilor, de simplificarea materiei în era informației și a cunoașterii?
Cu puține excepții, nu cred că se învață prea mult. Da, cred că uneori volumul cunoștințelor și al timpului petrecut în clasă nu este rațional planificat, nici distribuit și gestionat familial, dar, în niciun caz, cel al deprinderilor și al atitudinilor creative nu depășește potențialul de studiu actual și tradițional stabilit de științele comportamentale și dezvoltarea psiho-neurologică a elevilor, iar elevii sunt fie copleșiți, fie trăiesc o stare de puternic stres. Efectele negative de ansamblu asupra psihicului în formare sunt intuite sau devenite uneori alertante la nivelul unor personalități relativ slabe, nematurizate, neintegrate și neperformante educațional și al dezvoltării personale sau sociale. Ce ne spun cercetătorii psihologi și pedagogi, medicii școlari și igieniștii, chiar actorii scenei educaționale din România în studiile publice despre posibilele efecte negative la nivelul populațiilor școlare reprezentative? Aștept și eu studii empirice longitudinale care să ne permită decizii satisfăcătoare. Mai știu că negativul presei acuză marele consum de timp, de efort mental sau fulgurantul imaginar demotivant, noncritic. Avem argumente care ne determină să propunem schimbări ale unor elemente de concepție, de proiectare curriculară la nivel național.
Dar conceptorii și creatorii de manuale școlare, de carte pedagogică exprimă o opinie avizată în domeniu? Ce ne pot spune ei cu privire la valorizarea vs respectarea criteriilor actuale privind dezvoltarea și evoluția parametrilor potrivit vârstelor? Pedagogii și metodologii domeniului au și ei sarcina de a răspunde fundamentat cu privire la integrarea, modularitatea și abordarea interdisciplinară a curriculumului, răspunsuri conexe celor privind calitatea și nivelul strategiilor și metodelor didactice facilitatoare ale eficienței învățării. Poate cineva să ne răspundă la întrebarea: care a fost motivația de a scoate istoria științei din curriculumul învățământului superior pedagogic al formării cadrelor didactice iar, la limita acceptabilității, să răspundă la interogația: cine a scos caligrafia din învățământul primar? Să citească studiile de neurodidactică modernă, uitând argumentul că se va trece progresiv la tastatura computerială. Sunt două lucruri complet diferite ca mecanisme ale formării prin învățare.
Schimbarea cere timp, pricepere și experiență
Ce ar trebui schimbat la nivelul strategiilor și metodelor didactice pentru facilitarea și eficiența învățării?
Schimbarea cere timp, cere pricepere și experiență în aplicarea competențelor teoretice profesionale, în formarea continuă a cadrelor didactice. Se cere un anume ritm al satisfacerii echilibrului între progresul științelor și didactica aplicării acestora în școală, pe de o parte, și dinamica nevoilor de cunoaștere și adaptare a copiilor-elevi, pe de altă parte. În conduita cadrelor didactice se cer aplicări timpurii ale legităților învățării adecvate dinamicii dezvoltării unui generații.
Sintetizând, propun spre reflecție apelul la studiul relației devenite triadice cauză-efect-cauză. Semnalăm prezența sau absența unor efecte psihologice și pedagogice din practica predării, învățării și evaluării. Spre exemplu, putem menționa: efectul de fluture, de feedback, Hawthorne, de brain-gym, de bandă mentală, inteligențele multiple, rolul undelor Alpha sau Gamma, biopsihoritmurile, efectul întreruperii fluxului prezentării conținutului la o lecție/un curs, similar scenariilor de construcție a filmelor seriale, pe care le așteptăm zilnic sau săptămânal! De ce nu s-ar aplica și didacticilor noi, aplicabile multor discipline școlare?
Calitatea în educație are evoluție, are dinamică și costă
Care sunt, în viziunea dvs., căile și mijloacele pentru creșterea calității în educație?
Calitatea în educație are evoluție, are dinamică și costă. Personal, disting cel puțin patru orientări. Prima aș situa-o la nivelul selecției vocaționale, al pregătirii competențelor de formare profesională pentru o dublă arie curriculară, al concursului pentru intrare în învățământ și al unei mai mari conștiințe responsabilizate în relațiile cu școala, cu părinții și comunitatea.
