Mulți dintre cei care am construit aeromodele la cercul de Aeromodelism am ajuns să lucrăm în domeniul aeronautic

Domnule general Dumitru Prunariu, când a prins aripi, în imaginația dumneavoastră, visul de a zbura? V-ați dorit din copilărie să vă faceți aviator, așa cum visează, la această vârstă, majoritatea băieților?

Îmi amintesc că eram în curtea casei în care locuiam, la Dârste, lângă Brașov, aveam patru-cinci ani și, jucându-mă, din când în când îmi îndreptam privirea către cer și vedeam avioanele care zburau. Brașovul se află la o intersecție de linii aeriene, așa că vedeam destul de multe în fiecare zi. Încet, încet am început să-mi pun întrebări: Ce sunt acele avioane? Cum zboară? Am aflat că transportă pasageri. Cum stau oamenii înăuntru? Treptat, la unele dintre aceste întrebări mi-a răspuns tatăl meu, care era inginer, apoi am încercat să aflu singur, înscriindu-mă la Casa Pionierilor, la cercul de aeromodele, unde am învățat și cum se construiesc micile aeronave, și cum zboară și am înțeles că aceleași principii se aplică și avioanelor mari. Treptat, mi-am dorit ca această pasiune să devină profesie. Am urmat-o pe parcursul școlii generale, al liceului, când am intrat într-un cerc de rachetomodele, numit simbolic „Mesagerii Cosmosului“ și, ulterior, am ajuns să urmez cursurile Facultății de Inginerie Aerospațială, din cadrul Politehnicii din București, și să-mi împlinesc visul.

Zborul n-a fost doar un vis, ci o pasiune pe care ați pus-o la lucru încă din copilărie. Cum v-au ajutat aceste cercuri în dezvoltarea pasiunii pentru zbor?

Țin minte că, în școală, eram încurajați să desfășurăm activități extrașcolare. Acestea se desfășurau în cadrul unor cluburi, cercuri pe domenii de activitate. Formarea mea, ca pasionat de aviație, în calitate de cunoscător al unor secrete, la început mai mici, apoi tot mai mari, legate de calculul și construcția avioanelor, s-a petrecut atunci, în copilărie, în cadrul cercului de Aeromodelism al Casei Pionierilor din Brașov. Mi-aduc aminte cu plăcere de instructorul nostru de atunci, Buta Bucur – mai este încă în viață, trăiește la Brașov –, care ne povestea, împreună cu elevii mai mari, lucruri legate de istoria aviației, de modul în care au fost concepute și construite avioanele lui Vuia, Vlaicu, Coandă, apoi despre ceea ce se construia la Brașov – aveam fabrică de avioane; la început s-au construit pla­noare, motoplanoare, avioane pentru agricultură, avioane ușoare, elicoptere ulterior, iar toate acele povestiri despre avioane, despre constructorii lor ne-au determinat și mai mult să fim implicați în acest domeniu de activitate și să ne dorim tot mai mult să ne ocupăm de el. Mulți dintre cei care am construit aeromodele la cercul de Aeromodelism al Casei Pionierilor din Brașov am ajuns să lucrăm în domeniul aeronautic.

Am avut parte de profesori foarte buni, care, pe lângă materia propriu-zisă, ne povesteau despre acea materie

Ce rol a avut școala în determinarea evoluției dvs.?

Școala a avut un rol important în cristalizarea formării mele. Școala a fost principalul motor care mi-a transmis cunoștințe – din multe domenii de activitate – și mi-a lăsat libertatea să aleg ce-mi place și pentru ce am, să zicem, talent. Având un tată inginer, matematica și fizica au fost pe primul plan. Mi se păreau nu doar foarte interesante, dar și foarte necesare în a înțelege o serie întreagă de fenomene care se produc în natură. Am abordat și chimia, desigur, am ajuns să merg la olimpiade, inclusiv olimpiade naționale, și acestea m-au ajutat mult să mă simt în largul meu, în aceste domenii, respectiv matematică-fizică, în principal.

Am avut parte de profesori foarte buni, profesori care, pe lângă materia propriu-zisă, ne povesteau despre acea materie, ne povesteau despre personalități din lumea matematicii, fizicii, biologiei, chimiei, să nu mai vorbesc de literatură. Ne povesteau despre teoreme, cum au apărut ele. Ce i-a stimulat pe acei creatori de științe să abordeze acele domenii, ce probleme și-au pus, iar aceste lucruri ne-au determinat să recepționăm mult mai ușor toate cunoștințele care ne erau transmise și chiar să ne facă mare plăcere să aflăm lucruri noi, suplimentare, din acele domenii.

M-am aflat întotdeauna în topul elevilor fruntași

Cum ați fost ca școlar? Care sunt cele mai puternice, cele mai pline de semnificații amintiri pe care le aveți din experiența școlarității?

Am fost un elev silitor, din clasa I până în clasa a IV-a am avut premiul I, din a V-a până în a VIII-a, premiul trei, pentru că erau materii care mă interesau mai puțin (deja eram orientat spre viitoarea mea profesie, cea de inginer), iar apoi, pe parcursul liceului, de asemenea, am avut premii și mențiuni. Aceasta înseamnă că m-am aflat întotdeauna în topul elevilor fruntași.

Am avut suportul de excepție al părinților mei. Tata era toată ziua la fabrică – lucra la Uzina de Autocamioane Brașov –, venea după-masa mai târziu acasă și se ocupa de mine și de sora mea. Dar, pentru că eu aveam preocupări mai tehnice, mie îmi explica foarte multe lucruri despre ceea ce se întâmplă în lume, în domeniul tehnic, în general. De multe ori, îl întrebam eu lucruri din domeniul aviației și chiar cosmonauticii, pentru că, deja, când aveam cinci ani, a fost lansat primul satelit artificial al Pământului, apoi, când aveam nouă ani, a zburat Gagarin în spațiul cosmic și toate aceste informații pe care le recepționam, în primul rând de la radio, apoi le citeam în ziarele pe care tata le aducea acasă, îmi generau întrebări.

Mama a fost, însă, cea care s-a ocupat perseverent și zilnic de educația mea și a surorii mele, care este cu doi ani mai mică. Mama a absolvit Liceul Pedagogic din Brașov și s-a sacrificat, neajungând să predea la școală, pentru a ne îngriji pe noi. Pentru că posibilitățile de a lăsa copiii la creșă în perioada aceea, a anilor ’60, erau mult mai mici decât acum, unul dintre părinți rămânea acasă, de regulă mama, și se ocupa de copii.

