În majoritatea materialelor de promovare a OIM este amintit rolul României în „inventarea“ acestei competiții.

Domnule profesor, în 1959, printr-o inițiativă românească, susținută de Grigore Moisil, s-a născut Olimpiada Internațională de Matematică. O idee a matematicienilor români, care a generat un eveniment de anvergură mondială, un brand al excelenței în matematică. Cum a evoluat, ce a devenit, ce este astăzi OIM?

În majoritatea materialelor de promovare a OIM este amintit rolul Româ­niei în „inventarea“ acestei competiții. În 1959, la propunerea Societății de Științe Matematice din România, condusă pe atunci de Grigore Moisil, țara noastră a găzduit prima Olimpiadă Internațională de Matematică din istorie. Mai mult, urmând modelul OIM, au apărut apoi după câțiva ani olimpiade și la alte discipline, olimpiada de matematică putând fi considerată o adevărată deschizătoare de drumuri. La prima ediție au participat doar 7 țări, toate din Europa de Est. Ca să ne dăm seama de cum a evoluat OIM din punct de vedere al participării, la ediția desfășurată în 2023 în Japonia au participat echipe din 112 țări. A fost ediția cu cea mai mare participare, alături de cea din 2019 din Marea Britanie. Olimpiada a evoluat enorm și la nivelul subiectelor. Dacă ne uităm la subiectele date la prima ediție și le comparăm cu unele din ultimii ani, diferența la nivelul dificultății este foarte mare. Sunt probleme din 1959 pe care le pot rezolva ușor astăzi elevi de gimnaziu.

România nu doar că a fost inițiatoarea celei mai importante competiții matematice de acest fel din lume, dar este țara care a organizat OlM de cele mai multe ori – de șase ori, ultima dată în 2018.

Ce ne puteți spune despre implicarea românească în OIM, la nivel de organizare și de participare?

România nu doar că a fost inițiatoarea celei mai importante competiții matematice de acest fel din lume, dar este țara care a organizat OlM de cele mai multe ori (de șase ori, ultima dată în 2018). România este și țara care a participat (alături de Bulgaria) la toate cele 65 de ediții de până acum. Însă implicarea României nu s-a mărginit doar la organizare sau participare. Nu puține sunt exemplele când profesori din România au participat la pregătirea loturilor altor țări sau chiar au fost liderii acelor echipe. Un aspect cu care ne mândrim este și faptul că la mai toate edițiile sunt solicitați foști olimpici români să ajute la coordonare.

România s-a clasat de cinci ori pe primul loc în clasamentul pe țări, rezultate extraordinare la vremea lor.

Elevii români s-au situat constant pe primele locuri ale Olimpiadei. Care sunt cele mai răsunătoare victorii și cele mai mari performanțe ale olimpicilor noștri?

Este complicat să compari performanțele între generații diferite. Dacă ar fi să vorbim „sec“, în limbajul cifrelor, Ro­mânia s-a clasat de cinci ori pe primul loc în clasamentul pe țări, rezultate extraordinare la vremea lor. Dar, fără să fiu subiectiv, unul dintre cele mai mari rezultate a fost obținut la Olimpiada din Japonia din 2023, când, deși ne-am clasat pe locul patru (depășiți doar de „puterile“ China, SUA și Coreea de Sud), am obținut cinci medalii de aur. S-a mai întâmplat doar o singură dată, la Olimpiada din Cuba din 1987, dar atunci au fost doar 42 de țări participante, pe când în Japonia au fost 112 țări. O performanță extraordinară a fost realizată și la nivel individual. Ciprian Manolescu a reușit să obțină scorul maxim (42 de puncte) la trei participări consecutive, ultima în 1997. Niciun alt elev din lume nu a mai avut până acum o astfel de reușită. După 26 de ani de la ultimul scor maxim obținut de Ciprian, David Anghel a reușit din nou un scor perfect pentru România, tot în Japonia în 2023.

România și-a câștigat respectul celorlalți prin tot ce a făcut pentru OIM în acești ani dând dovadă de profesionalism, de seriozitate și, nu în ultimul rând, de corectitudine.

Într-un clasament general, privit istoric, al OIM, pe ce loc s-ar situa olimpicii români? Putem considera că, prin performanțele elevilor ­noștri, facem parte din elita mondială a Matematicii?

Au fost făcute mai multe clasamente ale performanțelor obținute de țările participante la OIM de-a lungul vremii. De exemplu, într-un clasament „all time“ făcut pe medalii, România ocupă (dacă nu mă înșel) locul 5, depășită fiind doar de China, SUA, Rusia și Coreea de Sud. În clasamentul scorurilor perfecte, după cum spuneam, Ciprian Manolescu este primul cu 3 punctaje maxime din tot atâtea participări. Dar nu clasamentele contează. România și-a câștigat respectul celorlalți prin tot ce a făcut pentru OIM în acești ani dând dovadă de profesionalism, de seriozitate și, nu în ultimul rând, de corectitudine. Vă spun sincer, simt mereu acest lucru când mă întâlnesc la Olimpiadă cu liderii celorlalte țări. ­Trebuie să amintesc aici contribuția pe care a avut-o Radu Gologan, cel care s-a ocupat ani de-a rândul de destinele lotului olimpic (și nu numai).

Sunt mereu în legătură cu orice copil din echipă și încerc să răspund, pe cât posibil, tuturor nevoilor lui.

Sunteți coordonatorul lotului olimpic de Matematică, antrenor al tinerilor matematicieni. Ce presupune această activitate?

Mai întâi, sunt activitățile ce conduc la formarea lotului olimpic: coordonarea grupurilor de profesori care selectează problemele, dar și coordonarea Comisiei Centrale care se ocupă de evaluarea lucrărilor. Sunt apoi stagiile de pregătire, unde, pe lângă rezolvarea tuturor problemelor administrative, trebuie să mă ocup de formarea nucleului de profesori care vor ajuta la lecții. De comun acord cu aceștia stabilim apoi temele cele mai potrivite, dar și testele ce vor fi date. Acestea trebuie alese de multe ori și în funcție de afinitățile țării organizatoare pentru o anumită „zonă“ a matematicii. Dar, pe lângă toate acestea, sunt mereu în legătură cu orice copil din echipă și încerc să răspund, pe cât posibil, tuturor nevoilor lui. Un sfat, un material sau niște probleme recomandate și chiar o simplă vorbă spusă pe WhatsApp sau oriunde, toate acestea cred că sunt parte utilă a pregătirii pentru competiție.

Nu în ultimul rând, este coordonarea de la OIM. Putem spune fără a greși că există practic două olimpiade: cea propriu-zisă, a copiilor, dar și cea a coordonatorilor, evident, neoficială. Aceasta din urmă a adus, nu de puține ori, puncte și chiar medalii echipei noastre. Poate ar trebui explicat puțin cum contribuim noi, profesorii, la obținerea unor puncte după ce elevii au rezolvat problemele. Se întâmplă de multe ori ca soluția să nu fie completă sau chiar să fie doar niște idei bune, dar care nu sunt conform baremului. Atunci intervine rolul nostru să încercăm, uneori făcând nopți albe, să găsim continuări care să ducă la rezolvare. Câteodată cu succes, alteori nu. Dacă putem dovedi că nu mai este mult până la finalizarea soluției, sunt mari șanse să mai obținem niște puncte. Au fost cazuri când aceste puncte au făcut diferența în clasamente.