A doua o situăm la nivelul creșterii capacității manageriale și al leadership-ului proactiv și creativ din școli.
A treia o plasăm la nivelul de bază al participării largi a profesorilor la deciziile privind unele schimbări în calitatea proceselor de formare a elevilor, concomitent cu perfecționarea și autoperfecționarea continuă a profesorilor.
În al patrulea rând, am în vedere preocuparea universitarilor și cercetătorilor pentru a monitoriza profesional și deschis conexiunile lor cu experiența și calitatea preuniversitarilor în a le asigura o masă critică de candidați motivați pentru ascensiunea și realizarea idealului personal.
Nu uităm în final nici preocupările constante ale misiunilor socialului profesionist destinate pregătirii misiunilor strategice specifice administrației publice centrale și ministerului de profil. Centrale pot deveni creșterea statutului profesional în societatea viitorului și armonizarea continuă cu referențialul comparativ al prețuirii raportate la celelalte profesii sociale, incluzând și formarea, salarizarea și situarea cadrelor didactice între prioritățile timpului.
Simt nevoia să amintesc deficitul prezent mai ales în zonele definite prin vulnerabilități majore
Care sunt provocările procesului de digitalizare a învățământului românesc din punctul de vedere al accesului, competențelor de utilizare, conținuturilor didactice?
Multe și importante. Ne trezim târziu, amânăm sau începem destul de târziu aplicarea politicilor publice comune în domeniul inițierii digitale la baza școlii, evident și a socialului lărgit. Simt nevoia să amintesc aici deficitul prezent mai ales în zonele definite prin vulnerabilități majore în materie de condiții existențiale, de precaritate a zonelor de civilitate a utilităților cotidiene, pentru a nu dezvolta domeniul culturii/educației digitale, unde suntem încă departe de optimul de ținere a pasului cu America de Nord sau Canada, cu Europa, cu țări precum Japonia, China-Taiwan, Filipine, Coreea de Sud sau India.
Sunt însă și câteva semnale pozitive. Nu le acoperim, dar există și ne bucură, dorind să le multiplicăm: avem o bună școală de pregătire universitară a informaticienilor, avem profesori devotați în preuniversitar și universitar cu rezultate excepționale în formarea olimpicilor internaționali, a viitorilor candidați la ingineria robotică. Avem, mai nou, și manuale didactice convertind conținuturile narativ-descriptive în limbajul ezoteric uneori al competențelor e-learning-ului sau al inițierii în ceea ce pedagogii numesc „gaming“. Experții domeniului vă pot aduce mai multe argumente privind adevărul situației critice și al biruințelor.
Efectul Flynn – După 2000, cercetările constată o scădere a IQ-ului tinerei generații cu circa 2,7 puncte procentuale
În cadrul larg al raportului dintre educație și tehnologie, cum stau lucrurile în ceea ce-i privește pe tineri?
Încerc acum și o ușoară abatere de la un răspuns direct, vorbind despre puterea și rolul transformărilor competențelor digitale la nivelul dinamicii inteligenței tinerei generații. Mai exact, avem în vedere noile provocări ale inteligenței artificiale asupra celei naturale și educate, exprimate în sintagma Efectul Flynn, formulat de economistul neozeelandez James Flynn. În esență, autorul afirmă că, dacă în ultimele decenii (până în anul 2000), puteam vorbi de o creștere a IQ-ului, în intervalul de după 2000, cercetările pe populații semnificative constată o scădere a IQ-ului tinerei generații cu circa 2,7 puncte procentuale. Explicația este plasată multifactorial în aria efectelor negative provocate de cauze endocrinologice, neurologice, alimentație toxică (prezența metalelor grele), amânării/prelungirii timpului de intrare a tinerilor în viața activă. Mai grav este faptul că se vorbește și de excesiva utilizare a inteligenței artificiale în locul celei naturale, trecerea rezolvării unor probleme în sarcina celei artificiale. Putem avea un punct de vedere al psihologilor și experților domeniului inteligenței artificiale? Putem discuta onest și despre limitele unora dintre provocările mai recente venite dinspre limbajul corectitudinii politice, al politicilor de gen, al opțiunilor religioase, al rețelelor de dezinformare sau ale sfincșilor profitori care trăiesc din înțelegeri întunecate cultural și manipulări? Da, putem, iar efectele au început deja să se vadă!