Mama se ocupa cu multă pasiune de educația noastră, pentru că simțea nevoia să aplice ceea ce învățase la lecțiile de pedagogie. Pe lângă aceasta, locuiam foarte aproape de școală și, dacă nu în fiecare zi, la două-trei zile era la școală, discuta cu învățătoarea, apoi cu profesorii, și afla tot ce făceam. Ne verifica lecțiile acasă și întotdeauna avea grijă să mergem la școală îngrijiți. Uniforma era întotdeauna curată, călcată; chiar dacă ne murdăream, câteodată, prin curtea școlii, aveam una de rezervă, pe aceea o spăla, o călca și, din nou, ne trimitea la școală, la patru ace, cum se spune.

Toată această supraveghere a mamei, pe linie școlară, a însemnat foarte mult, pentru că a avut grijă ca noi să ne concentrăm, în primul rând, asupra învățăturii și apoi, asupra prieteniilor, ieșitului afară, la joacă ș.a.m.d.. Pe lângă asta pot să spun că mama ne-a supravegheat și prietenii. În ce sens? Desigur, ca peste tot, existau golănași, existau găști, iar mama a avut grijă ca noi să stăm departe de astfel de persoane. În clasă căuta, împreună cu alți părinți, să se concentreze asupra unor grupuri de elevi fruntași. Făcea în așa fel încât să se viziteze cu părinții lor, să ne ia și pe noi, iar noi, copiii, să ne jucăm împreună și să descoperim că avem preocupări comune.

Consider că aportul părinților în educația copiilor este esențial. Indiferent cât de mult poate să facă școala pentru asta, supravegherea copiilor, orientarea lor, mai ales la începutul procesului de învățământ, sunt esențiale pentru a obține rezultate foarte bune în educație.

Imagini de la bordul stației spațiale Saliut-6

Profesorul de matematică ne-a format și ca oameni

A fost vreun profesor cu un rol special în educația dumneavoastră, care v-a inspirat în aventura spirituală a formării?

Da, au fost mai mulți profesori. În școala generală, l-am avut pe profesorul de matematică, un dascăl foarte explicit în tot ceea ce ne preda. Relua anumite lucruri, ne întreba, până nu era convins că am înțeles tot, nu termina ora. De asemenea, profesorul de fizică. A fost, și el, un profesor foarte bun. În liceu am avut parte de un profesor de matematică, ne-a fost și diriginte, Petru Crăcană îl chema. Acesta, pe lângă matematica pe care ne-a transmis-o cu multă dăruire, ne-a format și ca oameni. Ca diriginte, organiza tot felul de discuții în timpul orelor de dirigenție, discuții legate de vârstă, de preocupări. Țin minte că a invitat un medic care să ne facă educație sexuală – separat pentru fete, separat pentru băieți –, mulți au pus întrebări, ne-am lămurit asupra unor lucruri care se petreceau cu noi, pe care le înțelegeam într-un anumit fel atunci. De asemenea, cu acest profesor de matematică am organizat multe excursii pe munte. Era un pasionat al munților și a format un grup cu care, din clasa a IX-a până în clasa a XII-a, cel puțin o dată la două, trei săptămâni, organizam excursii în munții din jurul Brașovului, fie că erau Piatra Mare, Piatra Craiului, Ciucaș sau Bucegi.

Profesorul de fizică – îl chema Constantinescu – era, în primul rând, foarte bun ca om și foarte explicit în tot ce preda, ne dădea numeroase exemple din fizică, pentru a înțelege anumite fenomene, procese și îmi aduc aminte că, datorită lui și datorită profesorului de matematică, accesul meu spre Politehnică a fost foarte ușor.

Desigur, înainte de examenul de admitere la Politehnică, am făcut câteva luni de meditații. A fost o trecere în revistă a materiei și o recapitulare a acesteia cu alți profesori decât cei din școală. Părinții au dorit acest lucru, pentru a fi siguri că sunt foarte bine pregătit pentru un examen considerat greu. I-am convins pe părinți, în cele din urmă, că doresc, cu orice preț, să urmez o facultate de aviație. Am găsit pe atunci, în anul 1971, când am dat eu admiterea, într-un anuar de învățământ superior, Facultatea de Mecanică, secția Aeronave, care, în acel an, s-a transformat în Facultate de sine stătătoare – Facultatea de Inginerie Aerospațială, cu trei secții, eu alegând secția de structuri, acolo unde învățam efectiv cum zboară avioanele și cum sunt construite.

Leonid Popov și Dumitru Prunariu, la aterizare, pe 22 mai 1981

O bună parte din cunoștințele acumulate pe parcursul facultății mi-au folosit mult în pregătirea mea în calitate de candidat cosmonaut

Cum au fost studiile universitare, cum au contribuit la formarea dumneavoastră intelectuală și profesională, la împlinirea aspirațiilor viitorului cosmonaut?

În general, cei care ajungeau să urmeze cursurile Facultății de Inginerie Aero­spațială o făceau din pasiune, o făceau dintr-o preocupare anterioară în acest domeniu, din dorința de a afla mai mult, din dorința de a construi și a zbura cu mașinile pe care învățam să le calculăm, proiectăm și construim în acea facultate.

Nu pot să spun că studiile universitare au fost ușoare. Au fost materii care m-au interesat mai mult, materii care m-au interesat mai puțin, am avut parte, ca orice student, și de o restanță, o singură restanță pe parcursul întregii facultăți. A fost o trecere puțin cam bruscă de la matematica de liceu și de la analiza ma­tematică predată în anul I, de către un profesor de modă veche, tot după tipicul liceului, la matematicile speciale pe care le-am avut în anul II și care ne-au fost predate într-un mod foarte abstract, foarte greu de înțeles pentru noi. Ei bine, la matematici speciale, în vară, după un an de zile, au reușit să treacă examenul doar șase colegi din grupa noastră de 25. Am fost printre cei picați, dar m-am pregătit toată vara, am învățat mult și, în toamnă, am reușit să trec examenul. Cu toate acestea, la această materie, jumătate din grupa noastră nu a trecut, acei colegi devenind colegi de an cu viitoarea mea soție, care urma cursurile aceleiași facultăți, aceleiași secții, dar era cu un an mai mică.

