Am înțeles educația ca pe un proces care nu se încheie…

Stimată doamnă Maia Morgenstern, totul începe și totul continuă – de-a lungul întregii vieți – cu educația. Să începem cu primii ani… Ce rol a avut educația din familie în formarea dvs. morală și spirituală, în conturarea personalității dvs.? Ce rol au avut, în acest proces, părinții dvs., prin principiile și valorile pe care vi le-au cultivat, prin puterea exemplului personal?

Educația a jucat și joacă un rol esen­țial în existența mea, în viața mea așa cum o înțeleg. Am înțeles educația ca pe un proces care nu se încheie, ci continuă. Este ceea ce am încercat și eu să transmit mai departe, ca idee și ca procedură, ca manieră de a fi, celor ce vin după mine, copiilor mei, dar și celor aflați în preajma mea. Încă nu s-a terminat procesul educațional, educația nu s-a terminat, pentru că ceea ce au știut, au înțeles să facă părinții mei, deși am fost un copil dificil, năbădăios și nerăbdător, intenția lor, demersul lor, cum spunea și mama în cuvinte, și tata în mod practic, a fost: „învață să înveți“.

Sigur, copil fiind, îmi doream să mă ajute mama, eventual să-mi rezolve problemele, exercițiile, mai ales la matematică, ce mergea mai greu, și cu asta basta. Mă duc cu tema făcută la școală și totul e simplu. Nu!, spunea mama. Împreună încercam să stârnim procesul de a învăța cum să înveți. Totul, până la urmă, felul în care o făceau părinții mei ca un joc, mai multe jocuri, în plimbări, cât s-au priceput, și eu cred că s-au priceput, să stârnească, să dezvolte, îngăduie în mine curiozitatea de a afla mai mult, și, mai precis, nu mură în gură, țin minte că asta mă și supăra. „Caută în dicționar!“, îmi răspundea tata, când îl întrebam câte un cuvânt în rusă sau în franceză sau mai știu eu ce. Asta spun: e un proces îndelungat, unde curiozitatea și jocul, joaca și rigoarea s-au întregit.

Îmi plăcea să prelungesc să lucrez cu mama, pentru că avea răbdare

Ce vă amintiți din primii ani de școală? Cum ați trăit întâlnirea cu școala și cărțile? Cum era doamna învățătoare? Ați fost o elevă silitoare, ați luat premii?

Am să încep invers. Niciodată nu am luat vreun premiu la școală. Nici măcar mențiune, nu premiul întâi, nu premiul doi. Niciodată! Premiile au început să apară în viața mea după aceea. A fost un proces anevoios, m-am adaptat greu, greu la școală. Îmi era greu să mă trezesc. Eram depășită de obiecte, de proceduri. Mi-ar fi plăcut să prelungesc mai mult jocul, joaca. M-am adaptat greu cu rigorile școlii, cu uniforma, cu cerințele. Cea mai mare plăcere, îmi plăcea să prelungesc să lucrez cu mama, pentru că avea răbdare, și numai pentru mine, să prelungim orele de studiu, dar îmi ardea și de joacă și de mers pe afară, și atâta timp cât procesul de învățare se desfășura ca un joc, era în regulă, când începeau să fie funde rupte la trei greșeli, atunci începea să devină o corvoadă.

Biblioteca liceului era refugiul meu

Ce ne puteți spune despre anii de liceu? Cum era atmosfera liceului, cum erau profesorii?

Adolescența, anii de liceu, evident, sunt legați de perioada adolescenței. Nicio noutate, dar adolescența este o perioadă tare complicată, tulburată și tulburătoare, traversată de furtuni, de ambiții, de sfâșieri, de îndrăgostiri, de despărțiri, îți mai arde și nu prea de învățat, pentru că te îndrăgostești, pentru că te dezîndrăgostești. Biblioteca liceului era refugiul meu și am avut parte de învățători, de dascăli, de diriginți care nu înțelegeau frustrările, patinările, apetențele sau lipsa de afinități pentru o materie sau alta. De exemplu, din fizică am adorat optica. Am învățat, m-am îndrăgostit de optică sau de profesorul de fizică, nu îmi mai aduc aminte bine. Gramatică știu că am învățat din școala generală. Nici nu mai știam dacă se făcea gramatică în liceu sau nu, dar la asta ținea tata foarte mult și zbârnâiam la gramatică. La matematică, cu matematica am mers tare greu. Când am dat însă de analiza matematică, o Doamne… A fost… așa… s-au deschis dintr-odată cerurile și concuram cu colegele mele de liceu, a fost liceu de fete, clase de fete, concuram cu colegele mele, cele care dă­deau la ASE. Era prea târziu pentru ASE. Eu povesteam tot felul de povești, că vreau la filozofie sau la istorie, la facultate nici pomeneală, dar îmi făcea plăcere să stu­diez analiza matematică. Liceul e legat de curtea interioară, era cetatea interzisă, o singură dată pe an aveam voie, când înfloreau cireșii japonezi și era frumos.

