Foto: Agerpres

Nimeni nu știe cum va arăta lumea de mâine

Domnule profesor, viața bate literatura, pandemia a transformat lumea într-o distopie reală… Acum, războiul și alte provocări care se anunță fac din existență un exercițiu de supraviețuire mai greu decât în mod obișnuit… În alt plan, se vorbește despre „postcultură“, „era postculturală“, „cancel culture“. Ce se întâmplă cu lumea, ce se întâmplă cu noi?

Nimeni nu știe cum va arăta lumea de mâine. Vizionarii sunt, în fond, niște impostori. Indiferent la ce se referă viziunile lor, la economie, la societate, la cultură, la seisme, la pace sau la război. Dovada este că nicio criză, de niciun fel, n-a fost prevăzută cu adevărat vreodată, chiar dacă după război mulți viteji se arată. Trebuie să fac o distincție: doar în știință sau în tehnologie sunt posibile estimări (relativ) corecte. Am citit nu demult o carte foarte interesantă în care viitorul cunoștințelor noastre în materie de științe este aproximat în funcție de posibilitatea aplicării lor în practică: pe termen scurt sau mediu, pe termen lung și pe termen astronomic, în măsura în care e vorba de prevederi care contrazic legile fizicii. În materie de economie, pe de altă parte, doar cei care o consideră o știință, bunăoară, profesorii și studenții de la Academia de Științe Economice, sunt convinși că pot prevedea evoluțiile sau crizele. Cât valorează previziunile lor știm din experiența anilor 2008-2009 sau din prezent. Dacă ne referim la așa-zisele științe socio-umane, previziunile au fost de asemenea mai mereu greșite. Îmi vine în minte o carte de interviuri din 1946, intitulată Lumea de mâine, în care Ion Biberi chestiona un număr important de intelectuali cu privire la viitorul imediat al României. Nu spun decât atât: nici­unul singur, simpatizant al stângii, sau al dreptei, sau apolitic de centru, vorba lui Radu Cosașu, n-a prevăzut ce se va în­­tâmpla cu noi, nu în secolul următor, dar nici în deceniul următor.

Cultura ne ajută să aparținem speciei umane

Cum ne ajută literatura, cum ne ajută cultura în general să supraviețuim?

Întrebări mai simple n-ai? Nu știu dacă e vorba de a ne ajuta să supraviețuim, asta ar însemna că am ajuns la fundul sacului (sau al lacului și am avea nevoie de o tulpină de trestie ca să respirăm), cred că, mai degrabă, cultura ne ajută să aparținem speciei umane. Plantele sau animalele n-au nevoie de cultură. Nu zicea Marx, într-unul din rarele lui momente de inspirație, că animalul trăiește sub imperiul necesității imediate? Cultura înseamnă a trăi sub imperiul libertății. Pe de altă parte, ea este opusul instinctului, al naturii. Cea mai bună definiție a culturii (și, implicit, a literaturii) este următoarea: cultura este modul în care ființa superioară care este omul își realizează în întregime potențialul uman.

Mi-a plăcut totdeauna să învăț

Ce ați învățat din familie, de la părinți și de la bunici? Ce rol a avut educația din familie în dezvoltarea dvs.?

Amândoi părinții mei au fost profesori. O soră a tatălui meu a fost învățătoare. Familia și școala s-au identificat de la început în viața mea. Și una, și alta au jucat un rol decisiv în formarea mea ca om și ca intelectual. N-am avut doar cei șapte ani de acasă, cum se spune, ci mult mai mulți. Dacă mă gândesc că, după ce am terminat facultatea, am petrecut mai bine de o jumătate de secol în școală, ca dascăl, pot spune că viața mea a fost școala și școala a fost viața mea. Mi-a plăcut totdeauna să învăț. În școală, ca și în viață, cea mai mare bucurie a fost să îmi sporesc sau să îmi împrospătez cunoștințele. Și, de la o vreme, să le transmit și altora. Sigur, ca absolvent de Litere, am citit cât am putut și, mai târziu, am scris despre ce am citit. Nu știu să fac altceva. De câte ori am fost nevoit să fac și alte lucruri, n-a ieșit mai nimic din mâna mea. Singura moștenire pe care părinții mei mi-au lăsat-o a fost această dorință de a-i învăța pe alții ce m-au învățat ei pe mine. Nu mi-au lăsat bunuri pământești. Și le sunt recunoscător pentru asta. A fost mult, a fost puțin? Eu cred că a fost mai mult decât mi-aș fi putut dori.