De asemenea, am mai avut o materie foarte interesantă, care mi-a plăcut foarte mult, Rezistența materialelor, cu un profesor foarte bun, Maty Blumenfeld, primul care ne-a lăsat, la examene, cu cărțile pe masă. Rezistența materialelor este o materie care trebuie înțeleasă, pentru că degeaba ai cartea cu teoria în fața ochilor, dacă nu ai făcut multe exerciții ca să știi cum să aplici acea teorie. Deci, la examen s-a văzut ceea ce am învățat pe parcurs și nu ceea ce puteam lua din cărți, în timpul examenelor.

Acești profesori ne-au învățat cum să căutăm informațiile necesare în diverse proiecte, nu numai în cărți, dar și în numeroase publicații, în materiale de specialitate publicate în străinătate. Deși aveam foarte puține atunci, aveam, totuși, acces la materiale în limba franceză, existau multe și în limba rusă, dar pe atunci foarte puțini știau limba rusă, iar eu nu o cunoșteam deloc.

Ceea ce pot să spun este că am avut câțiva profesori de top. La Mecanică l-am avut pe profesorul Radu Voinea care, ulterior, a devenit președintele Acade­miei Române, de asemenea o materie foarte frumoasă pe care a știut să ne-o predea astfel încât să o îndrăgim. La Aerodinamică l-am avut pe profesorul Virgiliu Niculae Constantinescu care, și el, ulterior, a devenit președinte al Academiei Române și care ne învăța o aerodinamică studiată nu numai în România, de către el, dar și în Franța. La Aeroelasticitate l-am avut pe profesorul Petre Augustin care, pe lângă faptul că a avut câteva proiecte și în SUA și a contribuit la unele programe pe care le-a desfășurat NASA, ne spunea și foarte multe bancuri în timpul orelor, bancuri de multe ori legate de aviație. Acestea ne destindeau foarte mult și ne făceau să fim foarte relaxați când îi învățam materia.

Profesorul care m-a marcat mult și cu care am colaborat mult timp și după terminarea facultății a fost profesorul Mihai Niță, profesor de Mecanica avionului și de Teoria zborului rachetei. Cu profesorul Niță mi-am efectuat ulterior și teza de doctorat. De asemenea, mi-a oferit ore la Facultatea de Inginerie Aerospațială după ce m-am întors din spațiul cosmic, ore în care predam unele elemente ale Teoriei zborului spațial, dar, în același timp, făceam și seminarii de Mecanica avionului. Toți acești profesori, și alții pe care din lipsă de spațiu nu i-am mai menționat aici, erau autori de manuale, de cărți de specialitate, publicate la edituri prestigioase.

O bună parte din cunoștințele acumulate pe parcursul Facultății de Inginerie Aerospațială mi-au folosit mult în pregătirea mea în calitate de candidat cosmonaut. În Orășelul stelar de lângă Moscova, acolo unde se pregătesc toți cosmonauții care zboară cu nave sovietice sau rusești acum, ni s-au predat multe lucruri legate de spațiul cosmic, legate de zborul rachetei, de calculul și construcția navelor cosmice, a rachetelor purtătoare. Ei bine, toate acestea erau predate la un nivel mai mult practic, la un nivel de exploatare. Eu aveam, însă, în spate și toată baza teoretică care fundamenta, într-un fel, ceea ce ne era predat acolo. Prezentând, în cadrul unor examene, și unele informații suplimentare, la nivel mai teoretic decât ceea ce ni se preda în Orășelul stelar, am reușit să impresionez comisiile de examinare și, la examenele finale teoretice, am reușit să obțin note maxime la toate materiile.

Plutind în imponderabilitate, înțelegi că Pământul poate să aibă și alte dimensiuni decât cele cu care te-ai obișnuit

Când v-ați dorit să fiți cosmonaut, să zburați printre stele?

Terminasem deja Facultatea de Inginerie Aerospațială și nici pe departe nu mă gândeam că aș putea să abordez acest domeniu de activitate – Cosmonautica. Eram inginer de aviație, îmi do­­ream să zbor în atmosferă, îmi doream să construiesc avioane, dar mi se părea că activitățile cosmice reprezintă ceva mult prea îndepărtat pentru România și pentru posibilitățile noastre de atunci. S-a întâmplat, însă, ca, în perioada efectuării stagiului militar obligatoriu, să fim informați de către comandantul unității că România face selecții pentru candidați cosmonauți. Am fost uimiți toți, nu ne gândeam că vreunul dintre noi, cei care ne efectuam stagiul militar atunci, ar putea să devină cosmonaut, dar am fost de acord să participăm la o selecție pentru candidați, din punct de vedere medical, selecție care s-a efectuat la București. Și astfel am ajuns să abordez acest domeniu de activitate, de care mă ocup, aș putea spune, deja, de o viață și care mă pasionează, încă, mult.

Ce ați trăit zburând, intrând, plutind în spațiul cosmic? Cum au fost cele aproape opt zile în spațiu?

Zborul cosmic reprezintă o experiență de excepție pentru orice persoană care ajunge să-l efectueze. Până în prezent, sunt mai puțin de 600 de persoane care au ajuns în spațiul cosmic, începând cu Iuri Gagarin, la 12 aprilie 1961. Eu, personal, am fost a 103-a persoană de pe glob care am ajuns să zbor în spațiul extra-atmosferic. Zborul îți oferă posibilitatea de a ajunge și trăi într-un alt mediu decât cel în care te-ai format jos, pe Pământ, de a experimenta o serie de legi ale fizicii, într-un mediu imponderabil. Toate acestea conferă o experiență umană deosebită, pe lângă experiența tehnică, profesională. Plutind în imponderabilitate, înțelegi că Pământul poate să aibă și alte dimensiuni decât cele cu care te-ai obișnuit și în care ai trăit o viață întreagă. Transformările care se produc în organismul uman în imponderabilitate nu sunt plăcute, îți creează niște stări de disconfort profund în primele zile de zbor cosmic, dar după aceea te obișnuiești cu ele, organismul se adaptează și plutitul în interiorul stației orbitale, activitatea în condiții de imponderabilitate ajunge să pară foarte normală.