Alfabetizarea actorilor din educație devine un imperativ al calității și al prezentului
O temă a schimbării o constituie alfabetizarea digitală a cadrelor didactice. Cum priviți această idee, cum poate fi realizată?
Pe scurt, se poate începe de mâine. Cu bani puțini, descentralizat, apelând la strategia alfabetizării inter-învățării colegiale la nivelul fiecărei școli sau localități. Baza materială a multor școli este utilă și satisfăcătoare, mulți elevi din liceele de informatică devenind reali instructori. Pe când asemenea inițiative în domeniul alfabetizării educației cadrelor didactice, a părinților elevilor? Pe când inițierea unei mișcări inovatoare, cu progres asigurat? Alfabetizarea devine astfel un imperativ al prezentului. Alfabetizarea actorilor din educație devine astfel un imperativ al calității și al prezentului.
Greu cu schimbarea atitudinilor și mentalităților
Cum schimbăm mentalitățile conservatoare, rezistente la nou și inovare din sistem?
Nu atât de simplu! Greu cu schimbarea atitudinilor și mentalităților. Mai ușor cu informațiile. Rezistențele sunt multiple. Unele profesionale, altele țin de personalitatea subiecților, de vârstă, de presiunea socialului, de rigorile legislației sociale, de valorile conduitei grupului de apartenență sau de referință. Soluții? E nevoie de timp și inteligență socială, de înțelepciunea valorilor unui întreg sistem social coeziv, interactiv, capabil de sacrificii.
Fără meritocrație, mare lucru nu se va produce în continuare
O temă importantă a educației o constituie evaluarea. Ce ar fi de schimbat la evaluarea pe parcursul procesului de învățământ? Ce opinie aveți despre Evaluarea Națională și examenul de Bacalaureat? Sunt acestea suficient de relevante?
Uneori da, alteori nu! Problema nu poate fi expediată și nici tratată fugar. Simțim nevoia prezenței unor oameni valoroși, a contextelor bine valorificate, a standardelor calitative bine gândite, creative, aplicate diferențiat, pe niveluri de pregătire curriculară, cu certificarea competențelor de bază și transversale. Într-un cuvânt, fără meritocrație, cum ne spune profesorul M. Manolescu într-o recentă lucrare, mare lucru nu se va produce în continuare. Invit la o dezbatere publică și la o regândire a evaluărilor de etapă (la clasa a II-a și a VI-a), precum și la analiza modului de construcție a probelor/itemilor de evaluare, poate și a concepției evaluării școlilor (vezi metoda LISREL), a sistemului la nivel de indicatori ai calității, cu raportare publică onestă, examinatoare. Bacalaureatul nu face excepție din punctul de vedere al neizbânzilor cumulate în timp de lipsa de pregătire. Acesta rămâne o problemă de politică publică la nivel național și internațional, ale cărei consecințe au consumat multă cerneală în mass-media din România, dar instituțiile statului, inclusiv școlile în cauză, adoptă tactica tăcerii!
Notele mici sunt explicabile prin lipsa de pregătire continuă, de motivație, de lipsa de consecințe
În ceea ce privește evaluarea cadrelor didactice, ar fi necesare schimbări, îmbunătățiri? Cum stau lucrurile, din perspectiva dvs., la definitivat, titularizare, grade didactice? Sunt situații în care candidații pătrund în sistem cu note foarte mici… Ce ar fi de făcut aici?
De câțiva ani nu am mai luat parte la examenele de evaluare a cadrelor didactice la titularizare, definitivat și grad didactic II. Este însă regretabilă decizia, total greșită, a decidenților din Ministerul Învățământului de a scoate pregătirea profesional-didactică. Notele mici sunt explicabile prin lipsa de pregătire continuă, de motivație, de lipsa de consecințe.
Cu privire la lipsa de performanță metodologică, menționăm o constatare personală. Propunerea de scoatere a probei psihopedagogice de la titularizare, definitivare profesori a mai fost făcută și în perioada manageriatului meu la minister. Am corectat la timp subiectiva propunere. Mă întreb, totodată: câți specialiști în științele educației lucrează acum în Ministerul Învățământului?