Componenta cea mai importantă este lucrul individual, dar sunt organizate și stagii sau sesiuni de lecții având tematicile specifice OIM.

Cum îi recrutați pe olimpici? Cum îi antrenați? Ce înseamnă pregătirea pentru Olimpiada Internațională de Matematică?

Selecția echipei olimpice de matematică a României se face după un tipar bine stabilit și permite oricărui elev să poată ajunge în vârf, indiferent de rezultatele obținute în anii anteriori. După proba de la Olimpiada Națională pentru elevii de liceu (până aici elevii au mai avut de trecut încă trei etape), cei mai buni 15-20 de elevi din fiecare clasă participă la un prim test, în urma căruia este selectat lotul lărgit, format din cei mai buni 20-25 de elevi, indiferent de clasă (subiectele la OIM nu sunt specifice unei anumite clase). Urmează apoi un nou test în urma căruia este format lotul restrâns, compus din cei mai buni 12 elevi. În final, după o probă cu câte trei probleme în două zile diferite, într-un format similar celui de la OIM, este selectată echipa compusă din șase elevi. Aceasta va reprezenta România la OIM.

Cât despre pregătire, componenta cea mai importantă este lucrul individual, dar sunt organizate și stagii sau sesiuni de lecții având tematicile specifice OIM. În ultimii ani am organizat mereu un mini-stagiu la Bușteni, unde am invitat nu doar pe cei 6 copii din echipă, dar și pe cei din lotul restrâns. Îmi place să cred că formatul acestui stagiu a contribuit și el la rezultatele foarte bune obținute. Pe lângă lecțiile ținute de profesorii consacrați, a fost o bucurie mare să pot convinge foști olimpici, proaspeți studenți la Harvard, MIT, Princeton, Cambridge sau alte universități de top, să vină în țară să ajute la pregătirea lotului. Sper sincer că această inițiativă va continua și va deveni o tradiție. Exemplul personal este foarte important și o lecție ținută de foști medaliați, foarte apropiați de vârsta celor din lot, s-ar putea să fie chiar mai cu folos decât una ținută de profesori. Nu în ultimul rând, o parte din lecții sunt ținute chiar de elevii din echipă. O idee bine-cunoscută din pe­­dagogie spune că înțelegi un lucru mult mai bine după ce îl explici și altora. La aceste stagii elevii primesc periodic și teste de verificare. Stagiul de la Bușteni, pe lângă antrenamentul făcut, are și rolul, deloc de neglijat, de cimentare a relațiilor din echipă.

Nu știu dacă există un „traseu prestabilit“ pentru a atinge performanța, dar cu siguranță este o combinație de pasiune, lucru intens, răbdare, perseverență, disciplină, atitudine deschisă față de problemele complexe.

Care este calea către performanță în matematică?

Nu știu dacă există un „traseu prestabilit“ pentru a atinge performanța, dar cu siguranță este o combinație de pasiune, lucru intens, răbdare, perseverență, disciplină, atitudine deschisă față de problemele complexe, dar și altele. Însă cuvântul „cale“ mă îndeamnă să răspund printr-un joc de cuvinte, folosind accepțiunea japoneză a cuvântului cale (do): „Calea este matematica“.

Olimpicii noștri medaliați muncesc enorm. Doar că talentul lor înnăscut îi face să aibă o eficiență mai mare și să acumuleze mai mult într-un timp mai scurt.

Câtă înzestrare genetică, câtă muncă sunt implicate în performanță și în situarea în elita matematicii?

Este bine-cunoscută „zicerea“ lui Edison cum că geniul este 1% inspirație și 99% transpirație. Sincer, în cazul performanțelor „de vârf“ la OIM cred că este nevoie de ceva mai multă „inspirație“. Dar nici fără „transpirație“ nu se poate. Mitul cum că Einstein a fost un elev foarte slab a fost „demontat“ în anii trecuți. Olimpicii noștri medaliați muncesc enorm. Doar că talentul lor înnăscut îi face să aibă o eficiență mai mare și să acumuleze mai mult într-un timp mai scurt. Pe de altă parte, dacă un elev foarte pasionat muncește foarte mult, are șanse să „atingă“ și el Olimpul. Nu de puține ori au fost astfel de cazuri. În ranița oricărui soldat stă bastonul de mareșal.

Sunt multe întâmplări de povestit de pe la olimpiadele internaționale… La copiii aceștia și erorile sunt geniale!

Ce povești ne puteți spune cu olimpici și cu performanțele lor în această frumoasă aventură a inteligenței și excelenței?

Sunt multe întâmplări de povestit de pe la olimpiadele internaționale de când sunt eu în preajma lor. La copiii aceștia și erorile sunt geniale!

La Balcaniada din Grecia din 2015, imediat după festivitatea de premiere, făceam pozele de final. Am remarcat un domn care stătea în preajma noastră și făcea selfie-uri cu echipa României fără să ne ceară voie. După câteva momente, a devenit foarte insistent și m-a întrebat dacă nu poate să facă o poză cu Simona Diaconu, membră a echipei noastre. A fost momentul când m-am enervat și i-am spus că dacă nu pleacă, chem paza. Înainte însă, l-am mai întrebat de ce își dorește acest lucru. Mi-a spus că el a fost supraveghetor în sala în care a susținut proba Simona și că a observat că ea nu a depus la catedră dosarul cu rezolvări, cre­zând probabil că acesta va fi luat de organizatori. Simona a ieșit din sală, iar cei care se ocupau de curățenie se pregăteau să-i arunce dosarul. A fost momentul când domnul „cu pricina“ a intervenit și a salvat foile „buclucașe“. În final, Simona a luat medalia de argint, iar domnul era foarte bucuros că a avut o contribuție (chiar dacă indirectă) la această medalie. De aceea dorea să facă o poză cu Simona. După ce am ascultat relatarea lui, au ur­­mat momentele în care noi toți cei din lotul României ne „băteam“ să facem poze cu „salvatorul“ lucrării Simonei.

La Olimpiada din Norvegia din 2022, imediat după ședința tehnică în care s-au hotărât medaliile, m-am întâlnit cu copiii ca să comentăm rezultatele individuale (am obținut atunci două medalii de aur și patru de argint). La un moment dat, s-a zvonit că a fost postat pe site clasamentul pe țări. Sincer, îmi doream o clasare în primii 10, dar îmi era tare teamă că vom fi primii sub linie. Îl rugasem pe Lucian Țurea (fost olimpic internațional care a ajutat enorm echipa în ultimii ani) să facă o estimare, dar nu mi-a spus nimic ­despre rezultat. Am deschis atunci telefonul și am căutat pe site-ul OIM tabelul, începând să îl derulez plecând de mai jos. Am identificat echipa României fără să re­marc locul pe care ne situam. Am încercat să continui derularea pentru a număra câte țări sunt peste noi. Doar că derularea nu mai mergea. Le-am zis atunci copiilor că pare că s-a blocat site-ul, probabil pentru că era suprasolicitat. Am realizat după o vreme că, de fapt, nici nu trebuia să mai meargă. Imediat deasupra noastră erau deja țările mari. Eram chiar în „fruntea“ listei și de aceea nu se mai derula. România a terminat atunci OIM pe locul 5 în lume și prima în Europa, fiind cel mai bun rezultat din ultimii 23 de ani. Urma să îl depășim chiar în 2023 în Japonia, când am terminat pe locul 4.