În cele opt zile de activitate în spațiul cosmic am efectuat numeroase experimente științifice, pentru partea română și pentru o comunitate internațională care era reprezentată de participanții la Programul Intercosmos. Jumătate dintre experimente au fost gândite, proiectate și realizate, ca aparatură, de către specialiștii noștri români. Au fost testate în condiții speciale – la vid, vibrații, radiații – ­înainte de a zbura în spațiul cosmic, pentru a fi siguri că funcționează ireproșabil, și în spațiul cosmic au funcționat ireproșabil. Am obținut rezultate interesante care au fost publicate în revistele de specialitate ale vremii.

Privind spre hăul cosmic, înțelegi că Pământul este, de fapt, casa noastră, a tuturor

Cum se vede universul din spațiu? Cum se vede Pământul? Dar omul cu existența, aspirațiile și visurile lui?

Pentru mine, ca experiență umană, spațiul cosmic a început să releve secrete și transformări în mine, ca persoană, abia după ce m-am întors pe Pământ, pentru că abia atunci am realizat diferența dintre cum percepi spațiul cosmic și cum vezi Pământul după experiența cosmică. Oricum, aflându-te la bordul Sta­ției Orbitale – undeva departe de suprafața terestră –, la o altitudine de peste 350 km, privind spre hăul cosmic, înțelegi că Pământul este, de fapt, casa noastră, a tuturor spre care tinzi să te întorci întotdeauna. Înțelegând fizic că Terra face parte dintr-un sistem planetar care se pierde undeva printre sistemele stelare ale galaxiei, iar galaxia se pierde și ea în Univers, printre alte galaxii care formează, la rândul lor, roiuri de galaxii, și așa mai departe, îți dai seama că, de fapt, Pământul nostru reprezintă un mic punct în Univers, dar un punct pe care se întâmplă atât de multe și fascinante lucruri, bune sau rele.

Omenirea nu realizează că, de fapt, salvarea noastră, a tuturor, este împreună cu această planetă, pe care o poluează, pe care desfășoară activități care periclitează zone întregi, o defrișează și, prin aceasta, îi taie plămânii care ne furnizează oxigenul necesar pentru a trăi. Văzând din spațiul cosmic multe lucruri legate de aceste fenomene care se petrec pe Pământ, înțelegi, o dată mai mult, de ce este atât de necesar să ne protejăm planeta, de ce este necesar să fim uniți și să promovăm standarde pentru a o păstra și pentru generațiile viitoare.

Omul și experiența lui, aspirațiile și visele lui devin iremediabil legate de spațiul cosmic

Care au fost întâmplările care v-au marcat în spațiu? Care sunt cele mai puternice trăiri, cele mai semnificative experiențe pe care le-ați avut în această aventură?

Întâmplările sunt legate de efectuarea zborului cosmic propriu-zis, de perioada lansării, în care suprasarcinile puternice te presează în fotoliul în care stai – de fapt, o carapace făcută după un mulaj al corpului fiecărui cosmonaut –, desprinderea treptelor rachetei purtătoare, pe care le simți ca pe niște întreruperi ale zborului și o ușoară prăbușire, pentru că suprasarcina scade brusc în momentul acela. De asemenea, primele momente de imponderabilitate sunt momente care te marchează. Desprinderea de racheta purtătoare aduce o liniște totală în interiorul navei, totul plutește în interiorul acesteia, brațele îți plutesc, documentația de bord, creionul, guma, tot ce folosești. Apoi testezi toate sistemele navei în regim real de zbor cosmic și efectuezi manevre orbitale pentru a modifica orbita și a te apropia cât mai mult de stația orbitală. Joncțiunea cu aceasta este precedată de un regim de zbor extrem de dinamic, un dans al navei cosmice în spațiul cosmic, astfel încât să se încadreze într-un anumit coridor fizic (fictiv, desigur), pentru a veni exact spre agregatul de cuplare al stației orbitale, unde se realizează joncțiunea dintre cele două obiecte cosmice. Toate acestea, trăite în premieră, reprezintă evenimente unice pentru orice cosmonaut.

Desigur, și viața de zi cu zi din timpul zborului cosmic reprezintă o experiență aparte. Dormitul într-un sac de dormit pe care îl fixezi cu două șireturi, undeva în interiorul navei cosmice sau stației orbitale, doar pentru a nu se putea deplasa, purtat de curenți de aer din interior – aerul este ventilat permanent în interiorul navei –, masa în spațiul cosmic, prima mâncare pe orbită, când am simțit că alimentele îmi rămân undeva, pe esofag, și se duc foarte greu spre stomac (după aceea, senzația a trecut), utilizarea tuturor echipamentelor de supraviețuire în spațiul cosmic, așa cum le-ai învățat și ai dat examene din ele, reprezintă și acelea noutăți ale unui prim zbor cosmic. O experiență semnificativă pe care am ­trăit-o pe orbită a fost experiența vederii și urmăririi unor obiective la nivelul Terrei. În primul rând, îți dorești foarte mult, ajungând în spațiul cosmic, să-ți vezi planeta din exteriorul ei. Uitându-te prin hublou, o poți vedea.

În momentul în care am fost noi lansați pe orbită, seara, ne aflam în umbra Pământului, în noapte. După câteva minute, am avut ocazia să vedem cum răsare soarele pe orbită… Soarele răsare ca o minge care sare din apă cu o viteză destul de mare – gândiți-vă că o zi și o noapte în spațiul cosmic trec într-o oră și jumătate. Ziua o parte din Pământ este puternic luminată de razele solare, iar la trecerea de la zi la noapte și de la noapte la zi vezi zona de tranziție, o zonă care se numește, în termeni de specialitate, zonă terminală sau terminator. Efectele optice generate de atmosfera terestră într-o astfel de zonă sunt cu totul speciale.