Violența este unul din cele șapte păcate de moarte ale omenirii civilizate (K. Lorenz)
Violența a devenit un adevărat flagel al școlii românești. Care sunt cauzele acestuia și ce soluții vedeți pentru combaterea violenței din sistemul educațional? În același timp, școala pare a-și fi pierdut din autoritate și prestigiu… Respectul pentru profesori și pentru instituție tinde către cote minime. De ce se întâmplă toate acestea? Ce e de făcut?
Cu privire la cauze, le putem atribui personalităților cu tulburări psihiatrice și psihologice ale subiecților violenți, bioistoriei educației în familie a acestora, grupului de referință în care se află integrați. Certe sunt următoarele date: există un polimorfism și o pluralitate a cauzelor, violența face parte din fenomenologia comportamentului deviant și delincvent, îndeosebi juvenil. Perimetrul instituțiilor școlare a devenit frecvent încărcat de multiple forme ale violenței. Cauze pot fi crizele de inadaptare, frecventele umilințe colegiale, reacțiile la stările de bullying, recrudescența spectaculoasă a asocierilor între factori de presiune psihică, lipsa de autocontrol, slaba percepție a riscului violenței. Fondul poate fi și o motivație biopsihologică tulburată și haotică, neconsiliată la timp, rupturi la nivelul relațiilor între subiectivitatea subiectului violent și spectrul mecanismelor explicite și implicite (imitația, impregnația, dezinhibiția, desensibilizarea, substituția, frustrarea, compensarea, structura bolnavă a personalității, anonimatul, difuzia responsabilității personale ș.a.). Pe fondul unui social ecranat de trebuințe și impulsuri momentane sau greu de controlat, al unei slabe educații familiale și al pierderii autorității actorilor școlii ș.a., efectele violenței nu au întârziat să apară. Și, după cum am văzut recent, n-au întârziat să apară în cele mai nebănuite și grave forme, adesea neanticipabile.
Violența este unul din cele șapte păcate de moarte ale omenirii civilizate (K. Lorenz). Nu avem la îndemână soluții. Nu există rețete. Să umblăm la elementele punitive prezente în legea educației, la rigoarea regulamentelor școlilor, la reglarea autorității școlii și familiilor în materie de abateri disciplinare. Uneori chiar asupra misiunilor profesionalismului psihologilor. Specialiștii evaluatori din domeniul juridic își pot prezenta opiniile, dincolo de alternativele și rigorile legilor în funcție de tragicul consecințelor în spațiul social.
Cred că putem învăța de la alții, cunoscând modele viabile și pentru noi
Se tot vorbește despre modele educaționale din Europa și din lume… În schimbarea din educație, ar trebui să preluăm elemente din alte sisteme care și-au dovedit eficiența sau să mergem pe căi proprii? Cum priviți ideea de modele în educație?
Personal, cred că putem învăța de la alții, cunoscând modele viabile și pentru noi. Dar nu să le copiem și aplicăm fără discernământ, fără adaptări. S-a întâmplat și se mai întâmplă și azi în învățământ, curricular mai ales, însă mult mai puțin decât în alte domenii. Învățământul în Europa cunoaște, cel puțin metodologic, o relativă autonomie în practica decizional-creativă și managerială, cu deosebire în managementul activității la clasă. Avem, tradițional, experiențe pozitive în istoria învățământului nostru, de la Haret încoace, multe practici pozitive inovatoare și utile atingerii calității, care pot fi aplicate fără a vorbi de clasicitate istorică. Dau un singur exemplu întrebând: de ce am renunțat la predarea ca o poveste în învățământul primar, practicată în Canada și SUA, a canadianului K. Egan (Predarea ca o poveste, Didactica Press, 2007). De ce Istoria științei…. a fost scoasă din curriculumul formării profesorilor de diferite specialități?
Fenomenul abandonului universitar depășește la unele profiluri peste 40%
Mutând discuția pe terenul învățământului superior, de ce universitățile noastre ocupă doar locuri din partea finală a clasamentelor internaționale? Care sunt cele mai importante probleme și dificultăți ale învățământului universitar românesc?
