Interviu cu Alex. Ștefănescu: „Mă bucur de fiecare dată să constat că există în România și tineri care citesc“

Fac ceea ce am făcut o viață întreagă: citesc și scriu

Domnule Alex. Ștefănescu, traversăm o perioadă fără precedent, o criză la intersecția tuturor spaimelor și frustrărilor. Cum vă desfășurați existența în pandemie? Ce citiți, ce scrieți?

Sunt grav bolnav, am ulcerații la pi­cioare din cauza diabetului și dureri mari. De câteva luni îmi petrec viața într-un pat medical (la mine acasă, nu într-un spital). Pandemia reprezintă pentru mine ceva care se întâmplă în afară, dincolo de zi­­durile casei mele. Am în casă un televizor, astfel încât sunt la curent cu lupta dusă de semenii mei împotriva acestei boli.

Fac ceea ce am făcut o viață întreagă: citesc și scriu. Un curier îmi aduce săptămânal cărțile pe care le primesc la România literară. Alte cărți îmi vin în format pdf prin e-mail. Colaborez la câteva reviste, în primul rând la România literară, unde am o rubrică săptămânală, Timp retrăit. Contribui, în calitatea mea de redactor-șef, la realizarea revistei Luceafărul, lucrând online. Scriu la câteva cărți ale mele, printre care volumul II din Istoria literaturii române contemporane. Anul acesta, în timpul verii, mi-au apărut două cărți: Pagini despre satul românesc și Eu și comunismul. Nu s-au putut organiza lansări, dar le-am tri­mis prin poștă unor prieteni. Alte exemplare le folosesc pentru a le da medicilor care vin să mă vadă.

Am avut de mic copil o bibliotecă în casă, datorită pasiunii tatălui meu pentru citit

Sunteți om al cărții, v-ați dedicat existența lecturii și scrisului. De când iubiți cartea? Care sunt primele dvs. amintiri legate de cărți?

Tata n-a vrut să mă învețe să citesc înainte de a merge la școală. Îmi citea cu glas tare versuri de Eminescu. Împreună cu copiii de vârsta mea, în clasa întâi a învățătorului Ion Teodosiu de la Liceul „Ștefan cel Mare“ din Suceava, am descoperit, uimit, că rostind fără pauză între ele vocalele „o“ și „i“ spun de fapt cuvântul „oi“. Formidabilă invenția asta, scrisul: să notezi cu numai douăzeci-treizeci de semne (în cazul limbii române – 26 de litere și 5 semne diacritice) sute de mii de cuvinte!

Am avut de mic copil o bibliotecă în casă, datorită pasiunii tatălui meu pentru citit. A fost un adevărat noroc. Simpla prezență a cărților într-o locuință constituie un îndemn la lectură. Le-am citit pe toate – peste 2.000 – și ele, în diversitatea lor, mi-au deschis mintea (sper!).

Textele mă transportau, mă fermecau, îmi răvășeau sufletul

De când ați început să scrieți? Când v-ați dorit să fiți scriitor?

Am citit mult, încă din primii ani de școală, după cum am spus. Textele mă transportau, mă fermecau, îmi răvășeau sufletul. După asemenea trăiri, mă analizam, în felul meu. Ce se întâmplase cu mine? Cum reușiseră scriitorii să mă tulbure? Ca să mă lămuresc, am făcut o în­cercare cu prietenii mei de joacă. Le-am povestit ceea ce citisem. Și am constatat că reușesc și eu să-i emoționez!

Am descoperit astfel o putere nouă, mai subtilă decât cea a mâinilor, pe care deja învățasem să o folosesc. Aveam să citesc mai târziu, într-un manual de psihologie, că orice copil se simte încântat când constată că o acțiune a lui are un efect asupra realității înconjurătoare. Acel efect îi confirmă propria lui existență. Plăcerea de a obține noi și noi dovezi ale prezenței sale în lume este atât de mare, încât copilul va continua să spargă pahare și să răstoarne scaune, oricât de mult i-ar înfuria asta pe maturi. De altfel, chiar și unii maturi trântesc obiectele! Ascultătorii mei reacționau ca niște păpuși cu cheiță. Când le descriam un balaur, își măreau ochii, cuprinși de spaimă. Când le povesteam cum a fost păcălit ursul de vulpe râdeau în hohote și bă­teau din palme. Când deveneam incoerent, clipeau des, nedumeriți. Iar dacă mă îndepărtam de subiect, se trezeau treptat, ca dintr-o vrajă, iar eu îi pierdeam de sub control. Reluam testările și mecanismul funcționa iarăși.