Ce amintiri aveți despre primii ani de școală? Care sunt valorile deprinse din școală?

La primară, l-am avut învățător pe domnul Nicolae Olaru, pe care l-am comparat mereu în sinea mea cu sora tatălui meu, excepțională învățătoare la Sibiel, satul în care s-au născut tata și ea. Amândoi, devotați școlii, ca atâția pe vremea aceea, ca tot mai rari astăzi. Datorită lor, mi-a plăcut învățătura, cartea, cum se spunea pe vremea când educația se baza pe umanioare (cuvânt neînregistrat în DEX!).

Am avut totdeauna impresia că am început să citesc de când m-am născut

Cum au fost primele dvs. întâlniri cu cărțile? Cum vi s-a născut pasiunea pentru literatură? Ce cărți favorite ați avut în copilărie și adolescență? Ce au însemnat cărțile în formarea dvs.?

Părinții mei aveau cărți în casă. Ca, de altfel, și bunicii mei materni și o soră a bunicii, strămătușa mea, despre care am tot scris, la care am stat, împreună cu fratele meu, în cei trei ani în care părinții noștri se aflau în închisoare. Am făcut la Rm.-Vâlcea doi ani de gimnaziu, școala elementară, cum se numea pe vremea aceea, și unul de liceu, școala medie din aceiași ani. După ce le-am citit pe toate cele aflate în casă, m-am dus la Biblioteca Orășenească, de unde am împrumutat altele. Aveam 13-15 ani. Cu pasiunea pentru literatură, cum o numești, cred că m-am născut. Nu-mi amintesc un mo­ment anume în care să mă fi apucat de citit. Am avut totdeauna impresia că am început să citesc de când m-am născut. Lecturile adolescenței mele au fost cărțile din biblioteca alor mei și cele împrumutate din Biblioteca Orășenească. Fără o ordine anume, e vorba de Creangă, Eminescu, Alecsandri, Topîrceanu, Stendhal, Ibsen, Tolstoi, Gogol, Turghenev, Cehov, Benjamin Constant, Madame de Staël și altele despre care am scris pe larg în Viață și cărți. Înșirându-le astfel, mi se pare că întâmplarea a jucat un oarecare rol. Când anume lectura mea a căpătat un sens, nu știu. Știu doar că am încetat să citesc de dragul de a citi și am început să citesc ca să scriu despre cărți. Asta s-a întâmplat când am devenit cronicar literar. Nu neapărat, din capul locului, și critic literar.

Generația mea a făcut o școală fără manuale de literatură română

Despre liceu ce ne puteți spune? Cum au fost studiile, profesorii, atmosfera, condiția de licean?

Primii doi ani de liceu i-am urmat la Rm.-Vâlcea, al treilea, la Sibiu. Fac parte dintr-o promoție care a terminat liceul după zece clase. La 16 ani și jumătate, eram student la Filologia bucureșteană. Generația mea a făcut o școală fără ma­nuale de literatură română. La alte materii, manualele erau traduceri din rusă. Am avut norocul unor profesori din gar­da veche, care scăpaseră de eliminarea din învățământ pe motive politice, și care au compensat cu asupra de măsură lipsa manualelor. Am constatat recent că programa actuală pentru liceu este foarte săracă. E ciudat că noi am citit în anii 1950, în plină internațională comunistă, mult mai mulți scriitori români, din toate timpurile, decât cei recomandați de programa în vigoare. Sigur, lipseau și vor lipsi și din facultate până târziu, numeroși scriitori interbelici, ca și, dintre marii critici, Maiorescu și Lovinescu, dar una peste alta, clasicii erau bine reprezentați iar dascălii noștri ne cereau să-i citim in­tegral, cum auzi, nu o operă sau, ca astăzi, un capitol-două, și ne vorbeau despre ei fără clișeele ideologice ale vremii.

Am compus o revistă, Familia

Când ați descoperit atracția scrisului? Când și cu ce ați început să scrieți?