Criteriile sunt complicate, ne spun experții evaluatori, clasificările ierarhizatoare nu suportă ușor modificări, performanțele nu pot veni atât de repede cum am vrea, probabil, noi. Diferențele sunt evidente, cu istorii și biografii instituționale bogate mai ales în recunoașteri internaționale și calitativ mai dure, trăite de cei care au studiat acolo, le-au perceput direct. Sigur, se vorbește și de unele criterii subiective, dar nu cred prea mult în ele. Evaluările noastre interne sunt în suferință.
Greu de răspuns. Chiar apelând la unele din vulnerabilitățile generate de efectele globalizării.
Sigur, globalizarea aduce cu sine și solicită un mai mare efort și putere a dinamicii mental-creative, ceea ce nu se produce masiv în toate instituțiile de învățământ universitar, la toate specialitățile și formele de participare la formare. Mă voi referi îndeosebi la profilurile socio-umaniste, definite frecvent de: puterea de reziliență diferită pentru unele intervale de vârstă ale actualilor studenți (compozițiile cunosc participări ale studenților cu media de vârstă mult mai mare decât acum 10 ani); creșterea numărului de studenți, masteranzi mai ales, angajați pe piața muncii, confruntați cu orare zilnice și săptămânale mult tolerante cu privire la prezența obligatorie a participării; motivația profesionalizării este mai degrabă extrinsecă, focalizată pe obținerea unei diplome recunoscute. Putem introduce și o altă problemă, anume angajarea unor studenți la mai mult de o facultate, uneori cu alte profiluri de profesionalizare diferite. Consecința alertantă pentru mine: fenomenul abandonului universitar depășește la unele profiluri peste 40%, mult, mult peste estimările publice și pentru eforturile financiare ale statului, peste nevoile pieței muncii, mărind și eșantioanele plecărilor în străinătate. Dialogul argumentelor poate continua.
Soluții pentru universități există, dar ele trebuie transformate într-un program prioritar
Ce ar trebui întreprins pentru a avea universități performante și competitive pe plan global?
Rezumativ pot sugera: stimularea publică a instituțiilor performante, a profesorilor și studenților competitivi internațional, acordarea de granturi pentru creșterea performanței instituționale; dezvoltarea proiectelor de cercetare-acțiune prin cooperare și voluntariat universitar în variatele domenii precum: formare didactică, medicală, artistică, tehnologică, digitală, sport, cursuri postuniversitare deschise inițierii în managementul învățării profesionale de calitate etc. Soluții pentru universități există, dar ele trebuie transformate într-un program prioritar.
Sensul schimbărilor trebuie să fie, cel puțin în educație și școală, unul pozitiv
Având în vedere toate problemele sistemului, care credeți că ar trebui să fie sensul schimbării și al evoluției educației românești? Spre ce ar trebui să tindă? Care ar fi ținta reformei privitor la procesul și sistemul de învățământ? În raport cu acestea, care ar fi urgențele și prioritățile școlii? Ce direcții de acțiune, ce soluții ați vedea?
Sensul schimbărilor trebuie să fie, cel puțin în educație și școală, unul pozitiv, creator al calității, eficienței, competitivității și unor reale stări de bine ale actorilor educației. Adaug: creșterea investițiilor în formarea cadrelor didactice și formării tinerilor în și pentru progresul educațional al comunităților din care provin și pentru care merită o implicare statornică. Observăm că tinerii depășesc astăzi decalajul lingvistic, merg la studii în străinătate, își construiesc sau valorifică oportunitățile pentru a intra în reala competiție internațională, au recunoaștere publică pozitivă, convinși fiind că natura umană nu face salturi fără inteligență, fără efort, fără competiția identităților apărate cu demnitate. Prioritățile au un ritm greu de anticipat, urgențele cer aplicații moderne (vezi analiza SWOT, STEPLE), solicită evaluări obiective și la timp, evitând, cum afirmam la începutul analizelor, procrastinarea existentă în firea multor semeni ai timpului, stresantă pentru puterea rezilienței noastre.