La opt-nouă ani experimentul devenise mai complex. Exageram dramatismul unei situații pentru a obține un efect mai puternic. Și, tot exagerând, constatam că de la un moment dat încolo nu mai sunt crezut și se ratează totul. O luam de la capăt, cu o mai mare grijă pentru nuanțe. Căutam noi tehnici de impresionare: recurgeam la suspense, la mărirea numărului de personaje, la imitarea limbajului lor ș.a.m.d. Făceam, cu alte cuvinte, literatură.

La începutul începutului a fost, deci, plăcerea infantilă de a vedea că pot mo­difica starea sufletească a celor din jur – sau măcar expresia feței lor – după cum voiam. Era și o cruzime în acele practici (ca și atunci când speriam pisica, făcând-o să creadă că o arunc în fântână). Dar o asemenea cruzime unii scriitori o au și la maturitate…

Odată descoperirea făcută am hotărât nu că voi deveni, ci că sunt scriitor. Nu-mi amintesc să fi dorit vreodată să fiu altceva.

Criticul trebuie să recurgă și el la mijloace de seducție, ca un scriitor

Sunteți istoric și critic literar, unul dintre cei mai importanți ai noștri. Cum s-a cristalizat opțiunea dvs. pentru critică, pentru acest domeniu dificil și ingrat al literaturii?

Până la douăzeci de ani nu mi-am în­­chipuit niciodată că voi scrie critică literară. Dacă o prezicătoare mi-ar fi spus că voi deveni critic literar, aș fi râs și i-aș fi cerut banii înapoi. Încă student fiind, i-am dus celui mai admirat profesor al meu, Nicolae Manolescu, dactilograma unui volum de versuri cu care voiam să debutez, Ospitalitate regală, și i-am cerut părerea. După două zile m-a invitat pentru o discuție la catedra de literatură română contemporană. Mi-a spus că este gata să mă susțină să devin… critic literar! Ce surpriză! Și ce derută în capul meu! Îmi bătea inima nebunește. Ce hotărâre să iau? Trebuia să dau un răspuns pe loc. La Suceava, ca elev, fusesem supranumit „poetul orașului“. Aveam și admiratoare. Iar critică literară nu scrisesem niciodată. Au fost câteva clipe în care mi-am ales destinul. Dacă spuneam nu, timp de peste cincizeci de ani, câți au trecut de atunci, aș fi dus cu totul altă viață, poate mai liberă și mai lipsită de adversități. Dar eu am spus da.

Rău am făcut, și am și nimerit pieziș în critica literară, pentru că eu n-am crezut niciodată în caracterul ei științific.

În a doua jumătate a secolului douăzeci, aproape toți criticii literari – adepți ai structuralismului sau semioticii, tematismului sau psihanalizei, stilisticii sau biografismului − au crezut, au pretins, au încercat să demonstreze că ei fac știință, nu literatură. Această aventură intelectuală eșuată este cel mai bizar capitol din istoria universală a criticii literare. Rătăcirea atâtor oameni inteligenți se explică prin prestigiul imens pe care au ajuns să-l aibă în secolul douăzeci știința și tehnologia. Opinia publică, impresionată de performanțe ca descoperirea structurii atomului sau zborul omului în cosmos, tindea să creadă că științific înseamnă serios, iar neștiințific – neserios. Iar unui intelectual îi vine greu să se împace cu ideea că se ocupă de ceva neserios.