Apoi, ești uimit să vezi mările, oceanele, cum își schimbă culorile de la o latitudine la alta, să vezi Deșertul Sahara, care este impresionant, culorile lui de la roșu la bej, culorile pădurilor nordice, care sunt de un verde închis față de cele din zonele tropicale, care sunt în nuanțe mult mai vii de verde, să vezi zonele în care se face agricultură, împărțite în pătrățele, dreptunghiuri micuțe, să vezi în țările arabe zonele din deșert în care se face agricultură și care sunt irigate și apar ca niște discuri mari, închise la culoare, să vezi munții, Munții Himalaya, mai ales, care sunt impresionanți, care îți dau impresia că sparg cerul și se îndreaptă spre Stația Orbitală, apoi munții care par foarte teșiți ai Europei; Alpii, care sunt mai înalți decât Carpații, par totuși ca fiind la nivelul solului, văzuți de la sute de kilometri înălțime, din spațiul cosmic…

Desigur, toate aceste experiențe, imagini, trăiri sunt memorate, poate, pe viață. Omul și experiența lui, aspirațiile și visele lui devin iremediabil legate de spațiul cosmic. Sigur, atunci când te afli în spațiul extra-atmosferic, te gândești la activitatea profesională, planificată pe care trebuie să o desfășori acolo. Este greu atunci să te gândești la elemente existențiale, la filozofie. Lucrezi după ceas, după un ciclu de 24 de ore. Efectuezi experimente, înregistrezi date, ai timp uneori să te uiți prin hublou, să admiri diverse zone ale Terrei, dar nu pentru prea mult timp, faci și câteva fotografii, dar nu foarte multe, pentru că noi lucram pe film atunci, nu existau camere digitale și aveam un număr limitat de filme la bord.

De asemenea, ai timp să mănânci, să dormi, ai timp pentru igiena personală și pentru câteva activități administrative la bordul Stației Orbitale sau al navei cosmice. Abia după ce te întorci pe Pământ, însă, ai timp să te gândești la experiența ta fantastică, unică, prin care ai trecut și să te gândești și la conotațiile filozofice legate de experiența ta cosmică.

Omul înțelege ce reprezintă, de fapt, el, ca ființă inteligentă

Ce a însemnat pentru dumneavoastră și ce înseamnă zborul cosmic în încercarea omului de a-și depăși limitele, de a înfrânge frontierele cunoașterii?

Am avut ocazia să zbor în spațiul cosmic la o vârstă fragedă, aș putea spune. La momentul efectuării zborului cosmic, am fost al patrulea cel mai tânăr cosmonaut din lume. Profesional, încă nu eram realizat. Practic, după absolvirea Facultății de Inginerie Aerospațială, am avut ocazia să lucrez jumătate de an la Întreprinderea de Construcții Aeronautice de la Ghimbav, Brașov. Apoi, am plecat să-mi efec­tuez stagiul militar obligatoriu. Acolo mi s-a oferit posibilitatea să particip la programul de selecționare pentru candidați cosmonauți, iar activitatea mea s-a îndreptat spre acest domeniu. Ne-am pregătit doi români pentru acea misiune. Pentru că am reușit să obțin rezultate foarte bune în pregătirea pentru spațiul cosmic, eu am fost cel desemnat să reprezint România în Cosmos. Am zburat în spațiul cosmic la 28 de ani și jumătate, când experiența mea profesională în domeniul aviației era încă sumară.

Înțelegând importanța istorică a acestui zbor cosmic, responsabilitatea foarte mare pe care o am, mi-am dorit să dovedesc că nu întâmplător am fost eu cel ales să ajung în cosmos și am făcut tot posibilul în cariera mea următoare să dovedesc profesional că investiția în mine a meritat.

Zborul în spațiul cosmic reprezintă o aventură umană de excepție. Omul înțelege ce reprezintă, de fapt, el, ca ființă, ca ființă inteligentă care a reușit să creeze mașini care să-l ducă atât de departe, în spațiul cosmic, care l-au dus și pe Lună, care, în curând, probabil în maxim 10-15 ani, îl vor duce și pe planeta Marte. În același timp, însă, omul înțelege și cât de vulnerabil este, atât în spațiul cosmic, cât și pe Pământ. Toate acestea îți creează un sentiment deosebit, o stare deosebită, pe care nu o poți încerca decât după ce ai fost în spațiul cosmic.

S-a trecut printr-o serie întreagă de faze cu dezorientări puternice în rândul factorilor de decizie

Educația v-a ajutat să zburați în Cosmos și să dezvoltați, ulterior, o carieră impresionantă. Cum vi se pare educația de azi? Care sunt punctele forte, vulnerabilitățile și neajunsurile acesteia?

Aș începe cu „din păcate“… Din păcate, în perioada de tranziție a învățământului de la ceea ce a fost înainte de 1989 la ceea ce este astăzi, s-a trecut printr-o serie întreagă de faze cu dezorientări puternice în rândul factorilor de decizie.

Desigur, la nivel european, sunt stabilite norme, reguli, principii care sunt mai mult sau mai puțin aplicate inovativ în substanța lor, și poate mai mult în forma lor. Pentru că transformările din societate au dus la transformări nu pozitive în formarea cadrelor didactice, în motivarea lor pentru învățătură, multe dintre ele au devenit demotivate. Și veniturile sunt mici în învățământul preuniversitar. De aici, doar cei care sunt pasionați de munca lor desfășoară activitățile așa cum ar trebui ele desfășurate.

Eu îi iau ca exemplu pe nepoții mei. Am un nepot în clasa a VII-a, o nepoată în clasa a V-a și văd cum se desfășoară activitățile în două școli diferite, una privată, cealaltă de stat. Sigur, în cea privată există multe inițiative, programa școlară este îmbogățită cu o serie de cursuri, informații, metode de a transmite cunoștințe ele­vilor, ceea ce este pozitiv. În școala de stat, o școală gimnazială, undeva, pe lângă Piața Muncii, motivarea profesorilor este foarte scăzută. Sunt profesori care, uneori, pedepsesc elevii, în loc să-i învețe, se răzbună pe ei, în loc să-i educe.

Constat, de asemenea, că, la modul general, materiile care sunt predate nu mai urmăresc principiile care stau la baza lor. Nu se mai predau materii care să ne deschidă ochii asupra existenței umane, asupra locului pe care îl ocupăm în Univers și în societate. Nu se mai face Astronomie demult, au apărut teorii cum că Pământul ar fi plat, copiii, doar cei care sunt pasionați de ceea ce mai citesc prin cărți, se înscriu la cercuri de Astronomie, acolo unde ele există, și unde învață despre sistemul nostru solar, ­despre planete, despre stele, înțelegând, astfel, unde ne aflăm și cine suntem noi în Univers.

S-a trecut foarte mult la predarea de materii cu aplicabilitate practică ime­diată, materii care să-i ducă pe elevi, după absolvire, la a-și găsi rapid o profesie și a câștiga bani. Consider că rolul principal al școlii este acela de a forma personalitatea copilului, până la adolescent și adult, de a-i transmite cunoștințe care să stea la baza înțelegerii profunde a materiilor pe care le învață elevii în școală, dar și a unor fenomene, evenimente care se petrec în jurul nostru.