Pasiunea pentru artă mi-a fost cultivată de părinții mei, care încurajau curiozitatea

Cum s-au născut în dvs. pasiunea pentru artă și, mai concret, dorința de a deveni actriță?

Eu n-am avut destulă vreme să mă joc. Pasiunea pentru artă mi-a fost cultivată de părinții mei, care încurajau, cum am spus, curiozitatea. Mergeam la teatru, la cinema, la cinematecă. Stătea tata împreună cu mine ore întregi la rând să cumpărăm bilete, abonamente, pentru cinematecă. Atunci am dat cu nasul, am cunoscut și cinema de artă, cred eu. Și de la o vârstă foarte fragedă, cred că de la Teatrul de Păpuși sau concomitent, am sărit direct în teatrul de avangardă. Am văzut Regele Lear, și teatrul de păpuși, și cred că… M-a încurajat tata foarte tare să citesc foarte mult teatru, și să ascult teatru radiofonic, pentru că noi nu aveam televizor, și atunci ascultam teatru radiofonic. Probabil că, în mintea mea, în felul ăsta, imaginația și fantezia se dezvoltau, căpătau noi dimensiuni, noi valențe, construiam decoruri, seturi ale spectacolelor, pieselor de teatru radiofonic ascultat.

M-au influențat deopotrivă profesorii severi și cei cu foarte mult umor, îngăduitori

Cum a fost perioada studiilor universitare? Cum ați fost dvs. ca studentă? Ce profesori v-au influențat cel mai mult, ce profesori v-au inspirat?

Am fost, cum am spus, și ca elevă, și ca studentă, am fost o studentă dificilă. Eram în căutarea sinelui. Nu știu dacă acest proces s-a încheiat. Mi se reproșa că făceam prea mult, cine știe, și nu înțelegeam ce nu e bine. Probabil pe vremea mea era o modă așa să strivești studentul, să-l calci pe cap. Încercam să fac cât de bine puteam. Nu e bine, zdrang, și nu înțelegeam, de ce nu e bine. În fine… A fost o perioadă a cititului foarte mult și foarte intens, iarăși teatru, teatru, teatru, eram o tocilară. Îmi făcea mare plăcere să citesc, și filozofie. Luam tot felul de note mari și la materiile teoretice, pentru că era o deosebită plăcere să citesc. Îmi doream foarte mult să intru la facultatea de teatru, în primul an n-am reușit, și atunci așa a fost un fel de jurământ că, dacă voi intra, mă voi ocupa. Și îmi plăcea foarte tare chestia asta, deși, iarăși, era moda pe vremea mea că nu contează materiile teoretice, estetica și nu știu ce, contează măiestria, cursurile practice. Mie îmi plăceau toate. M-au influențat deopotrivă profesorii severi, și cei cu foarte mult umor, îngăduitori.

Domnul profesor Gafton, deși atunci n-am știut să apreciez, mi-a dăruit o unealtă și un mod de gândire implicit, foarte serios. Ce faci, cum te aperi și cum ieși la liman, cum te salvezi când lucrurile nu funcționează? Vocea nu funcționează, corpul nu inspiră. Când ești inspirat, ești inspirat și gata. Ce faci când nu merge? Ba chiar e pe avarie. Și atunci tehnică foarte multă m-a învățat. Domnul Dem Rădulescu mi-a fost profesor de viață. Practic, am avut foarte mulți profesori sau asistenți, am lucrat cu regizori, cu domnul Galgoțiu, și domnul Colceag, și doamna Piteșteanu, și Cici Dumitrache. Mulți profesori și buni am avut.

Interviul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 22 / octombrie 2021