Critica literară nu este și nu poate deveni o știință întrucât nu are ca obiect de studiu fenomene predictibile. În știință poți să faci afirmații de genul: apa din acest vas a înghețat din cauză că temperatura a scăzut sub zero grade Celsius, cunoscând regula conform căreia, ori de câte ori temperatura scade sub zero grade Celsius, apa îngheață. Un critic, însă, nu poate identifica o relație cauză-efect în creația literară tocmai pentru că în acest domeniu nu există reguli. Nu se poate spune această operă este valoroasă datorită numărului mare de metafore pe care le cuprinde, întrucât nu se poate garanta că, folosind un număr mare de metafore, se realizează o operă valoroasă.

La o întâlnire cu mai mulți tineri pasionați de literatură mi s-a cerut să explic, printre altele, prin ce anume seduce poezia lui George Bacovia. Am răspuns: „Prin monotonie“.

După un an, întâlnindu-mă cu aceiași tineri, unul dintre ei, care tocmai ci­tise un articol al meu, destul de sarcastic, despre poezia lui Virgil Teodorescu, m-a întrebat ce anume nu-mi place la acest poet. Iar eu am răspuns: „Monotonia“.

Partenerii mei de discuție aveau însă memorie și mi-au atras atenția că mă contrazic, întrucât susțin că monotonia plictisește după ce afirmasem, cu un an înainte, că seduce.

Am rămas atunci cu ei încă vreo oră ca să le explic că în literatură contează cine anume practică monotonia (sau oricare alt mod de a scrie), că nu există po­sibilitatea de a stabili ce mijloace de emoționare a cititorului trebuie folosite pentru a merge la sigur. Toate sunt bune pentru un autor talentat, toate sunt proaste pentru unul netalentat.

Dacă nu există reguli, m-au întrebat tinerii, cum mai poate funcționa critica literară? Pe ce se bazează un critic literar când evaluează o operă?

Criticul literar, le-am spus, face experiențe pe el însuși, studiindu-se pe sine în timp ce citește, ca să constate ce efect are opera asupra sa. Apoi încearcă să explice de ce anume a simțit în timpul lecturii ceea ce a simțit.

În creație există – totuși − reguli, dar aceste reguli și le inventează autorul singur, chiar în timp ce scrie. Le descoperim post factum. Sunt reguli-nonreguli, reguli nedeclarate și inutilizabile de către alții, pe baza cărora nu se poate face nicio prezicere.

Schiorii obișnuiți alunecă pe o pârtie făcută de alții înaintea lor. Traseul lor este predictibil. Există însă și schiori care se avântă în nemărginitul zăpezii virgine. Ei nu merg pe o pârtie? Ba da, pe una pe care și-o creează ei înșiși pe măsură ce înaintează.

Privind traseul desenat de ei putem descoperi, a posteriori, cum anume au fandat ca să exploateze panta la maximum, cum anume au evitat copacii și prăpăstiile, cum anume au căzut când nu mai era altă soluție decât căderea. Și putem admira design-ul ingenios al pârtiei create de ei.

Așa se avântă și scriitorii adevărați în virtualitatea nemărginită a literaturii pentru a face literatură, una cum nu s-a mai făcut până la ei.

Dar să ne întoarcem la criticii literari care, începând timid din a doua jumătate a secolului nouăsprezece și continuând cu maximum de aplomb în a doua jumătate a secolului douăzeci, au proclamat trecerea la o critică literară „științifică“. Singura lor reformă, inutilă, a constat în crearea unei terminologii rebarbative, care sună ca un limbaj științific. Dacă nu este o știință, ce altceva este critica literară?

Este, cred eu, tot o literatură, o literatură de gradul doi. Pot fi și alte păreri, nu vreau să extind aici discuția, dar ceva rămâne cert: critica literară nu este o știință. Criticul trebuie să recurgă și el la mijloace de seducție, ca un scriitor.

Între Nichita Stănescu și orice om apărea o vrajă a prieteniei cum nu am mai întâlnit la nimeni

Despre întâlniri revelatorii… Ce figuri proeminente ale culturii românești ați întâlnit – dintre clasicii interbelici, dintre marii noștri autori postbelici?

I-am cunoscut pe toți scriitorii cu care am fost contemporan. Am să-i evoc, de data aceasta, doar pe doi dintre ei și anume pe singurii atinși de genialitate.