Am început, ca toți adolescenții, cu poezie. Am și trimis una la nou înființata Gazeta literară și mi-a răspuns E. Jebeleanu: vezi-ți mai întâi de școală! Vorba preferată a tatei: scurt și cuprinzător! Mi-am văzut de școală, ce era să fac? Dar am continuat să scriu. Aveam 14 ani și nu eram un elev rebel, doar un „scriitor“ încăpățânat. Cum bunicii noștri, la care locuiam în acei ani, mi se păreau foarte bătrâni (bunicul avea mai puțini ani decât am eu acum!), foarte săraci și copleșiți de greutăți de tot felul, lipsiți de orice distracție, am compus o revistă, Familia, din care le citeam în fiecare sâmbătă seara câte un număr. O scriam singur, pe foi de caiet, pe care le prindeam cu o bandă de hârtie. Revista conținea pagini din romanele mele, istorice, de aventuri, pe model Jules Verne (ah, l-am uitat tocmai pe el din enumerarea de adineauri), poezii, firește, și ceea ce voi afla mai târziu că se cheamă critică literară.

G. Ivașcu, marele gazetar cultural, mi-a spus că am stofă de critic literar

Ajungând acum la o temă fundamentală a existenței dvs., când v-ați dorit să deveniți critic literar?

Nu mi-am propus să devin critic nici în liceu, nici chiar în facultate. Abia la examenul de literatură din anul al cincilea, după ce mi-a citit lucrarea, G. Ivașcu, marele gazetar cultural, mi-a propus să scriu pentru revista Contemporanul, al cărei director era. Mi-a spus că am stofă de critic literar. Eu n-aveam habar ce înseamnă asta. Critica literară era în anii 1950 ideologie curată. Publicând în 1965, trei ani după ce am absolvit facultatea, împreună cu D. Micu, cel care îmi coordonase teza de licență, o carte despre Literatura română de azi, n-am acordat criticii niciun capitol. Ca să vezi! Cum îmi place să termin ceea ce am început, am ținut cronica literară a Contemporanului, săptămână de săptămână, din 1962 până în 1971, când l-am urmat pe G. Ivașcu la România literară, unde am continuat să scriu cronică până în 1992, iar după o pauză, am reluat-o vreme de câțiva ani. În totul, 35 de ani, din care 32 fără întrerupere. Record personal și național! Ha! Ha!

Am avut norocul unor mari profesori

Ce a însemnat Facultatea de Filologie a Universității din București din punctul de vedere al formării dvs. intelectuale? Care sunt profesorii care v-au marcat și v-au influențat opțiunile? Ce amintiri aveți legate de ei? Cum erau, cum i-ați perceput pe G. Călinescu, Tudor Vianu, Alexandru Rosetti și pe alți profesori?

Pe Călinescu, idolul meu, nu l-am avut profesor ordinar, cum se spunea, ci când, solicitat de G. Ivașcu, a ținut un curs faimos, în fața unei săli arhipline, cu studenți din toți anii și de la alte facultăți, cu unii din profesorii noștri. Asta, la începutul anilor 1960. Am avut norocul unor mari profesori, Tudor Vianu, Alexandru Rosetti, J. Byck, Al. Graur, Paul Cornea, Șt. Cazimir, Alexandru Niculescu și alții pe care i-am evocat de multe ori. Deși am urmat filiera literatură, mi-a plăcut și lingvistica. Aproape tot ce știu, am învățat de la ei. De aceea n-am crezut niciodată în „școala vieții“. Viața îți oferă experiență. Cei șapte ani de acasă te învață cum să te porți. Doar școala îți oferă cunoștințe.

Care sunt cele mai importante întâlniri intelectuale pe care le-ați avut? Care sunt personalitățile care au contat în destinul dvs. literar?

Sunt mult prea multe fie și numai ca să le înșir. (Îmi vine în minte, ca fapt amuzant, că, într-un anumit document care mi s-a solicitat, când am fost numit am­­basador la UNESCO, mi se cerea să înșir, nume, adresă și nu mai știu ce, toate cu­­noștințele pe care le am în străinătate. Pentru un diplomat, cerința este ­absurdă.)

Interviul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 32-33