Esențiale rămân cel puțin două cerințe: corespondența cu nevoile sistemului și progresul în armonizarea cu sistemele europene avansate
Cum vi se par cele două proiecte de legi ale educației? Care sunt punctele tari, care sunt aspectele care necesită revizuire? Ce așteptări aveți de la ele?
Am citit cu interes profesional o bună parte din proiectele anterioare. Uneori suntem prea critici, dar și foarte puțin constructivi. Schimbările propuse trădau nu numai o relativă oscilație a concepției și viziunii creative serioase. Multe articole erau nesatisfăcătoare, nepregătite în a fi aplicate pozitiv, nici experiențial, nici mental, nici managerial, nici în alegerea celor mai viabile produse. Pe ici, pe colo, a existat o minimă consultare a consiliilor elevilor și părinților, precum și a unui mic grup de specialiști, nu foarte cunoscut de noi, cetățenii. Personal, am făcut unele propuneri. Am simțit că șansele de a modifica ceva sunt destul de mici. Voi da un singur exemplu: am promovat ideea unei duble specializări curriculare în pregătirea universitară a cadrelor didactice, benefică standardelor pedagogice, simplificării normării într-o școală, satisfacerii nevoilor pieței muncii și dinamicii resurselor umane între școli, localități și județe. Aș mai aminti și valorile teoriilor moderne privind concursurile de titularizare la nivel de țară sau interjudețene, ale valorizării inteligențelor multiple integrate în logica formării duale în didactica universitară. Deficitele unora dintre acestea sunt evidente, nu corespund standardelor sistemelor moderne, inovative. Sigur, o parte din așteptările mele conțin și o notă de idealitate. Esențiale rămân cel puțin două cerințe: corespondența cu nevoile sistemului și progresul în armonizarea cu sistemele europene avansate.
Un învățământ modern și performant, la nivelul sistemelor educaționale avansate din Europa și din lume
Ca profesor, om de știință, coordonator de doctorat, autor, mentor – o personalitate complexă a educației noastre –, cum v-ați dori să fie învățământul românesc în urma procesului schimbării?
Un învățământ normal pentru cei mai mulți, cu puține excepții pentru copii foarte dotați sau cu multiple deficite. Iar noi, cel puțin în materie de politici publice, vrem cu orice preț performanțe. Cât mai multe performanțe, la cât mai multe discipline, concursuri, olimpiade; apoi, cât mai multe facultăți, dar fără admitere. Există oare un preț al efortului real, un preț al calității, al competențelor la ieșirea din școală vs intrare pe piața muncii? De unde atâtea resurse, cum putem satisface atâtea multitaskinguri de profesionalism, cum putem combina criticismul social ușor exagerat cu cel al limitatei creativități personale dovedite?
Repet, adevăratele referențiale ale analizei ar fi: normalul, normalitatea, autenticul, raportarea la reala potențialitate și putere a motivației și voinței personale, a muncii, a învățării. Am adăuga: construcția unui învățământ de calitate, eficient și competitiv în societatea cunoașterii, deschis provocărilor, receptiv la nou, flexibil, adaptabil, care să răspundă la evoluțiile socio-economice, ale științei, tehnologiei și cunoașterii, sincronizat cu progresele din toate domeniile într-un raport sinergic. Un învățământ modern și performant, la nivelul sistemelor educaționale avansate din Europa și din lume.
Profesorul bun produce rezultate bune și foarte bune
Ce are frumos în ea meseria de profesor? Care sunt provocările și dificultățile acesteia? Cum trebuie să fie un profesor? Ce înseamnă să fii profesor bun?
Frumosul profesiei didactice? Poate ineditul construcției creative și progresive a unicității, a originalității identității fiecărui subiect al muncii sale. Poate întâlnirea inedită, continua relație pozitivă între educator și personalitatea micului actor ludic și inteligent. Poate misiunea menită să sondeze viitorul fiecărui purtător de interacțiuni axiologice. Poate prin purtătorul ei cu statut învestit să rămână unul din înțelepții care te invită să accepți călăuzirea sau ghidarea sa către pragul propriei înțelepciuni. Poate că este necesară practicarea psihologiei diferențiale care te ajută să depășești dificultățile incertitudinilor, modelându-ți evoluția până la a o face predictibilă prin progresul depășirii provocărilor sinelui, ale voinței de a fi, a avea și deveni, cum ne-am obișnuit să reluăm câte ceva din ce au rostit alții cu temei, mai ieri.