În 1972, în calitatea mea de redactor la revista Tomis din Constanța, m-am dus la București, cu scopul de a obține o colaborare de la Constantin Noica. L-am vizitat pe filozof în locuința lui dintr-un bloc cenușiu (confundabil cu multe alte blocuri) din cartierul Berceni. Constantin Noica era în halat și papuci și avea în cap o bască ponosită. Soția lui, cu părul încărunțit și nevopsit, gârbovită, dar iluminată de amabilitate și bunăcuviință, a intrat repede în bucătărie și s-a întors cu un ceai. Până la vârsta aceea (25 de ani) nu băusem ceai decât când fusesem bolnav. Licoarea adusă de soția lui Noica nu avea nimic comun cu statul în pat, cu termometrul și aspirinele. Era un lichid magic, te făcea să te gândești la versurile lui Emil Brumaru: „Ceaiuri scăzute până la esența/ Trandafirie-a lucrului în sine“.

Constantin Noica m-a întrebat cu ce mă ocup. I-am răspuns, fără emfază, că fac critică literară.

„Dar cunoașteți greaca veche și latina?“, m-a interogat el în continuare. „Aproape deloc. Știu ceva latină…“, i-am explicat eu. „Trebuie neapărat să vă întrerupeți activitatea de critic literar și să o reluați abia după ce veți învăța bine aceste limbi clasice“. „Așa am să fac, i-am răspuns eu, convins de contrariul“. Știam – dinainte de a veni la București – că Noica pretinde intelectualilor umaniști să cunoască greaca veche și latina și că în principiu avea dreptate, dar știam și că n-aș fi găsit timp în biografia mea pentru o astfel de îndeletnicire.

…Se întâmpla în 1971, aveam 24 de ani, eram redactor (tot) la revista Tomis din Constanța, mă pricepeam la literatură, dar în relațiile cu oamenii eram neformat. Iar șefii de-acolo m-au trimis la București, în delegație, ca să aduc zece poezii de la Nichita Stănescu. El nu avea adresă, nu avea casă și locuia la câte-o iubită. Când schimba iubita, schimba și adresa. Uneia i-a scris o poezie pe-un perete, cu creionul dermatograf, și res­pectiva n-a mai zugrăvit niciodată peretele… Am aflat că avea să ajungă la restaurantul Athénée Palace, care se numește acum Hilton, pentru că sărbătorea primirea unui premiu literar. Când primea câte-un premiu, toții banii-i risipea cu prietenii. L-am așteptat la intrarea în restaurant, unde mai erau, printre alții, Gheorghe Tomozei și Fănuș Neagu, i-am spus cine sunt, iar el, foarte prietenos de altfel, a fost doar puțin ironic când i-am zis că vreau zece poeme și el a spus exact zece?. Am intrat în restaurant, am început să sărbătorim, iar eu eram tot mai îngrijorat că nu spunea nimic despre poezii și nici nu avea vreo servietă de unde să scoată poeziile. A înțeles starea mea, că avea o intuiție extraordinară, și mi-a zis: ești îngrijorat cu poeziile, că te ceartă șefii tăi. Bine, scoate carnetul și ți le dictez. A improvizat zece poezii sclipitoare, extraordinar de frumoase. Și zice: acum, îți dictez al 11-lea poem, pe o foaie separată. Am rupt o foaie, am băgat carnetul în servietă și mi-a dictat poemul, mai frumos decât celelalte. Zice: îți place? Eu: da! El: hai să-i dăm foc, să rămână numai al nostru. Un poem care a existat vreo 30 de secunde, numai pentru a sărbători acel moment și acea prietenie care apăruse instantaneu. Nu eram eu prietenul lui, dar între Nichita Stănescu și orice om apărea o vrajă a prieteniei cum nu am mai întâlnit la nimeni. Era ca un prinț rus… De altfel, mama lui, Tatiana Cereaciukin, era dintr-o familie de aristocrați ruși. Familia ei fugise din Moscova în timpului revoluției bolșevice din 1917. Se refugiase, pentru că toți aristocrații ruși erau omorâți de comuniști. Mama lui s-a căsătorit cu un ploieștean deștept și frumos, Nicolae Stănescu, proprietarul unui atelier de croitorie. Combinație rară… Când a fost invitat odată la Moscova, Nichita Stănescu, în prezența oficialităților comuniste, a făcut o glumă care i-a cam speriat. Zice: știți că eu exist datorită revoluției bolșevice? Ei au aplaudat ca și cum era o laudă. Și unul a întrebat: dar cum anume? Și el: păi, datorită revoluției, bunicii mei, cu mama, au fugit din Rusia și așa au ajuns la Ploiești.