O pățanie (cam) tragicomică s-a petrecut la sfârșitul Olimpiadei din Japonia din 2023. Urma să facem transferul de la hotel la aeroport. Am observat că doi dintre copii lipseau. Au apărut într-un final cu un aer destul de „degajat“ spunându-mi că nu mai găsesc pașapoartele. Evident, fără pașapoarte nu puteau ieși din țară. Le-am spus (cam) enervat să se întoarcă imediat și să le caute mai bine. Unul dintre ei l-a găsit, dar David Anghel (el era al doilea) a rămas tot fără pașaport. Ne-am dus către aeroport cu speranța că vom găsi înțelegere la controlul pașapoartelor. Dar regulile sunt stricte, mai ales în Japonia. Așa că David a trebuit să rămână în Țara Soarelui Răsare. De problema lui s-a ocupat și Ana Naghi, care era observator din partea ministerului și care (din fericire) avea zbor a doua zi. David s-a putut întoarce în ziua următoare mulțumită Anei, Ambasadei României din Tokyo, dar și doamnei Ana-Maria Na­­dolo de la SSMR, care a reușit să găsească bilete pentru următorul zbor. Am glumit atunci că David și-a înscenat pierderea pașaportului pentru a mai putea savura rezultatul obținut pe tărâm japonez și pentru a avea o sosire „singulară“ la aeroport în România, adică un fel de „standing ovation“. David obținuse punctaj maxim. Nu o mai făcuse niciun român în ultimii 25 de ani.

Majoritatea olimpicilor cu rezultate notabile aleg să studieze în străinătate, e drept, la marile universități ale lumii.

Ce se întâmplă cu olimpicii români care obțin rezultate strălucite? Ră­­mân să studieze în țară, pleacă la studii în universități străine? Câți dintre ei se mai întorc?

Majoritatea olimpicilor cu rezultate notabile aleg să studieze în străinătate, e drept, la marile universități ale lumii. Ar trebui să fim triști? Nu doar de la noi pleacă cei mai buni. Ei își doresc în continuare competiția. Facultățile din România ar putea să le ofere o pregătire bună, dar nu pot (evident) să le asigure concurența de la facultățile de top. Sunt bucuros că au mai fost cazuri, e drept, izolate, când olimpici de excepție au ales să studieze în România. Amintesc aici pe An­­drei Bud și Dragoș Manea acum câțiva ani sau Lucia Rîșnoveanu și Gabriela Pîrvulescu în ultimii doi ani. Toți au ales să urmeze Facultatea de Matematică și Informatică, Universitatea din București. Primii doi au terminat deja licența și au făcut câte un master în străinătate. Dragoș s-a și întors pentru doctorat. Problema nu este că pleacă. Este normal să vrei să te întreci cu cei mai buni din lume. Acesta este spiritul cu care s-au format. Întrebarea este dacă doresc să se mai întoarcă. În ultimii ani am reușit să conving pe mulți dintre olimpicii care au devenit între timp studenți, să vină măcar când au timp să ajute la pregătirea echipei Olimpice a României. Este (sper) doar un început.

Daniel Tătaru este considerat unul dintre marii matematicieni ai lumii zilelor noastre.

Cum evoluează cei care rămân în străinătate? Dezvoltă cariere de succes în cercetare, devin cunoscuți pe plan internațional? Ajung nume im­­portante ale matematicii?

În ultimul timp, mulți dintre cei care rămân în străinătate aleg să își folosească „priceperea matematică“ în domenii mai degrabă aplicative. Dar avem și exemple de cariere de succes în cercetarea matematică. Dintre foștii olimpici de top (e drept, de acum ceva mai mulți ani) îi amintesc pe Daniel Tătaru, Ciprian Ma­nolescu sau pe Ana Caraiani. Ei sunt deja matematicieni de top. Citisem undeva că Daniel Tătaru este considerat unul dintre marii matematicieni ai lumii zilelor noastre. Sunt bucuros că și dintre cei mai tineri s-au îndreptat spre cercetarea de înalt nivel. Mă gândesc, de exemplu, la Marius Tiba. Am avut bucuria să îl reîntâlnesc la Bath, unde s-a desfășurat Olimpiada Internațională din acest an. A fost invitat să coordoneze acolo una dintre probleme. Nu în ultimul rând, am promisiunea de la câțiva dintre cei care abia au intrat în rândul studenților (nu le voi spune încă numele) că nu vor „trăda“ matematica pură.

Avem nume „vechi“ consacrate: Anton Davidoglu, Spiru Haret, Gheorghe Tițeica, Dan Barbilian, Simion Stoilow, Grigore Moisil, dar și alții.

Extindem discuția… Ce ne puteți spune despre școala românească de matematică? Care sunt cele mai em­­blematice figuri românești ale matematicii?

Avem nume „vechi“ consacrate: An­­ton Davidoglu, Spiru Haret, Gheorghe Tițeica, Dan Barbilian, Simion Stoilow, Grigore Moisil, dar și alții. Sunt dintre cei care au „deschis“ drumuri și pot fi considerate adevărate „legende“. Iar fără drumuri este greu să răzbați!

Școala românească de matematică este cunoscută, dar și… recunoscută.

Este recunoscută școala românească de matematică la nivel mondial? Ce matematicieni români sunt cu­­noscuți în străinătate?

Fără îndoială că școala românească de matematică este cunoscută, dar și… recunoscută. Pe lângă cei mai „dintâi“, nume precum Dan Voiculescu, Ciprian Foiaș, Daniel Tătaru, Ciprian Manolescu, Ana Caraiani sunt de notorietate. Toți au fost răsplătiți cu premii importante pentru realizările lor științifice. Trei dintre ei au fost nominalizați chiar pentru Medalia Fields, un analog al Premiului Nobel (în matematică nu se acordă Premiul Nobel).

SSMR a avut și are o componentă importantă îndreptată către cercetarea matematică.

Care sunt statutul și rolul Societății de Științe Matematice din România, al cărei prim-vicepreședinte sunteți, în cercetarea din domeniul matematicii și în promovarea acesteia?

SSMR a avut și are o componentă importantă îndreptată către cercetarea matematică. Este suficient să amintesc că unul dintre vicepreședinții SSMR actuali este profesorul Lucian Beznea, directorul Institutului de Matematică al Academiei Române, și că una dintre publicațiile-fanion ale SSMR este Bulletin Mathématique de la Société des Sciences Mathématiques de Roumanie, revistă al cărei comitet de redacție cuprinde matematicieni importanți ai României, academicieni sau membri corespondenți ai Academiei Române. SSMR organizează anual o conferință ce are o secțiune dedicată cercetării matematice. Nu în ultimul rând, SSMR acordă premii de excelență tinerilor cercetători români.

