Interviu cu Ana Blandiana: „Prin educație se implementează și intră în reflex valorile morale, definiția Binelui și a Răului, principiile scării de valori“

Educația este procesul în cursul căruia devenim ființe umane

Stimată doamnă Ana Blandiana, ce importanță are educația în viața in­dividului și în existența societății?

Cred că educația este procesul în ­cursul căruia devenim ființe umane. La venirea noastră pe lume suntem cele mai lipsite de abilități și de apărare mamifere și devenim oameni învățând, de la rostirea primelor cuvinte și ridicarea în picioare. Educația începe din prima clipă, educația este chiar viața noastră, care se desfășoară mai întâi în familie, apoi în școală, apoi în societate și nu se termină practic niciodată. Când încetezi să mai înveți, încetezi să mai fii viu. De aceea organizarea învățământului ar trebui să fie activitatea cea mai importantă și mai plină de responsabilitate care se desfășoară într-o țară.

În formarea oricărui copil rolul familiei este foarte important

Ce rol a avut familia în formarea dvs.? Ce a însemnat școala ca instituție în procesul devenirii?

În formarea oricărui copil rolul familiei (pozitiv sau negativ) este foarte im­­portant. În cazul generației mele, a cărei formare s-a petrecut în comunism, rolul familiei a fost mai important, pentru că în familie se produceau corectarea și completarea educației oficiale din școală. Sau cel puțin așa se petreceau lucrurile în cazul meu. În familie am primit educația religioasă – nu doar în sensul tradiției bisericești ortodoxe, ci și în sensul esenței și istoriei religiilor – și informațiile ținând de istoria țării și de istoria lumii care erau cenzurate la școală.

Fiecare zi de școală începea pentru clasa noastră cu un moment magic: citirea unei poezii de Eminescu

Ce vă amintiți despre învățătoarea dvs.? Au fost profesori care au avut un rol determinant în ghidarea dvs. spirituală și intelectuală, în opțiunea pentru universul cuvântului?

Învățătoarea mea se numea Tamara Stamatiu și era o tânără frumoasă cu părul foarte-foarte scurt, pentru că fusese bolnavă de tifos exantematic pe când se refugia din Basarabia ocupată. Faptul că ajunsese la Oradea, punctul cel mai îndepărtat de frontiera sovietică, îl consider unul dintre noroacele mele, nu numai pentru că luminozitatea nostalgică pe care o emana ființa ei a făcut ca pentru mine școala, învățatul, cititul să fie din prima clipă (și au rămas astfel pentru toată viața) ceva minunat, o modalitate de a fi fericită, ci și pentru că, îmi amintesc cu emoție și acum, fiecare zi de școală începea pentru clasa noastră cu un moment magic: citirea unei poezii de Eminescu. La început, până nu știam să citim, citea Ea, apoi cei mai buni dintre noi, Eminescu era răsplata. Am crescut astfel și am fost modelată pe fondul difuz, la început neînțeles, apoi tot mai formator, al misterioasei sensibilități poetice. A fost, cu siguranță, un noroc legat de tot ce mi s-a întâmplat mai târziu. După cum sunt convinsă că obsesia legăturii cu istoria și patriotismul văzut ca o dramatică asumare a tot ce a fost, și bine și rău – care avea să mă ducă până la sfertul de secol de viață dăruit realizării Memorialului de la Sighet – nu a fost fără legătură cu profesoara de istorie Eleonora Ile, căreia i se umpleau ochii de lacrimi când ne povestea cum, după prelungita perioadă a neutralității din Primul Război Mondial, soldații români au intrat în Transilvania cu bocanci cu talpă de carton.

Interviul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 17 – mai 2021