Am scris și publicat până în prezent peste treizeci de cărți

Care sunt cele mai importante realizări ale dvs. în calitate de critic și istoric literar?

Am scris și publicat până în prezent peste treizeci de cărți, dar mai mult decât toate contează pentru mine două dintre ele, consacrate poeziei lui Eminescu: Eminescu, poem cu poem – antumele și Eminescu, poem cu poem – postumele, apărute acum câțiva ani la Editura All. Am lucrat la aceste cărți șapte ani. Șapte ani am locuit în viața lui Eminescu. Nu în biografia lui, ci în viața lui, care era poezia. A fost frumos, foarte frumos. Dar acum m-am întors în viața mea. Mă bucur că am reușit să închei un studiu pe care visam de multă vreme să-l scriu. În timp ce lucram – de obicei noaptea, pentru că ziua aveam de îndeplinit alte obligații – mă obseda gândul că mi se va întâmpla ceva care mă va împiedica să termin cartea.

Cum să pretind că sunt critic literar dacă ajung la sfârșitul vieții fără să fi scris despre cel mai mare poet al nostru și unul dintre cei mai mari poeți ai lumii?

Să spunem că orgoliul meu profesional n-ar avea importanță. Tot trebuia să scriu cartea, pentru că treceau anii și nimeni nu se angaja s-o scrie. Apăreau tot felul de filozofări bombastice pe tema eminescianismului sau studii biografice detectivistico-fantasmagorice, dar întârzia să apară o carte de comentarii critice propriu-zise asupra poemelor sale. Nu se grăbea nimeni să explice ce anume îi place din fiecare poem și de ce.

Mulți cunoscuți ai mei, știind că în biblioteci s-au adunat, de-a lungul a peste un secol, sute de cărți despre Eminescu, mă întrebau de ce mai scriu și eu una. „Nu s-a scris destul despre Eminescu? Crezi că o să găsești interpretări mai originale ale operei lui decât cele dinaintea ta?“

Dar eu nu-mi doream să fiu, cu orice preț, original. Dorința de originalitate i-a făcut pe mulți exegeți să se îndepărteze de textul eminescian. Este ca și cum, la un concurs de tir, după ce primii participanți au nimerit ținta, următorii ar trage intenționat în afara ei, fiecare tot mai departe, ca să nu-i imite pe cei dintâi!

S-a ajuns la aberații, la considerații critice cu totul străine de poeziile lui Eminescu. Multe cărți de specialitate, până și manualele școlare sunt pline de ele.

Inițiativa mea critică s-ar putea numi „întoarcerea la text“. Să citim încă o dată, cu atenție, poeziile lui Eminescu și să în­cercăm să înțelegem ce anume ne emoționează și prin ce mijloace.

Am avut surprize revizitând (cum se spune azi) poemele eminesciene. Am constatat cât de mult se înșală (sau cu câtă dezinvoltură falsifică realitatea) cei care susțin că succesul lui Eminescu ca poet se datorează exclusiv muzicalității versurilor lui. Am mai descoperit că părți considerabile din poemele eminesciene sau chiar poeme întregi n-au fost examinate și comentate niciodată de criticii și istoricii literari.