Pe de altă parte, copiii nu mai știu să învețe. Este adevărat, evoluția tehnologică este extraordinară și partea de online schimbă concepte de transmitere a informației, a cunoștințelor, dar, în același timp, nu mai formează elevii așa cum am fost noi formați. De exemplu, în clasele mici nu se mai face caligrafie. Ce reprezintă caligrafia? Nu înseamnă doar arta de a scrie frumos, înseamnă arta de a-ți organiza într-un anume fel mintea, gândirea. Modul în care scrii literele, în care înșiri cuvintele îți generează automat o anumită organizare internă și un anumit mod de gândire.

S-a trecut peste foarte multe principii pedagogice studiate, cercetate, publicate în cărți, s-a trecut la informații practice care duc la o formare deficitară a copilului din punctul de vedere al personalității lui, al cunoștințelor acumulate de el, al pregătirii lui pentru viață la un nivel intelectual elevat. Fără cultură națională și universală, oamenii ajung să nu se mai înțeleagă între ei, să nu se mai respecte, atitudinile față de diverse grupuri sociale și etnice se radicalizează și apar probleme mari în societate, pe care aceasta nu știe să le gestioneze în profunzime.

Dumitru Prunariu, dând autograf pe modulul de aterizare

Subfinanțarea pronunțată a cercetării științifice duce la lipsa de rezultate

Ce credeți despre cercetarea românească? Potențial intelectual există, resursele financiare sunt dramatic limitate. Cum vedeți existența și evo­luția acestui domeniu de importanță fundamentală pentru o țară și pentru lumea de azi?

Cercetarea românească s-a caracterizat întotdeauna prin numeroase puncte-forte. Există domenii în care am excelat, există foarte puține domenii în care mai excelăm, prin câteva centre punctuale și prin câțiva cercetători, mai ales, formați atât în România, cât și în străinătate. Subfinanțarea pronunțată a cercetării științifice duce la lipsa de rezultate.

Guvernanții unor țări puternice au înțeles întotdeauna că cercetarea științifică reprezintă un motor esențial pentru societate, reprezintă un motor puternic pentru a crea, pentru a aduce profit, pentru a domina. La noi, guvernanții sunt foarte puțin sensibili la domeniul cercetării științifice. Se alocă anumite fonduri, pornesc anumite programe, sunt generate proiecte care, pe la jumătatea derulării lor, sunt revizuite de comisii ministeriale care anunță că se reduce finanțarea, pentru că nu mai sunt bani, iar, în momentul în care sunt spre finalizare și urmează să-și dovedească utilitatea în diverse domenii pentru care sunt concepute, sunt întrerupte și nu mai sunt finalizate vreodată. Și atunci, concluzia este: „Vedeți? Am investit degeaba în cercetare, pentru că nu a adus mai nimic!“. Normal că orice cercetare subfinanțată aduce rezultate foarte slabe. Să nu uităm însă că în țări cum este Finlanda, de exemplu, cercetarea științifică a scos țara din sărăcie. O investiție puternică în cercetare – se ajunsese, la un moment dat, la 4% din PIB – a dus la crearea firmei Nokia, crearea telefoniei mobile finlandeze și la o mare afacere care a adus un profit extraordinar, care a rezultat, inițial, din cercetarea științifică.

În momentul de față, referindu-mă numai la domeniul spațial, activitățile spațiale în lume reprezintă un business de aproximativ 400 de miliarde de dolari și acest business este în creștere cu aproximativ 7-8% pe an. Ei bine, guvernanții noștri au considerat, la un moment dat, că nu mai este cazul să achite contribuția României la Agenția Spațială Europeană, contribuție care se întorcea integral sub formă de proiecte realizate în România și participarea țării noastre la proiecte prestigioase la nivel european, cu beneficiile aferente și pentru noi. Aderarea României la Agenția Spațială Europeană este pe linie de cercetare, dezvoltare, industrie ceea ce reprezintă pe alte linii aderarea României la NATO sau la UE.

Prin aceasta s-a tăiat o sursă de finanțare în acest domeniu supertehnologic, un domeniu de vârf în întreaga lume. Grecia, spre exemplu, când a devenit membră a Agenției Spațiale Europene, a dorit să investească suplimentar, pentru a beneficia de participarea la programe suplimentare, pentru a contribui la dezvoltarea țării, în primul rând, și la dezvoltarea europeană. Ei bine, de patru ani, România nu își plătește contribuția, am rămas membri, dar nu mai avem drept de vot și nici dreptul de a participa la noi programe, acolo unde avem încă specialiști și avem o oarecare infrastructură dez­­voltată și de când am ajuns membri ai Agenției Spațiale Europene.

Deci, pot să spun că la noi în țară guvernanții nu înțeleg importanța cercetării științifice. În alte țări, științele, tehnologia, ingineria și matematica sunt nu numai predate, dar se insistă foarte mult pe educarea tineretului în aceste domenii, pentru că ele reprezintă adevăratul motor de dezvoltare a societății. Investițiile în cercetare nu aduc rezultate ime­diate, nu pot fi evidențiate în cadrul unui ciclu electoral, parlamentar. Rezultate semnificative apar de regulă după 10-15 ani de investiții adevărate în cercetare.

Noi, încetul cu încetul, ajungem să devenim sclavii altora. Ajungem să cumpărăm produse ale cercetării altora la prețuri mult mai mari decât merită acele produse, în loc să le producem noi și să le exportăm. Din păcate, aceasta este experiența mea în domeniul cercetării românești.

A fost o perioadă acum aproximativ 12-13 ani când, stimulat și de recomandările europene, dar și având la guvernare niște persoane care au înțeles rolul cercetării, se ajunsese la o investiție în domeniul cercetării de 0,8% din PIB, iar rezultatele s-au făcut văzute. Numeroși cercetători români stabiliți în străinătate au revenit în România, pentru că, din programe și proiecte care erau efectuate la nivel european, dar realizate în România, puteau să câștige mai mult decât câștigau în străinătate. În schimb, în momentul de față, România a ajuns penultima țară din Europa la investiții în domeniul științific, cu un buget alocat cercetării de aproximativ 0,15% din PIB.