Știm că provocările și dificultățile nu vor fi aceleași pentru toți, că nu se vor repeta, că uneori o luăm de la capăt, cu sau fără reușita dorită.
Profesorul bun nu are un drum ideal al realizării misiunilor sale. Are nevoie de valoare care să adauge sau să creeze valori normale și noi valori. Adică trebuie să fie un om cu vocație. Sau, mai limpede spus, să facă proba tactului pedagogic cu orice interlocutor sau situație provocată de elev, părinte, coleg de cancelarie sau om al autorităților.
Profesorul bun produce rezultate bune și foarte bune. Valorile nou create, obiectivate în producerea de olimpici reprezintă una dintre contribuțiile semnificative ale profesorilor la optimizarea echilibrului social și la creșterea șanselor spre progres. Practicând și truda alfabetizării, profesorul își face profesia cu demnitate, uneori și în mediile comunitare numite de noi ca fiind vulnerabile.
Trăiesc speranța și văd chiar, prin ochii intuiției, semne ale pozitivului
Cum sunt profesorii de azi, din punctul de vedere al pregătirii, al vocației, al calității și eficienței?
Din fericire, sunt destui educatori lângă noi și în multe școli din țară care practică profesia cu modestie, care satisfac multe din valorile pe care le-am enumerat. Recunosc, din păcate, progresiv vom pierde din valorile calității, dar nu atât din idealitatea ei, ci din normalitatea conduitelor și profesionalismului la clasă, a managementului pozitiv al grupurilor, a atașamentului explicit modelator destinat celor integrați firesc în educația formală, nonformală, dar mai ales informală. Mediile de formare sunt cele ale educației școlare, familiei, grupului de referință sau socialului. Cu privire la transformările pozitive, trăiesc speranța și văd chiar, prin ochii intuiției, semne ale pozitivului, în acord cu rigorile profesiei mele, depășind astfel pragurile critice semnalate.
Vorbeam mai înainte de Școala Normală… Ce spuneți despre situația și perspectivele Liceului Pedagogic privind prin prisma proiectului de lege a învățământului preuniversitar?
Cred că s-a creat o masă critică suficient de pregătită și necesară revenirii la mentalul pozitiv potrivnic distrugerii cu orice preț a unui model viabil. Adăugăm, prin completare, existența unor alternative de trecere la și continuare cu modelul pregătirii universitare. Modelul tradițional există și în alte țări, altele decât cele ale uniformității linear europene promovate strict la noi.
Tema profesionalizării prin paradigma competențelor profesional-didactice, în special prin masterul didactic, devine importantă
Cum priviți procesul de profesionalizare a celor de la catedră prin studii de licență și masterat didactic?
Pozitiv, mai ales că în ultimii doi ani sunt implicat personal într-un grup de colegi specialiști, integrați în Proiectul de cercetare a problemelor Masterului didactic în România, nivelul fiind unul universitar, coordonat de reprezentanți ai Ministerului Educației. Sper ca, în vara acestui an, materialele de sinteză să fie cunoscute de cei interesați, iar rezultatele unei munci de calitate și de durată să ofere motivat soluții pe măsura așteptărilor. Problemele de care m-am ocupat au fost prioritare zonei competențelor profesionale. Nu mai este mult timp. Puțină răbdare și vom vedea rezultatele. Tema profesionalizării prin paradigma competențelor profesional didactice, în special prin masterul didactic, devine importantă. Răspunsul va veni în curând. Va fi unul interdisciplinar, posibil reformator, dar perfectibil în raport de așteptările noastre.
E nevoie de o foarte bună pregătire la nivelul specialității și al culturii generale
Care sunt exigențele profesiei didactice în prezent și în perspectivă? Ce înseamnă performanța în educație?