Dar mai mult decât orice altceva m-a surprins, încă o dată, frumusețea fără seamăn a poeziei lui Eminescu. Știam de multă vreme ce putere de seducție are această operă, dar admirația mea îmi rămăsese în minte ca o idee pasivă. Recitind-o acum cuvânt cu cuvânt, vers cu vers și poem cu poem, mă întrebam cu oarecare îngrijorare: o să mai simt ceea ce am simțit pe vremuri, când am descoperit-o? („Mai suna-vei dulce corn pentru mine vreodată?“)

A fost mai mult decât mă așteptam. În timpul lecturii m-am simțit nu numai entuziasmat, ci și intimidat de ceea ce a putut să facă un tânăr din secolul nouăsprezece din cuvintele limbii române. Le-a combinat cu o artă care seamănă cu magia. Tocmai de aceea stângăciile din unele texte ale sale (în special din cele scrise în anii adolescenței) au făcut emoția mea și mai vie, dovedind că autorul a fost un om, nu un supraom.

Spun și eu (parafrazându-l prin inversare pe Marin Sorescu): Eminescu a existat! Chiar a existat, nu este un personaj de legendă! Un om real a creat o operă de o valoare neverosimilă. Și a avut ca mijloc de exprimare o limbă pe care noi, azi, o vorbim atât de prost! Poate învățăm ceva de la el. Sau poate ne dăm seama, măcar, că suntem în stare să realizăm ceva extraordinar, dacă unul de-al nostru a făcut-o cândva.

În 2005 am publicat o carte imensă, Istoria literaturii române contemporane. 1941–2000, cu scopul de a salva (de la uitare) tot ceea ce e frumos în literatura română contemporană

Ați realizat o lucrare de referință pentru literatura noastră, Istoria literaturii române contemporane. Ce ne puteți spune despre această operă? Cum a fost primită? Cum este privită astăzi?

În 2005 am publicat, într-adevăr, o carte imensă (1.200 de pagini format mare, 4.000.000 de semne tipografice, 1.500 de ilustrații), Istoria literaturii române contemporane. 1941–2000, cu scopul de a salva (de la uitare) tot ceea ce e frumos în literatura română contemporană. Era la mijloc și orgoliul de a-l continua (cronologic) pe G. Călinescu, a cărui Istorie a literaturii a apărut în 1941.

Acea carte la care am muncit zece ani a provocat o adevărată furtună (300 de articole despre ea, dintre care aproximativ 200 nefavorabile, unele scrise cu ură, deși a fost răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor și cu Premiul Academiei). Cu banii obținuți pe Istorie mi-am construit o casă la țară, dar din cauza atacurilor violente îndreptate împotriva ei (și a mea) m-am îmbolnăvit de inimă.

Acum furtuna a trecut și cartea este redescoperită de noua generație. Unii tineri o caută cu insistență (se mai găsește la o singură librărie din țară: Librăria Eminescu din București, de lângă Universitate), o împrumută de la bibliotecă sau o… xeroxează.

Dincolo de curente – care sunt de fapt niște mode – contează diferența dintre valoare și nonvaloare, dintre profesionalism și amatorism

Cum este literatura română de azi? Neomodernism, postmodernism/optzecism, nouăzecism, douămiism, fracturism și alte -isme… Unde ne aflăm azi? Pe ce ism sau pe ce istm al literaturii?

Dincolo de curente – care sunt de fapt niște mode – contează diferența dintre valoare și nonvaloare, dintre profesionalism și amatorism. Înainte de 1989 lucrurile erau relativ clare. Exista o ierarhie de valori oficială, în care nu credea nimeni, nici măcar cei care încercau să o impună. Și mai exista una reală, stabilită de criticii literari profesioniști, în care iubitorii de literatură aveau încredere.

După 1989 s-a instaurat o confuzie de valori – fertilă, dar totuși o confuzie –, care prelungită prea mult timp poate duce la deprofesionalizare, la un amatorism dezinvolt, de genul celui al pașoptiș­tilor. Mass-media face (corect: fac) capricios vedete efemere din nulități. Am văzut la TVR o lungă și chinuit-jucăușă emisiune de glorificare a lui Claudiu Komartin, un poet anost, lipsit de talent. Realizatoarea, emoționată de prezența lui la jumătate de metru de ea, gângurea tot felul de întrebări cochet-naive, iar el răspundea sibilinic, ca un guru al poe­ziei, plimbându-se măreț pe o alee, în timp ce camera de luat vederi îl urma supusă. După cum am citit, la fel, într-un ziar de mare tiraj, un reportaj grandilocvent despre rudimentarul prozator Radu Aldulescu, ilustrat cu fotografia unui frigider sub care altă ziaristă – tot emoționată – scrisese ceva de genul „Acesta este frigiderul în care marele scriitor își ține mâncarea“.