Un individ educat este un individ orientat spre performanță, care își înțelege rolul în societate

Ce reprezintă educația pentru comunitate, pentru societate, în ansamblul ei? Proiectul „România Educată“ al Administrației Prezidențiale atestă importanța educației pentru societate și rolul ei de motor al progresului. Cum priviți un atare proiect? Ce ar trebui făcut în continuare?

O țară educată este o țară care găsește mijloace de a funcționa eficient, găsește mijloace de a-i face pe indivizi să se înțeleagă între ei, găsește mijloace pentru a limita o serie de flageluri și de probleme cu care se confruntă. Un individ educat este un individ înțelegător, un individ care este orientat spre performanță, care își înțelege rolul în societate. O societate needucată, în schimb, duce la infracționalitate, lipsă de înțelegere, agresivitate, confruntare permanentă.

Proiectul „România educată“ al Administrației Prezidențiale atestă, în primul rând, faptul că președintele provine dintr-un mediu intelectual, fiind profesor la bază, că a înțeles ce înseamnă o țară educată și a generat acest proiect, care încet, încet, începe să prindă consistență.

Ce șanse avem ca educația să schimbe în bine societatea românească, s-o facă să-și depășească starea de confuzie și dezorientare, să-și gă­sească o coerență interioară, sub auspiciile unor valori comune, și un sens al evoluției?

În momentul în care guvernanții vor fi foarte educați, vor înțelege ce înseamnă educație, ce înseamnă cercetare, cum poate fi făcută educația eficient și nu numai prin tot felul de reglementări care au un rol mai mult teoretic și care, de multe ori, se bat cap în cap, deci o coerență în procesul de educație, în momentul acela educația își va reliefa roadele pozitive. Numai așa va putea să depășească starea de confuzie și dezorientare și să-și găsească o coerență.

Consider că Academia Română, locul în care există oameni care au avut de-a lungul carierei și au, în continuare, niște rezultate de excepție în diferite domenii de activitate, ar putea să fie un factor de avizare a unor programe de învățământ și a conținutului unor manuale, deoarece constatăm, constat și eu, uitându-mă prin anumite manuale, că sunt făcute de oameni lipsiți de experiență, de oameni care, de multe ori, sunt lipsiți de logică, oameni care transmit cunoștințe nesemnificative. Deci, în momentul în care vom avea guvernanți educați și nu colecționari de doctorate și diplome care, în condițiile actuale ale României, uneori se obțin dubios, astfel încât să poată înțelege importanța covârșitoare a educației și a cercetării științifice, vom avea probabil și șansa de a scăpa de această confuzie și dezorientare și de a reorienta România, cel puțin, din acest punct de vedere.

Alături de soție și de legendarul Brian May, în 2016

O bună parte din activitatea mea este dedicată educației și științei

Știm că sunteți implicat într-o diversitate de activități dedicate educației și științei, în fundații, asociații, ­cluburi. Ce ne puteți spune despre aceasta?

Într-adevăr, o bună parte din activitatea mea este dedicată educației și științei. În primul rând, am înregistrat o fundație, prin care organizez o serie de activități educaționale pentru elevi. Sunt solicitat des să țin conferințe, să fac prezentări pentru diverse școli, pentru diverse clase, atât în România, cât și în străinătate. Chiar la mijlocul lunii noiembrie am avut o prezentare pentru o școală din Pakistan. Pe lângă această fundație, sunt cooptat într-o serie de asociații profesionale care, de asemenea, desfășoară activități educaționale.

Consider că rolul meu în această fază este de a trezi interesul copiilor, al tinerilor pentru cercetarea științifică, pentru domeniul activităților spațiale. Prin exemplul meu personal, prin cunoștințele pe care le transmit, prin viziunea pe care le-o prezint, consider că îi fac pe mulți dintre ei să se orienteze înspre acest domeniu.

Am avut surpriza plăcută să fiu abordat – acum mulți ani – de mai mulți elevi de liceu care doreau să lucreze în domeniul astronautic, ba chiar unul dintre ei dorea neapărat să devină al doilea cos­monaut român. Le-am explicat care a fost drumul urmat de mine. Desigur, nu numai Facultatea de Inginerie Aerospa­țială te formează pentru Cosmos; sunt numeroase alte facultăți: Fizică, Electronică, Automatică, IT, Medicină, Biologie, Chimie. Din toate aceste domenii, dar și din altele, poți să ajungi să lucrezi în domeniul cosmic. Ei bine, unul dintre acei elevi de liceu a urmat Facultatea de Fizică, și-a dat ulterior doctoratul, iar acum este angajat al Agenției Spațiale Române și este unul dintre specialiștii foarte apreciați. Un altul a urmat chiar Facultatea de Inginerie Spațială de la București, a ajuns să beneficieze de o bursă în exterior, a fost remarcat de firma Airbus și lucrează în cadrul acesteia, în Germania, la elaborarea unor proiecte din domeniul cosmic, lucrează chiar la un modul care urmează să ajungă pe planeta Marte și dorește, în continuare, să devină al doilea cosmonaut român.

Reacțiile pe care le au elevii de fiecare dată când le fac prezentări sunt extrem de pozitive. În primul rând, au un exemplu viu în mine, exemplul unei persoane care a zburat în Cosmos și s-a realizat în acest domeniu. Apoi, prin modul foarte deschis, prietenos, folosind un limbaj adecvat înțelegerii lor, prin care fac aceste prezentări, îi atrag spre domeniile de activitate științifică.

Copiii vin cu inovații, cu dezvoltări de proiecte

Ce întreprindeți pentru ca tinerii să-și valorifice resursele, să-și dezvolte potențialul de inteligență și creativitate? Despre programele care există în derulare ce ne puteți spune?

Agenția Spațială Română are un program de educare a educatorilor. Se numește ESERO, este o parte a unui program european generat de Agenția Spațială Europeană și care se desfășoară în state membre ale acesteia. Acest program de educare a educatorilor, pe lângă unele activități permanente pe care le desfășoară angajații Agenției Spațiale, care sunt dedicați programului, în fiecare vară organizează o tabără în care, câte o săptămână, invită învățători, profesori de gimnaziu și de liceu. La aceste cursuri de pregătire a educatorilor pentru a-i educa, la rândul lor, pe elevi, în domeniul științelor și în domeniul spațial particip și eu și le țin anumite cursuri specifice.