Nu foarte diferite de cele devenite clasice. Pe lângă cele prezentate până acum și cunoscute, menționăm și alte câteva care-i privesc deopotrivă pe educatori și educați. Astfel, vizăm: o cunoaștere de sine mult mai puternică; un coeficient crescut de inteligență socio-emoțională; un simț observațional mult mai exersat și atent la toleranța față de manifestările ce depășesc vârtejul vârstei; intrare semnificativă și calificată în managementul grupurilor informale; inovare metodologică bazată pe inovare, pe motivare, pe educația rezilientă, pe prevenirea tentațiilor extensiei tehnologiilor informaționale care circulă în rețelele sociale ale tinerilor. Adăugăm și capacități educate de interpretare a fake news, a manipulărilor, a dezinformărilor; pregătire și receptivitate la abordările modulare și interdisciplinare, ale digitalizării. Toate acestea acoperă parțial și ceea ce numim cotidian performanță în educație. E nevoie de o foarte bună pregătire la nivelul specialității și al culturii generale (mai ales că mulți profesori sunt încă slab pregătiți…). Apelul la curiozitate, la dorința de a ține pasul cu evoluțiile în cunoaștere, interdisciplinaritatea, capacitatea de adaptare, competențele multiple, inclusiv digitale etc. sunt imperative ale prezentului nostru apel profesional și colegial.
Nu cred că ne confruntăm cu un declin al căutării profesiei didactice
Ce se întâmplă când profesorii nu sunt ei înșiși bine pregătiți, când nu se ridică la înălțimea cerințelor educaționale? Ne confruntăm cu un declin al profesiei didactice? Ce soluții ar fi pentru atragerea absolvenților valoroși la catedră?
Vor fi puși în situația de a opta pentru alte profesii sau vor fi obligați social sau comunitar să plece. Monitorizarea și controlul social trebuie să funcționeze. Nu în puține cazuri va funcționa și autoevaluarea, conștiința autocritică. Nu cred însă că ne confruntăm cu un declin al căutării profesiei didactice. Există și soluții pentru atragerea absolvenților valoroși la catedră. Orientări: un statut social crescut, o recunoaștere și apreciere superioare social ale profesiei didactice, o salarizare pe măsura pregătirii, reconstrucția modelelor de politici publice evaluative mult mai înalt sociale în România, existente și alte țări din Europa și din lume. Învățământul din România cere soluții, o agendă a politicului cu file speciale destinate soluțiilor aplicabile pe termen scurt, mediu și lung.
Pledăm pentru unicitatea profesorului, pentru faptul că e de neînlocuit de o mașină și de algoritmi
Vor fi profesorii înlocuiți de mașini superinteligente, dotate cu Inteligență Artificială?
Mă îndoiesc sincer, în acest moment, că profesorii universitari autentici vor ajunge să accepte, faptic și profesional, discursul artificialului, deși nu vor putea evita riscurile neglijării valențelor inteligenței artificiale, prea reci și neutrale în comunicarea numită empatie, fără emoțiile însoțitoare ale descoperirii actorului uman care rostea instantaneul „Evrica“.
Vom primi și alte gânduri și perspective asupra acestei teme în chiar paginile revistei, adăugând soluții pedagogice cu puțină căldură, între care menționăm și e-learning-ul. Brațele noastre vor fi deschise spre emergență cu speranța că nu vom fi determinați să cerem îndurare celor de mâine și să promitem din nou celor cărora le pregătim un viitor mai bun.
Conclusiv, pledăm pentru unicitatea profesorului, pentru faptul că e de neînlocuit de o mașină. Ca perspectivă deschisă: vedem, în viitor, colaborarea om-mașină, inclusiv la catedră, dar cu supremația și controlul din partea profesionistului și metodologului în didactica domeniului.
Privesc viitorul educației cu optimism moderat
Ce planuri, ce proiecte aveți pe plan academic și auctorial?
Da, există ceva! Poate vom dezvolta ideea cu altă ocazie. Important: să fim sănătoși, întregi la minte, cu neuronii creației funcționali, cu inspirația la locul cuvenit!
Cum priviți viitorul educației noastre și, implicit, al societății românești?
Privesc viitorul educației cu optimism moderat, dar asociat stărilor de bine, muncii temeinice și creative, cu satisfacerea standardelor optime și cu echilibrul împlinirii speranțelor umane și sociale inegale, dar firești!
Interviu publicat în numărul 40 al revistei Tribuna Învățământului