Trăim într-o epocă, în principiu, fastă, în care fiecare își poate publica, pe banii săi, ce vrea. În plus, funcționează din plin internetul, prin intermediul căruia se pun în circulație texte pe care nu le vede niciun redactor de specialitate înainte de a fi aduse la cunoștința tuturor. E un început de eră, în care ceva grandios se naște din haos.

Eu vreau să mă fac folositor cititorilor (și scriitorilor în calitatea lor de cititori)

Dincolo de bonomie, sunteți un critic sagace, profund, chiar aspru când este cazul… Cum sunt scriitorii de azi față de scriitorii de ieri?

Eu nu sunt o instanță care face dreptate autorilor. Și care, implicit, s-ar putea întâmpla să-i nedreptățească.

Și nu fac nici pedagogie cu scriitorii, nu vreau să îi învăț cum să scrie. Unii scriitori mă întreabă: „La ce îmi ajută mie că ai scris chestia asta?“. Dar nu mi-am propus în nici un fel să îi „ajut“. Eu vreau să mă fac folositor cititorilor (și scriitorilor în calitatea lor de cititori). Deci mă adresez tuturor cititorilor. Îmi fac datoria față de ei. Îi informez în legătură cu ceea ce am citit, pentru că nu toată populația unei țări poate citi toate cărțile care apar. Fiecare are altă îndeletnicire. Așadar, un critic literar este un om care nu face altceva decât să citească și să îi țină la curent pe ceilalți cu ceea ce crede că ar merita să citească la rândul lor. Este foarte important ca el să își facă datoria față de public. Ce deosebire există între scriitor și criticul literar? În general, prin tradiție se crede că scriitorul este foarte im­­portant, este un creator, iar criticul – un fel de umbră a scriitorului, un profitor al muncii scriitorului; nu face decât să inhibe spiritul lui creator, să-l descurajeze. Chiar marele Eminescu a căzut, aparent, în capcana acestui resentiment față de criticul literar. Să ne aducem aminte versurile lui: „Critici voi, cu flori deșarte,/Care roade n-ați adus/ E ușor a scrie versuri/ Când nimic nu ai de spus“. Dar Eminescu nu se referea la Titu Maiorescu, ci la o serie de autori obscuri care îl defăimau și printre ei erau nu numai critici literari, ci și poeți de mâna a doua.

Un critic literar foarte valoros din acea epocă este, de altfel, chiar Eminescu. Poemul Epigonii poate fi citit ca o ultrascurtă istorie a literaturii române.

Totul se explică prin dorința mea insațiabiă de comunicare

Sunteți o figură mediatică a culturii românești de azi, protagonistul unor emisiuni culturale de succes. Ce ne puteți spune despre acestea?

Totul se explică prin dorința mea insațiabiă de comunicare. N-am nimic din egoismul spectaculos al unei vedete. Sunt un om bun și generos. Mă comport spontan ca un creștin. În realitate însă nu sunt compatibil cu creștinismul, care mi se pare o religie tristă, a suferinței și compătimirii și, în același timp, a renunțării la competiție, adică la esența însăși a vieții. M-a fermecat, întotdeauna, mitologia greacă (precreștină) pentru că exprimă, cu o inepuizabilă inventivitate epică, bucuria de a trăi.

Culmea este că, în viața de fiecare zi, eu practic morala creștină, cu mai multă convingere decât unii creștini. Îi iubesc pe semeni, îmi face bine să-i văd fericiți, mi-e milă de ei când suferă.

Pe de altă parte, mă înduioșează mo­­dul naiv în care poporul român a asimilat creștinismul. Îmi sunt foarte dragi românii, îi recunosc cu o tresărire de emoție și tandrețe oriunde i-aș găsi, și îmi este dragă și religiozitatea lor stângace și lu­­minoasă. Îmi vine să-i sărut pe creștet, ca pe niște copii, când îi văd îngenunchind și rugându-se pe covorul (țesut de vreo țărancă evlavioasă) dintr-o biserică.