Pe lângă aceasta, activez în cadrul altor cluburi. Este vorba de Clubul Rotary – fac parte din Clubul Rotary București de foarte mulți ani (1997), în cadrul căruia am inițiat un concurs de creație tehnico-științifică, mai ales în domeniul IT, nu doar pentru că este foarte la modă acum, ci și pentru că, prin acesta, se realizează foarte multe lucruri în toate domeniile de activitate. Concursul se numește „DaVinci“ și este anual. Are o fază regională, care se organizează la nivel de județe, mai nou, și o fază națională, care se organizează la București. Avem invitați care participă la jurizare – pe lângă mine, și câțiva membri ai clubului, care lucrează în domenii științifice. Participă și Alexandru Mironov, un jurnalist și un promotor al științei în rândul tinerilor, de multe decenii. Pot să spun că avem rezultate foarte interesante. Copiii vin cu inovații, cu dezvoltări de proiecte pe care le încep la școală și le dezvoltă apoi pentru acest concurs „DaVinci“. Aș putea spune că multe dintre inovațiile lor se apropie chiar de invenții. Dacă ar fi preluați, în continuare, de anumite firme care să le considere ca un start-up în care să investească și pe care să le dezvolte mai departe, ar fi ideal. Noi căutăm și beneficiari ai acestor proiecte ale elevilor.

Trebuie să existe un mediu în care tinerii să se simtă în siguranță, profesând în domeniul științific

Avem tineri inteligenți, unii străluciți, mulți pleacă la studii în străinătate, ceea ce este un lucru bun, în sine, dar tot mai mulți nu se mai întorc. Exodul inteligențelor privează țara de resurse importante de inteligență, creativitate, spirit inovator. Cum comentați această situație?

Am participat la mai multe proiecte ale Asociației Exploratorilor Spațiului Cosmic, în California, San Francisco. Am avut ocazia să cunosc mai mulți milionari din domeniul științific, care coagulau foarte multă inteligență din multe state, tineri care veneau să studieze în Statele Unite erau identificați pe perioada studiilor, li se făceau propuneri care erau de nerefuzat și veneau să lucreze la un nivel foarte performant în cadrul unor companii pe care le patronau acești milionari în știință.

Am avut ocazia, de asemenea, să constat acolo cum, dintr-o discuție, în timpul unui prânz, între doi astfel de mari și performanți milionari, le-a venit o idee, au desenat-o pe un șervețel, au aprofundat-o între ei, timp de o săptămână, iar peste două luni ideea era materializată într-un produs vandabil în domeniul IT-ului, jocuri pe calculator, în principal, care erau deja desfăcute în întreaga lume.

Deci, în primul rând, trebuie să existe un mediu în care tinerii să se simtă în siguranță, profesând în domeniul științific. Desigur că, știm cu toții, apa curge la vale, indiferent ce am face, cât am pompa-o la deal, ea tot la vale se duce. Acolo unde tinerii găsesc condiții mai bune de dezvoltare personală, de pregătire științifică și de realizare în domeniul pe care și l-au ales, acolo se vor duce. Cu alte cuvinte, degeaba încercăm, în condițiile existente în România, să îi ținem aici doar cu lozinci patriotice sau promisiuni, ei se vor duce tot acolo unde își vor găsi realizarea profesională.

Țările din Vest plătesc mult mai bine cercetarea științifică. Acolo s-a înțeles ce înseamnă, ca potențial pentru societate, cercetarea științifică. Universitățile care îi pregătesc, multe dintre ele sunt mult mai performante decât cele din Estul Europei. Și atunci cum să nu te duci la un Stanford, Harvard, Oxford, Princeton ori MIT să studiezi și să ajungi în topul celor care fac cercetare științifică la vârf?

În momentul în care s-ar crea condiții de finanțare corespunzătoare a cercetării științifice, sunt convins că încet, încet, multe creiere nu ar mai pleca în străinătate, ci ar rămâne aici pentru a contribui, implicit, la dezvoltarea României.

Educația și cercetarea trebuie corespunzător finanțate, forțat finanțate, chiar dacă rezultatele așteptate nu apar de la început! Cercetarea aduce rezultate după 10-15 ani de finanțare corespunzătoare. Dacă nu o finanțăm de acum, degeaba vom aștepta, an de an, alte rezultate decât cele pe care le avem.

Elitele au rolul lor în educație, pentru că reprezintă exemple, pentru că pot transmite cunoștințe

Cum vedeți rolul elitelor – din toate domeniile: educație, știință, cercetare, cultură etc. – în viața și dezvoltarea societății, în speță în progresul României? Ce ar trebui făcut pentru crearea unei punți între elite și tinerele generații?

Elitele au rol foarte important, pentru că ele pot constitui modele pentru elevi. Elevii, dacă nu sunt orientați de niște adevărați educatori, trăiesc într-o lume destul de confuză. În această lume confuză, în care știința a fost mult prea puțin promovată, în care au fost promovate mai ales cunoștințe din domenii practice, în care se pot câștiga imediat bani după ce termini o școală, ei sunt dezorientați sau se orientează după ceea ce prezintă mass-media. Acesta este un lucru teribil! Pentru unii, pozitiv, dar pentru cei mai mulți, negativ. Elitele au rolul lor în educație, în primul rând, pentru că reprezintă exemple, apoi pentru că pot transmite cunoștințe. Propria lor viață poate constitui un exemplu de evoluție care poate fi urmat. Tinerii și-ar putea dori să urmeze calea pe care au urmat-o anumite elite. Deși mulți dintre ei nu vor ajunge la acel nivel, totuși faptul că se orientează, în cariera lor, după elite reprezintă un lucru pozitiv.

România are numeroase personalități de elită. Spuneam mai devreme că încerc să-i educ pe copii în domeniul abordării științelor, în domeniul aero­spațial. Sunt elite în aproape orice domeniu, științe, sport etc., care, în principal, dezvoltă activități educative.

În schimb, pentru a ajunge la elite, profesorii, educatorii din școală trebuie să trezească, în rândul elevilor, dorința de a sta de vorbă cu personalități, cu oameni realizați în anumite domenii de activitate, să-i invite pe aceștia în școli. Degeaba le vorbim copiilor despre elite, dacă nu le aducem și niște exemple vii, care să-i impresioneze, într-adevăr, și care să-i facă să-și dorească și ei să ajungă acolo unde au ajuns acele personalități care vin în contact cu ei.

Interviul integral poate fi citit în numărul 11, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului.