De la bunica mea am învățat arta ștergerii cu buretele

Stimată doamnă Doina Ruști, fiindcă de la educație începe totul, să începem cu educația… Ce ați învățat din familie, de la părinți și bunici în ma­terie de principii, valori și atitudine în fața vieții?

De la bunica mea, o femeie cu imaginație și talent epic, am învățat, printre multe altele, arta ștergerii cu buretele. Respectiv, când conflictul ajungea la apogeu, îmi spunea – uite, ce e: dacă stăm supărate așa, supărarea asta se va face balon negru și va acoperi lumea, iar noi vom rămâne în beznă până când ne vom pierde vederea și amintirile despre lumea luminoasă care a fost. Așa că eu zic să ștergem cu buretele totul și s-o luăm de la capăt.
Nici nu pot să vă spun cât de fericită eram când apărea buretele ăsta, iar în viață mi-a folosit mult atitudinea à la légère, care vine poate dintr-o mentalitate balcanică, poate din natura umanității, în tot cazul, a fost o ușurare pentru mine să știu că nu există un final închis.
Cât despre restul moștenirii mele etice, aș prefera să nu vorbesc, să vă las libertatea de a descoperi câte ceva în ro­manele mele.

Primele mele amintiri sunt legate de școală

Ce vă amintiți din școala primară, despre întâlnirea cu manualele, ­despre învățătoare?

Multe. Primele mele amintiri sunt le­gate de școală, căci bunicii mei erau în­vățători și mă luau adeseori cu ei, ca să mă familiarizez. Școala din Comoșteni a fost ridicată de străbunicul meu, o clădire impozantă, cu ferestre largi, demne, și coloane albe la intrare. Construcția da­tează de prin 1890-1900 și seamănă foarte bine cu casa bunicilor, fiind făcute de același om. Astăzi e abandonată, nu mai există școală, nici elevi. Dar în vremea copilăriei mele totul se învârtea în jurul ei. Bunicul a fost primul meu învățător. Manualele nu aveau foarte mare importanță, totul se învăța în fața tablei negre ori citind. Cum tabla mă teroriza, m-am apropiat de cărți.

Toată familia cumpăra cărți

Cum v-ați apropiat de cărți? Când s-a trezit în dvs. pasiunea pentru lectură?

În perioada mea analfabetă, îmi ci­teau ceilalți. Bunică-mea primea pachete de cărți, căci avea un abonament obligatoriu, respectiv, toată dăscălimea cotiza lunar pentru cărțile pe care le decideau ideologii comuniști și îmi amintesc ce ilaritate se instala în casa noastră când veneau pachetele, în care era căutată în­totdeauna acea carte care merita, căci de fiecare dată exista câte un roman de Za­­haria Stancu sau de Preda, care meritau păstrate. Restul erau duse în magazie, fiind broșuri și cărți de propagandă, vo­­lume de poezii comuniste. În afară de asta, toată familia cumpăra cărți, cele mai multe erau aduse de tatăl meu, care era la curent cu aparițiile acelei vremi triste. De altfel, aveam o cameră transformată în bibliotecă, cu multe rafturi, dar mai ales cu bibliotecile rotunde pe care le-am descris în Fantoma din moară, care făceau ca încăperea să semene cu un labirint. Bunică-mea citea romane contemporane, iar uneori îmi citea și mie câte un fragment. Dar devenise incomod să mă rog de ei să-mi citească, prin ur­mare am învățat singură să citesc, tot întrebând cum se scrie cutare cuvânt și cum se „face“ cutare literă. Prima carte citită a fost una de copii – Helga în grădină, genul cu ilustrații și text puțin, dar satisfacția a fost copleșitoare, încât și astăzi îmi mai amintesc detaliile acestei prime victorii: în fața chioșcului de vară, pe banca verde, ridicând privirea spre moara părăsită, de vizavi, cu sentimentul că deasupra ei plutește fantoma istoriei mele.
Mi-am ales cărțile după intuiții, ignorând întotdeauna listele făcute de bunică-mea ori recomandările școlii. Pentru mine, lectura a fost cea mai importantă aventură, printre cărți s-a desenat cu timpul harta mea existențială.

Eram în căutare de cărți inaccesibile

Pe atunci, televizorul nu oferea cine știe ce tentații, mai târziu era sufocat de propaganda regimului totalitar, internetul nu se inventase încă, nici telefonul mobil… Dar erau cărțile… Cum vă petreceați timpul? Ce loc a ocupat lectura în existența dvs. de copil?

Eram în căutare de cărți inaccesibile. Mai întâi am cucerit biblioteca din casa noastră, pe care o țineau închisă, de tea­mă să nu citesc cărți care-mi depășeau puterea de înțelegere – precauție inutilă. Mai ales că aveam un aliat în Octavian, fratele mai mic al tatălui meu, amator si el de scotocit printre secretele bibliotecii. Apoi, după ce el a murit înecat în ultima lui zi de licean, mi-a rămas ca moștenire fervoarea căutărilor lui. Eram interesată în special de cărți pe care nu le aveam în bibliotecă, pe care le vedeam întâmplător. Și, da, mergeam regulat la bibliotecile publice, mereu altele, după locurile în care am fost nevoită să mă tot mut.

Întotdeauna bibliotecile mi-au dat un confort absolut

Cum v-au ajutat cărțile, cum au contribuit la formarea dvs. intelectuală și spirituală, la construirea universului dvs. interior?

Întotdeauna bibliotecile mi-au dat un confort absolut. În momentele mele de panică, de nesiguranță, sub apăsările triste ale istoriei personale, mi-am regăsit echilibrul într-o bibliotecă. Cât despre drumul prin pădurea de cărți… sigur, am avut multe etape. Până la liceu am citit tot ce-am vrut, fără plan, ignorând orice recomandare. Prin clasa a VII-a, am dat de Comedia umană a lui Balzac și-am citit roman după roman până la finalul clasei a IX-a. Mai citeam și altele, dar Balzac a fost coloana vertebrală a vieții mele de cititor, de la acea vârstă. Balzac mi-a arătat și drumul social. La 16 ani deja mă îngrijora viitorul meu și-am în­ceput să mă pregătesc temeinic pentru facultate. Am făcut o secție clasică (erau doar trei în toată țara), aceasta însemnând că jumătate din timpul liceului a fost dedicat celor două discipline clasice: latina și greaca veche. Apoi, făceam literatură universală, română, istorie, franceză. Restul materiilor erau mai mult de umplutură pentru mine. Îmi amintesc o oră de chimie în care citeam asiduu Maestrul și Margareta, roman proaspăt apărut în bpt, împrumutat de la profa de română, iar la un moment dat am ridicat privirea și-am început să țip: tabla era acoperită de formule, iar profa făcea un experiment cu aburi verzi și flăcări intermitente.
Pe măsură ce neglijam disciplinele științifice, începusem să-mi fac o ­imagine cronologică asupra literaturii, legând-o bineînțeles de istorie, religie și filozofie. Voiam să am imaginea generală, iar notele mele de lectură din liceu și apoi din facultate au devenit mai târziu o carte, pe scurt o istorie cronologică a ideilor (Enciclopedia culturii umaniste pentru oa­menii grăbiți), volum editat pe la începutul anilor 2000, care avea să devină și personaj în romanul meu de debut. Aceste note stau la baza formării mele intelectuale. Iar obsesia cronologiilor, a sintezelor reduse la minimum a început într-o zi din clasa a IX-a, când profesorul de greacă mi-a pus în mână două cărți și mi-a spus că era timpul să mă disciplinez: Batrahomiomahia lui Homer și Istoria literaturii eline, de Maria Marinescu-Himu. În evoluția mea intelectuală acea zi are o funcție însemnată.

Am început să fac literatură de cum am învățat să scriu

Când ați început să scrieți? Ce rol a avut lectura în dorința de a crea lumi proprii prin scris?

Am început să fac literatură de cum am învățat să scriu. La început erau niște scrisori pentru Lo, un prieten imaginar, care pentru mine continuă să existe și astăzi, un fel de reper spiritual și legătură cu lumea subtilă. Moartea lui Octavian, suportată devastator (aveam aproape 6 ani), mi l-a adus prin compensație pe Lo. Și-acum am mici carnete din comerțul socialist pe care scrie Lo și anul. Dar pri­ma povestire închegată am scris-o pe la finalul clasei a II-a. Evident, lectura te impulsionează spre dialog, iar în scris este mai ușor să iei parte la marea conversație a omenirii.

Cum s-a împăcat pasiunea lecturii cu școala, cu materiile și temele obligatorii?

S-au împăcat. Deși pentru mine nu existau decât disciplinele umaniste, me­­reu am fost printre premianți ☺. Respectiv, din categoria tocilarilor, nu?!

Interviu integral publicat în Tribuna Învățământului nr. 35 – noiembrie 2022