Meritul principal al Gazetei a fost că i-a ținut strânși în jurul ei pe iubitorii de matematică din România (de toate nivelurile și din toate timpurile).

Ce rol a avut și are Gazeta Matematică în formarea olimpicilor, a genera­țiilor de matematicieni și a școlii ro­mânești de matematică?

Meritul principal al Gazetei a fost că i-a ținut strânși în jurul ei pe iubitorii de matematică din România (de toate nivelurile și din toate timpurile). A fost o vreme când Gazeta Matematică a jucat rolul de „Google“. Doreai să afli o informație matematică, trimiteai o scrisoare la redacția gazetei, aceasta era publicată într-o rubrică specială numită „Cereri“, rubrică începută în 1915 la ideea lui Ion Ionescu, unul din stâlpii gazetei. Dacă cineva dintre abonați știa răspunsul, îl trimitea la redacție sau direct celui care a întrebat. E drept, lumea nu era așa „grăbită“ ca azi! Societatea de Științe Matematice din România a „crescut“ prin Gazetă, dar și pentru ea. Gazeta Matematică va împlini anul viitor 130 de ani (de apariție neîntreruptă). A fost un reper important al matematicii românești. Fără a greși, putem spune că a fost o adevărată școală de matematică în care s-au format multe dintre numele mari ale matematicii românești. Acum câțiva ani, când mi s-a cerut să propun un motto ce trebuia să apară pe o reclamă a Gazetei, am sugerat: „Gazeta Matematică – profesorul de acasă al copilului tău“. Și cred că așa a fost mai tot timpul.

Eu cred cu tărie că matematica este în sine o competență. De aceea, nu ar trebui privită doar ca o disciplină de studiu, ci și ca un mijloc de dezvoltare a gândirii logice și critice.

Ce statut are matematica în învățământul românesc din punctul de ve­dere al regimului curricular, al examenelor și importanței în evoluția școlară? Cum este studiată matematica în școală?

O societate care nu înțelege rolul fundamental al matematicii în școală va avea de suferit, iar cu timpul va fi deveni vulnerabilă. Deși a fost în ultimii ani „atacată“ (nu de puține ori), matematica încă supraviețuiește în învățământul românesc și continuă să ocupe un loc privilegiat. Sper ca reformele ce vor urma la nivelul examenelor și al programelor școlare să nu-i știrbească din importanță. Suntem mereu întrebați care sunt competențele pe care le dezvoltă matematica prin programele sale. Eu cred cu tărie că matematica este în sine o competență. De aceea, nu ar trebui privită doar ca o disciplină de studiu, ci și ca un mijloc de dezvoltare a gândirii logice și critice.

Nu sunt adeptul unei matematici de dragul învățării unor lucruri practice. Scopul matematicii nu este să le arate copiilor cum se calculează o dobândă sau cum să o folosească la cumpărături.

Prin prisma rezultatelor obținute de elevii români – nu vorbim de olimpici – la testele PISA, nivelul școlii românești, inclusiv la matematică, lasă de dorit… Unde e problema, unde sunt dificultățile în studiul matematicii? Ce ar trebui întreprins în școală? Ce ar trebui schimbat, îmbunătățit în predarea și învățarea matematicii pentru creșterea nivelului și a rezultatelor?

S-ar putea să supăr pe multă lume, dar nu sunt chiar un „fan“ al testelor PISA și părerea mea este că nu mai reprezintă barometrul dorit la început, care să dea informații despre calitatea educației din România. Nu am văzut niciodată, de exemplu, un studiu care să îl dubleze pe cel inițial și care să urmărească ce s-a întâmplat între timp cu acei copii care nu au avut rezultate bune la testele de acest tip. Nu sunt adeptul unei matematici de dragul învățării unor lucruri practice. Scopul matematicii nu este să le arate copiilor cum se calculează o dobândă sau cum să o folosească la cumpărături. Este adevărat că lucrurile nu sunt chiar roz. Dar cred că ar trebui căutate cauzele (și) în altă parte. De ce nu se mai îndreaptă cei mai buni absolvenți către meseria de dascăl (evident că sunt și excepții), de ce nu avem niște programe (adevărate) de pregătire a studenților pentru meseria de profesor, de ce mai sunt sute de școli în mediul rural care au încă toaleta în curte? Vremurile se schimbă, copiii gândesc altfel și este clar că ar mai trebui umblat și la metode sau la programe. Aici eu văd deja niște schimbări, dar ar trebui rezolvate mai întâi problemele care contează cel mai mult. Nu în ultimul rând, aș face eforturi pentru reabilitarea statutului dascălului în societate. Erau vremuri, nu neapărat foarte îndepărtate, când „învățătorul“ era una dintre cele mai importante persoane dintr-o localitate. Nici ză­pezile nu mai sunt cum erau odinioară!

Mulți copii cred că matematica este doar pentru cei „aleși“ și renunță să încerce să o mai înțeleagă.

De ce este privită matematica cu teamă, deseori ca un univers închis, necunoscut, greu de abordat și de înțeles?

Sunt mai multe motive pentru care apare „teama de matematică“. Mai în glumă, mai în serios, putem zice că matematica este cea mai „simplă materie“. Doar că este suficient să lipsești de la câteva lecții și ea va deveni cea mai complicată. Studiul matematicii este unul de anduranță. La matematică poate apărea și teama de eșec, care este mult mai evidentă decât la alte materii. Binaritatea corect-greșit poate induce această frică. Este uneori și frica de abstract. Aceasta cred că este în strânsă legătură cu „vremurile“. Tinerii vor acum mai mult ca oricând cât mai multe exemple. Mulți copii cred că matematica este doar pentru cei „aleși“ și renunță să încerce să o mai înțeleagă. Ar putea apărea și blocaje psihologice din pricina unor „eșecuri matematice“ timpurii.

Profesorul este singurul care poate să „medieze“ împrietenirea elevilor cu matematica.

Ce rol au profesorii în apropierea elevilor de matematică?

Profesorul este singurul care poate să „medieze“ împrietenirea elevilor cu ma­tematica. Urmărind cele câteva motive de frică expuse mai înainte, un profesor bun ar trebui să acționeze în consecință. Să nu pună presiune pe performanță. Oricine poate greși. Este important să insiste în prima fază mai mult pe partea logică a lucrurilor și abia mai apoi pe corectitudinea calculelor. Un profesor bun încearcă (acolo unde este posibil) să îl atragă pe elev cu o poveste sau cu un puzzle matematic care ar putea fi rezolvat în final dacă va urmări și va înțelege explicațiile teoretice sau aplicațiile făcute. Un profesor bun îl va lăuda sau îl va încuraja pe elev chiar dacă răspunsul lui nu a fost în totalitate corect sau nu a fost complet. Copilul va căpăta mult mai multă încredere în forțele lui.

Un profesor cu har poate să descopere înclinarea unui copil către matematică și doar căutându-i sclipirea din ochi după un raționament frumos sau după rezolvarea unei probleme deosebite.

Există predispoziție spre matematică? Cum poate fi aceasta detectată și cum trebuie susținută și dezvoltată?

Eu cred că drama cea mai mare a omului este că, de cele mai multe ori, își descoperă talentul înnăscut foarte târziu, iar, de multe ori, nu-l găsește niciodată. Aici ar trebui să intervină din nou profesorul sau chiar învățătorul. Un profesor cu har poate să descopere înclinarea unui copil către matematică și doar căutându-i sclipirea din ochi după un raționament frumos sau după rezolvarea unei probleme deosebite. Dacă profesorul nu este „antrenat“ în urmărirea „sclipirii ochilor“, ar putea să caute la elev atenția la detalii, interesul față de probleme de logică sau capacitatea de a înțelege concepte abstracte. Odată ce predispoziția spre matematică a fost descoperită sau măcar intuită, aceasta poate fi stimulată prin încurajarea elevului de a pune cât mai multe întrebări, prin conectarea lui la cât mai mulți „stimuli“ matematici (geometria având aici un rol important), prin îndrumarea treptată către participarea la unele competiții matematice (acestea ar trebui alese însă cu grijă, fără a exagera în densitatea lor), prin orientarea către o gândire creativă (de exemplu, să îl încurajeze să dea mai multe soluții la problemele propuse). Nu în ultimul rând, profesorul ar trebui să îl laude ori de câte ori o poate face (de multe ori chiar și doar pentru efortul depus).

O șansă reală ar fi un dascăl pasionat, empatic și capabil să se adapteze la nivelul și interesele elevului.

În cazul elevilor care nu manifestă de la început înclinație sau atracție față de matematică, ce șanse există ca ei să se apropie de domeniul matematicii, să fie cuceriți de acesta?

Sincer, eu nu cred că un astfel de elev ar trebui „adus pe calea cea bună“ cu orice preț. Ar trebui mai degrabă ca profesorii să descopere către ce este în realitate înclinat. Totuși, o șansă reală ar fi și în acest caz un dascăl pasionat, empatic și capabil să se adapteze la nivelul și interesele elevului. El ar putea schimba natural perspectiva elevului asupra matematicii. Profit însă de această întrebare pentru a-i critica pe unii părinți care văd în copilul lor un „viitor olimpic“, indiferent dacă are sau nu înclinații către matematică, „dopându-l“ cu orice preț prin me­ditatori, uneori încă din clasele foarte mici. Dragi părinți, lăsați copiii să se dezvolte normal și natural!

Din nou, ce atitudine ar trebui să aibă profesorii? Cum ar trebui să-i trateze pe elevii care nu sunt în primul front al priceperii și atracției pentru matematici?

M-aș referi aici doar la cazul elevilor considerați „cauze pierdute“ pentru ma­tematică și care, într-o primă etapă, ar trebui să ajungă pe linia de plutire, deci la atingerea unor standarde minimale. Eu cred că în multe din aceste cazuri cauza este un blocaj psihologic. Elevul a fost deja „categorisit“ ca unul foarte slab, a primit deja niște note sau calificative foarte slabe și și-a pierdut încrederea în el. Imediat după terminarea facultății am fost timp de un an profesor la un liceu din București. Am avut în clasă un astfel de caz. Era dintre cei blazați, convinși că nu va putea rezolva vreodată nici cele mai simple exerciții. L-am scos într-o zi la tablă și a reușit, ajutat și de mine, să ducă până la capăt niște calcule. L-am lăudat în fața clasei pentru ce a reușit să facă. Era, cred, prima dată, poate după mult timp, când un profesor îi spunea că a rezolvat bine ceva. Am avut grijă să îi dau apoi de vreo câteva ori niște teme personalizate. Se pare că lauda mea a funcționat ca un șoc electric. A terminat anul cu nota șase sau șapte și a reușit chiar să treacă examenul de Bacalaureat. Evident că s-ar putea să nu meargă mereu. Este ca la doctor, nu toate bolile pot fi tratate cu succes. Dar merită ­încercat.

Standardizarea examenelor a transformat subiectele în niște șabloane.

Cum este abordată matematica, din punctul de vedere al gradului de ­dificultate, la examenele fundamentale, la Evaluarea Națională și Baca­laureat?

Nu neapărat dificultatea este problema, deși mulți spun că (și) aceasta a scăzut în ultimii ani. Eu cred că ar trebui să fim mai atenți la ce dorim de fapt să testăm prin aceste examene. Este clar că nu poate lipsi o componentă de verificare a cunoștințelor dobândite, pentru a putea trece la „nivelul“ următor. Dar, mai mult decât cunoștințele, ar trebui insistat pe gradul de înțelegere a lucrurilor și pe aspectele logice, de gândire. Standardizarea examenelor a transformat subiectele în niște șabloane. Aproape că se cam știe ce se va da la examen. Este clar că acest lucru nu este deloc benefic educației. Se ajunge astfel ca orele să fie îndreptate strict pentru pregătirea examenelor și se pierde adevăratul motiv pentru care matematica trebuie studiată în școală. Non scholae…

Importanța matematicii depășește sfera academică.

Ce importanță are matematica în formarea gândirii, în cunoaștere și în înțelegerea lumii? Ce argumente ați avea într-o pledoarie pentru studiul matematicii?

Importanța matematicii depășește sfera academică. Matematica impune o gândire riguroasă și precisă, ceea ce duce la o anumită disciplină mentală. Această rigoare ar trebui să se reflecte nu doar în rezolvarea problemelor matematice, ci mai degrabă în felul în care ne exprimăm ideile, în structura și claritatea argumentelor noastre din viața de zi cu zi. Pe de altă parte, conținuturile matematice ne ajută să decifrăm și să descifrăm realitatea complexă și să dezvoltăm instrumente pentru a o transforma în mod pozitiv.

Aș imagina o pledoarie plină de întrebări de tipul: „Ce s-ar fi întâmplat dacă…?“. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu s-ar fi descoperit teorema X? Ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost formula Y? Iar rezultatele matematice invocate nu ar fi alese la întâmplare. Sunt acelea a căror lipsă ar fi dus la un adevărat „vid“ în lumea de azi. Ar fi lipsit internetul, nu ar fi existat poșta electronică, nu mai puteam face comerț electronic ș.a. Adică ceva de tipul: „de n-ar fi, nu s-ar (mai) povesti“.

Legat de programa de matematică, ea este într-adevăr destul de încărcată și pe alocuri conține elemente foarte abstracte.

Ce ar fi de făcut în școala românească, la nivel de viziune, politici curriculare și abordări didactice, în privința matematicii? Ce ar fi necesar ca matematica să fie mai atractivă, ca tot mai mulți elevi să fie atrași de ea, să iubească matematica și să obțină rezultate bune?

Înainte de orice reformă curriculară sau de abordări salvatoare, eu cred că ar trebui (re)aduși profesorii în școli (și nu e vorba doar de matematică). Mă gândesc aici în primul rând la sensul propriu al afirmației. Din ce în ce mai puțini absolvenți valoroși aleg să devină profesori. Acest aspect devine de-a dreptul îngrijorător. Pe de altă parte, societatea ar trebui să (re)dea statutul de odinioară al profesorului. Și s-ar putea ca aspectul concret să fie influențat de cel figurat. Acestea ar trebui sa fie prioritățile principale. Legat de programa de matematică, ea este într-adevăr destul de încărcată și pe ­alocuri conține elemente foarte abstracte. Din punctul de vedere al pregătirii pentru concursuri și olimpiade, este un aspect pozitiv, doar că școala nu este numai a olimpicilor. Pentru marea masă a elevilor s-ar putea să nu fie chiar în regulă. Este clar că ar trebui regândite lucrurile și aici. Matematica este atractivă prin ea însăși. Dar pentru a le da motive să se apropie de ea, ar trebui să arătăm copiilor că matematica este mai peste tot în jurul nostru și că toate „câștigurile“ tehnologice din ultima perioadă nu ar fi fost posibile fără matematica din spatele lor. Iar exemplele din lumea modernă sunt foarte multe: criptografia, teoria informației sau, mai recent, inteligența artificială.

Probabil că a contat și faptul că, aproape în fiecare zi, asistam la orele mamei, care a fost profesoară de matematică.

Câte ceva despre dumneavoastră… Când și cum v-ați simțit atras de matematică?

Atracția față de matematică a venit „la pachet“ cu dorința de a fi profesor. Și parcă au fost dintotdeauna. Nu am avut niciodată altă meserie în minte. Glumind, poate doar pe cea de președinte al României când, copil fiind, îl auzeam pe tatăl meu criticând deseori regimul de atunci, cu o ureche fiind la Radio Europa Liberă. Revenind la „atracții“, probabil că a contat și faptul că, aproape în fiecare zi, asistam la orele mamei, care a fost profesoară de matematică. Prezența mea la orele ei era forțată pentru că ea preda la seral și nu avea cu cine să mă lase seara acasă. Eram fascinat de multe lucruri care se întâmplau acolo. În primul rând de faptul că elevii, oameni poate de două ori mai în vârstă decât mama, erau extrem de conectați la tot ce se întâmpla în clasă. Pe de altă parte, încercam să deslușesc singur semnificația acelor semne care umpleau tabla (era perioada „grădiniței“ și a primilor mei ani de școală). Am fost uimit când, peste câțiva ani, am constatat că, în unele cazuri, nu am fost prea departe de adevăr cu descifrarea semnelor.

Am descoperit încetul cu încetul frumusețea matematicii.

Cum a evoluat această atracție? Cum ați abordat matematica în timpul gimnaziului și al liceului?

A mai fost un moment care m-a mo­tivat foarte tare. În clasa a V-a, la olimpiada de matematică, am obținut un rezultat extrem de slab. Am hotărât atunci ca în vacanțele de vară să citesc singur manualele de matematică pentru clasa următoare. Erau colegi care priveau lu­­crul acesta ca pe o ciudățenie, dar și cu (oarecare) admirație, mai ales că se în­­tâmpla uneori în timpul orelor să pot corecta profesorul sau să anticipez unele raționamente. Decizia mea nu a fost perturbată nici de eventualele tabere sau excursii din timpul verii pentru că luam cărțile și caietele cu mine. Devenisem (micul) savant al clasei și, sincer, nu îmi displăcea. A fost un moment simpatic când, în clasa a VI-a, am sugerat folosirea Teoremei lui Menelau pentru rezolvarea unei probleme de geometrie și toată lumea (mai ales profesorul) era uimită. Niciunul dintre colegii mei nu auzise de această teoremă, așa că mult timp după aceea mi-a rămas porecla Menelaos. Dar a mai fost ceva extraordinar. Am descoperit încetul cu încetul frumusețea matematicii. Poate că exagerez un pic, dar simțeam uneori că eram atras de frumusețea matematicii mai mult chiar decât de matematică. Erau rezolvări pe care le reciteam de nenumărate ori pentru a mai trăi încă o dată și încă o dată frumusețea raționamentului sau ineditul ideii. E ca atunci când nu-ți mai vine să pleci din fața unei picturi sau când asculți de zeci de ori aceeași melodie. Deși ar putea suna ciudat, se întâmplă și la matematică așa ceva. Am hotărât la un moment dat să adun într-un caiet toate aceste probleme și să redactez soluțiile cu toate detaliile pentru a nu le pierde. Mă gândeam încă de pe atunci că le voi „povesti“ și elevilor mei când voi deveni profesor. Anul trecut am avut o expunere la Școala de vară de la Bușteni (o școală organizată de SSMR ce se adresează profesorilor din preuniversitar) cu titlul „Probleme din caiet“. Și acum simt bucuria de pe vremea scrierii caietelor, iar aceasta se amplifică atunci când îi văd și pe „spectatori“ bucurându-se. Matematica bună este precum vinul bun!

Mama mi-a făcut cunoștință cu Gazeta Matematică încă din clasa a V-a.

Ce rol au avut profesorii în apropierea de matematică și în formarea dvs. în acest domeniu?

Deși mama mea a fost profesoară de matematică, evitam pe cât posibil să îi cer sprijinul. De fapt, nu mă simțeam deloc confortabil când o făceam. Simțeam atunci că prin asta trișez puțin. Ideea aceasta m-a „urmărit“ apoi în toată cariera mea. Nu știu dacă a fost înțelept (probabil că nu), dar nu am cerut sau am refuzat mai mereu ajutorul când era vorba despre articole științifice și am în­cercat (pe cât posibil) să le scriu singur. Doar că nu mereu îți iese. Revenind, mama m-a îndrumat puțin în primele clase de gimnaziu, după care am devenit complet „independent“. Ba chiar îmi amintesc că am ajutat-o eu cu „caietul“ meu de probleme atunci când și-a redactat lucrarea pentru obținerea gradului didactic I. Ea are însă un mare merit. Este persoana care mi-a făcut cunoștință cu Gazeta Matematică. Și s-a întâmplat încă din clasa a V-a. Mai mult, a reușit să mă „păcălească“ să redactez frumos re­­zolvările problemelor pentru a le trimite la redacție. Poate că a simțit că îmi va plăcea să îmi văd numele la rubrica re­zolvitorilor. Într-adevăr, eram mereu foarte mândru de asta.

Nu am cum să nu amintesc de profesorul meu de matematică din liceu, Vasile Gheorghiță. Dacă este să vorbim ­despre modele, el a fost unul important. Matematician (la acel nivel) eminent, un profesor cu har, dar și un om de toată cinstea. Sunt momente „provocate“ de domnul profesor Gheorghiță care mi-au marcat cariera. Primul a fost atunci când a fost nevoit să plece din localitate și mi-a propus să țin eu orele dumnealui la unele clase. Simțise cu siguranță că era ceva care mi-ar fi plăcut la nebunie. Acest lucru a fost urmat de o întâmplare hazlie. După ce am ținut orele, doi dintre elevii de la acele clase m-au întrebat (prin părinții lor) dacă nu doresc să fac meditații cu ei. Am acceptat. Au fost primii mei bani câștigați. Nu ar fi fost ceva extraordinar, doar că amândoi făceau meditații chiar cu profesorul meu și au renunțat le el. Evident că profesorul a aflat, drept pentru care m-a „pedepsit“ să îi țin pe viitor toate orele la care nu va putea fi prezent. Dulce „pedeapsă“!

A mai fost un moment important. S-a petrecut în clasa a XI-a, la Olimpiada Națională de la Piatra-Neamț. Îmi amintesc că mă pregătisem în acel an foarte mult pentru a ataca calificarea în lotul României. Doar că am avut o mare deziluzie. Punctajul pe care l-am primit la proba de la clasă nu mi-a permis nici măcar să intru în primul baraj deși, așa cum s-a dovedit nu mult mai târziu, o meritam după rezolvările pe care le-am dat. Am făcut atunci contestație, am primit niște puncte în plus, dar insuficiente pentru calificare, deși lucrarea ar fi putut fi punctată mai mult. A fost atât de mare dezamăgirea încât eram pe punctul să renunț la visul meu de a urma matema­tica, spunându-mi că nu am ce căuta în lumea profesorilor de matematică. A fost din nou profesorul Gheorghiță care m-a convins să mă mai gândesc înainte de a lua o decizie. Întâmplarea aceasta are și o continuare. După aproape 40 de ani, în 2022, reveneam la Piatra-Neamț și tot la Olimpiada Națională. Eram acum nu doar profesor de matematică, dar chiar președintele comisiei centrale a olimpiadei. „Viața bate filmul“!

Îmi amintesc de discursul profesorului Ioan Cuculescu, care m-a vrăjit de-a binelea la una din fazele finale ale Olimpiadei Naționale.

Ce întâlniri cu profesori, matematicieni, cercetători, savanți v-au marcat și influențat în evoluția dvs. în domeniul matematicii?

A fost mai întâi profesorul Ion D. Ion, pe care l-am întâlnit prin clasa a IX-a, când a făcut o vizită la liceul meu. Autograful dat pe prima pagină a uneia dintre cărțile dumnealui a avut un rol motivațional important pe timpul liceului. Îmi amintesc apoi de discursul profesorului Ioan Cuculescu, care m-a vrăjit de-a binelea la una din fazele finale ale Olimpiadei Naționale. Amândoi aveau să îmi devină profesori, iar peste ani, colegi la Facultatea de Matematică. A mai fost și profesorul Shoshichi Kobayashi, o adevărată legendă a Geometriei Diferențiale. L-am întâlnit în 2001, la Tohoku University, în Japonia, unde obținusem o bursă postdoctorală. Cartea lui, scrisă împreună cu Katsumi Nomizu, deși publicată în 1963 și apoi 1969 al doilea volum, rămâne și astăzi una de căpătâi. A fost lucrarea care mi-a călăuzit pașii în perioada scrierii tezei de doctorat.

Nu mi-am pus vreodată problema să fiu altceva decât profesor.

De ce ați ales cariera didactică? Cum ați început, cum ați continuat?

Nu mi-am pus vreodată problema să fiu altceva decât profesor. M-am pregătit pentru meseria aceasta încă de pe vremea gimnaziului, exersând apoi chiar din perioada liceului, când țineam uneori locul profesorului meu. Student fiind, l-am avut profesor pe ilustrul Laurențiu Panaitopol, cu care am făcut cursul de Metodica predării matematicii. Dacă mi-ar cere cineva să spun cum trebuie să fie un profesor la facultate, aș zice fără ezitare: așa cum era domnul Panaitopol. Am avut apoi privilegiul să îi fiu asistent. Primele ore pe care le-am ținut la facultate au fost seminarii la cursul dumnealui. A urmat o perioadă de un an, imediat după terminarea facultății, când am fost profesor la un liceu în București. În 1990 am primit repartiție guvernamentală, dar am ales să fac în același timp și anul V de specializare. Venirea mea la acel liceu nu a fost prea bine privită. Se pare că altcineva era așteptat acolo, doar că eu aveam o medie foarte mare și am câștigat postul. Erau copii foarte muncitori, dar nu toți părinții lor își permiteau să plătească meditatori. În acel an aproape că îmi petreceam tot timpul la școală. După ce terminam orele, stăteam cu ei ca să îi ajut să se pregătească pentru Ba­calaureat sau admitere. Am avut o bucurie imensă când am aflat că mai toți au intrat la facultate. Dacă cei din conducerea liceului nu ar fi făcut totul ca anul următor să plec de acolo, cine știe dacă nu cumva eram și acum profesor de liceu, atât de tare mă atașasem de ei. În toamna anului următor deveneam preparator la Catedra de Matematică a Facultății de Fizică, iar după încă trei ani ajungeam asistent la Facultatea de Matematică, Universitatea din București.

Responsabilitatea este mare, iar așteptările tuturor la fel.

Care sunt provocările profesoratului într-o facultate de prestigiu, precum Facultatea de Matematică a Univer­sității din București?

Nu știu cum sună asta, dar sunt mo­mente când mă uit la tablourile aflate pe pereții biroului meu cu profesori eminenți ai facultății (Haret, Țițeica, Stoilow, Lalescu) și mă/îi întreb cum ar fi (re)acționat ei în fața unei anumite situații din zilele noastre. Gluma spune că problema reală ar fi dacă mi-ar și răspunde (tablourile). Responsabilitatea este mare, iar aș­teptările tuturor la fel. Provocările sunt legate de calitatea actului educațional, de aducerea la zi a informațiilor (mai ales la cursurile de informatică), de diversificarea oportunităților oferite celor care termină matematica, de calitatea cercetării științifice. Important este, și cred că am reușit în mare măsură la noi, la Facultatea de Matematică și Informatică din București, să nu coborâm ștacheta. De exemplu, legat de cercetare, deși s-a tot spus că nicio universitate din România nu mai este în topul celor mai bune din lume după clasificarea Shanghai, la nivel de domenii, Matematica din București este în acest top și chiar în poziții superioare.

Încerc, pe cât posibil, să rup bariera profesor-student.

Cum colaborați cu studenții? Sunt cei de acum așa cum erau cei din generațiile anterioare, pasionați, atașați studiului și cercetării?

Îmi place să cred, cel puțin citind evaluările lor anonime de la sfârșitul fiecărui an, că este o colaborare bună. Încerc, pe cât posibil, să rup bariera profesor-student. Vreau ca ei să vină de plăcere la cursurile și seminariile mele. Vă spun ceva din culise, mă gândesc uneori ­înainte de curs chiar și la ce glume sau povestioare să le spun, deși nu mai sunt elevi. Îi încurajez mereu să întrebe dacă sunt lucruri neclare sau să îmi spună direct dacă ei cred că unele aspecte pot fi schimbate pentru a avea niște cursuri sau seminarii mai bune. De multe ori lucrurile se văd mai bine din exterior. Nu sunt extrem de exigent, dar nici nu fac concesii atunci când nu se ating niște standarde minime. Un lucru extrem de îmbucurător este că în continuare avem mulți studenți care vin doar pentru matematică, și observ chiar o creștere a interesului lor. Am încercat în ultimii ani să promovăm facultatea și, în particular, matematica. În fiecare an aleg cel puțin 10-15 licee din țară în care merg să „seduc“ elevii, vorbindu-le despre matematică și despre facultate.

Eu cred că în majoritatea universităților importante din România învățământul matematic este unul bun, cu standarde destul de ridicate.

Cum este învățământul superior ro­mânesc în domeniul matematicii din punctul de vedere al calității, al co­nectării la evoluțiile cunoașterii ma­tematice pe plan global, al cercetării și participării la transferul de cu­­noaștere pe plan internațional?

Eu cred că în majoritatea universităților importante din România învățământul matematic este unul bun, cu stan­darde destul de ridicate. Se mai poate umbla însă la diversificarea oportunită­ților în legătură cu ce se cere azi pe piață. Am mai spus-o și mai sus, faptul că mulți tineri de valoare aleg universitățile mari, se datorează în principal dorinței lor pentru competiția la un nivel ridicat. Pleacă și pentru că se gândesc și la ce va fi după terminarea facultății.

Urmez exemplul și sfatul unui mare compozitor…

Sunteți profesor, decan, coordo­na­torul lotului olimpic, prim-vicepreședintele Societății de Științe Mate­matice din România. O serie de atribuții și responsabilități, activități complexe, deplasări… Cum le manageriați, cum abordați provocările acestor roluri?

Să știți că nu este deloc ușor de gestionat, dar încerc să fac față. Glumind puțin, urmez exemplul și sfatul unui mare compozitor. Când obosesc făcând muncile administrative (nu mereu plăcute sau ușoare) impuse de funcția de decan, mă relaxez apoi pregătind problemele pentru un seminar sau când îmi țin cursurile. Iar când oboseala răzbate și aici, salvarea vine de la activitățile legate de coordonarea lotului. Apoi totul continuă ciclic.

Tocmai aceste inovații au deschis noi frontiere în care este nevoie de matematică avansată.

Sunt noile generații atrase de domeniul abstract al matematicii, mai ales astăzi, în era tehnologiei digitale, cu atâtea oferte și provocări?

Este aceasta o întrebare foarte complexă. Este clar că tinerii sunt din ce în ce mai mult atrași de tehnologie și de aplicațiile ei practice, lucru care pare să descurajeze explorarea domeniilor teoretice abstracte. Dar tocmai aceste inovații au deschis noi frontiere în care este nevoie de matematică avansată. Rămâne însă o provocare să facem noile generații să înțeleagă acest lucru.

Ar trebui o mai mare implicare a statului prin programe și investiții serioase, prin organizarea unor stagii centralizate de pregătire.

Am avut, avem olimpici internaționali. Vom avea în continuare? Cum priviți participarea românească la OIM în viitor? Vom rămâne la nivelul elitei?

Tradiția României este una de excepție privind olimpicii internaționali de matematică, iar rezultatele sunt (încă) de top. Doar că, din ce în ce mai mult în ul­­timii ani, acestea sunt doar rod al pasiunii și dăruirii unor profesori, al sprijinului unei părți a comunității academice, al unui sistem de selecție riguroasă organizată de SSMR și, deloc de neglijat, al aportului părinților. Pentru a ne asigura un viitor și a rămâne în top (când ești foarte sus, cel mai ușor este să cazi), cred că ar trebui o mai mare implicare a statului prin programe și investiții serioase, prin organizarea unor stagii centralizate de pregătire. Ar trebui să existe o mai mare motivare a profesorilor foarte buni. Probabil că se vor supăra unii, dar trebuie să spun că guvernul (oricare a fost el) nu a premiat niciodată coordonatorii loturilor olimpice ale României. Dacă îmi este permisă o comparație, Moldova sau Bulgaria îi premiază. Dar… bucuroși le-om duce toate…!?

Cercetarea științifică este subfinanțată, ministerele nu au făcut și nu fac mai nimic pentru pregătirea olimpicilor, învățământul continuă să nu primească bugetul care i se cuvine prin lege.

Cum se întrevede viitorul Școlii ro­mânești de matematică?

Aș încadra în accepțiunea Școala românească de matematică cercetarea științifică, pregătirea și selectarea olimpicilor, dar și învățământul matematic de masă. Privind rezultatele de până acum, nu cred că greșesc dacă afirm că am fost și suntem (încă) la înălțime. Concurența este însă foarte mare pe toate planurile. S-ar putea să ne mai putem menține acolo un timp, luând „apa vie“ din tradiția noastră în acest domeniu. Dar pentru cât timp oare? Citeam undeva că, acum câțiva ani, sfătuitorii unui emir, conducător al unei țări arabe, i-au spus acestuia că mai este petrol ca să trăiască în lux încă 2-3 generații ale familiei lui. Dar la un moment dat se va termina și acesta, așa că ar trebui să gândească din timp ce este mai bine să facă pentru țara lui cu banii pe care îi are acum. Revenind, dacă mă uit la noi, cercetarea științifică este subfinanțată, ministerele nu au făcut și nu fac mai nimic pentru pregătirea olimpicilor, învățământul continuă să nu primească bugetul care i se cuvine prin lege. De gândit! Dar cât mai repede!

Mintea artificială nu a întrecut mințile frumoase ale oamenilor.

Cum vedeți studiul și dezvoltarea matematicii în era tehnologiei digitale? Ce înseamnă Inteligența Ar­­tificială pentru matematică?

Nu sunt un specialist în Inteligență Artificială, dar este clar că nu o mai putem opri, așa că mai bine ne-o facem „prietenă“ și, de ce nu, ar putea deveni un partener chiar și în descoperirea matematică. Identificarea unor tipare ascunse sau explorarea unor direcții care nu ar fi fost evidente prin metode tradiționale pot fi munci cu care IA ar putea să ajute. Aminteam la un moment dat ­despre frumusețea matematicii. Oare mai putem vorbi însă despre așa ceva în cazul unei matematici descoperite de IA? Va spun o mică poveste despre IA și OIM. Cu câteva luni înainte de începerea OIM din acest an, sponsorul principal al Olimpiadei a pus la bătaie un premiu de 10 milioane de dolari pentru un program de IA care ar fi fost capabil să cucerească o medalie de aur la OIM. Din fericire, cel mai bun program a luat doar medalie de argint. M-am bucurat sincer că nu a reușit, mai ales că am avut chiar noi în echipă un elev care a luat medalie de aur. Bucuria se datora faptului că mintea ar­­tificială nu a întrecut (și la acest nivel) mințile frumoase ale oamenilor. Dar oare cât va mai fi până atunci?

Proiectele dragi rămân tot cele legate de meseria de profesor sau cele ce țin de concursuri, olimpiade și de pregătirea olimpicilor.

Ce proiecte aveți pe agendă?

Deși, de când am devenit decan, au apărut provocări noi, vă spun sincer că proiectele dragi rămân tot cele legate de meseria de profesor sau cele ce țin de concursuri, olimpiade și de pregătirea olimpicilor. În noiembrie este programat concursul IMAR – Panaitopol. Este un concurs cu tradiție, iar participarea este una foarte selectă. Va urma, la începutul lunii februarie, concursul Romanian Master of Mathematics. Acesta este organizat de SSMR în parteneriat cu Colegiul Național Tudor Vianu din ­București și este considerat mai dificil chiar decât OIM. Participă doar primele 15-20 de echipe ale lumii. Mi-aș dori însă să mă pot ocupa mai mult și de cercetare și să pot termina o carte de Criptografie și Teoria Codurilor pe care am început-o cu mulți ani în urmă. Dar timpul tot relativ rămâne și parcă trece din ce în ce mai repede.

Articol publicat în nr. 58-59-60 al revistei Tribuna Învățământului