Lăsând acum deoparte religiozitatea, aș vrea să vorbesc despre fiorul mistic pe care îl simt în fața existenței. Eu n-am înțeles niciodată de ce este nevoie de atâta regie a misterului în thriller-urile pe care le urmăresc cu pasiune, mestecând gumă, milioane de oameni. De ce se face apel la coridoare întunecate, ochi fosforescenți, strigăte lugubre, păianjeni și cranii? Infinit misterios este un fir de iarbă care se apleacă sub adierea vântului. Ce e cu el? De unde a apărut? Cum poate pământul negru, compozit și mocirlos, să producă o asemenea zveltețe verde și mlădioasă? Până și aprinderea unui chibrit mi se pare ininteligibilă și sacră, ca un act de magie din preistorie. E uimitor că există ceea ce există, nu mai trebuie să confecționăm noi enigme de milioane de dolari și totuși ieftine.

Se poate face o comparație între îngrijirea unei grădini și scrierea unei istorii a literaturii

Sunteți un pasionat… grădinar, un poet al grădinii… Cum se împacă în­grijirea pomilor, a viței-de-vie și a florilor cu istoria și critica literară?

Când mi-au înflorit vișinii din grădină, i-am fotografiat și am postat fotografia pe facebook. Am avut un succes imens. Sute de like-uri au bâzâit în jurul imaginii lor, ca sutele de albine în jurul vișinilor reali. Erau, într-adevăr, amețitor de frumoși. Făcuseră atât de multe flori, încât ofereau privirii nu o dantelărie albă, ci un alb aproape compact. Iar în bătaia soarelui mai aveau și o strălucire amețitoare, care îți crea iluzia că ești salvat, eliberat, transportat în transcendență. Mă copleșea sentimentul că nu sunt destul de pur ca să merit o asemenea priveliște.

Se poate face o comparație între îngrijirea unei grădini și scrierea unei istorii a literaturii. În ambele cazuri este vorba de instaurarea unei ordini într-o realitate a spontaneității creatoare. Totul e să nu fii dictatorial când impui această ordine, să păstrezi individualitatea fiecărui pom și a fiecărui… scriitor.

În grădină mă comport ca un stăpân umil, îngrijind cu dragoste fiecare plantă. La începutul acestei primăveri, când a dispărut și ultimul petec de zăpadă din livadă, am curățat întâi pomii de crengile uscate, cercetând cu atenție și dragoste fiecare creangă, ca să nu retez din greșeală vreuna încărcată de sevă. Apoi, am tăiat unii pomi cu totul și anume pe aceia uscați în întregime. Mai exact, i-am dezrădăcinat, ca să pot planta în locul lor pomi noi, de mărimea unor nuielușe.

Apoi am curățat iarba de stratul de frunze uscate și putrezite, am tăiat și curățat via, am plantat coacăzi, afini și zmeuri. În jurul chioșcului am sădit trandafiri agățători, din care se vor forma în timp un fel de pereți de flori albe, crem, roz și roșii. N-am distrus nimic, am eliberat doar plantele de uscături și putreziciuni, le-am dat posibilitatea să renască mai repede.

Nu am pasiunea de a distruge și nu-i înțeleg pe cei care o au. Mă uit consternat, depășit de situație, la cineva care sfărâmă plin de furie o vază sau sfâșie cu ură o scrisoare. Când eram copil și mergeam prin pădure, loveam năpraznic, cu un băț, vegetația încâlcită ca să-mi croiesc o cărare. Nu era dușmănie în acțiunea mea, ci o imitație a înaintării exploratorilor prin junglă, despre care citisem în cărțile de aventuri. Acum n-aș mai fo­­losi niciun fel de macetă ca să-mi fac loc prin pădure sau… prin literatură. Chiar și când smulg o buruiană din pământ, o pălămidă sau un brusture, am o strângere de inimă. Chiar și când îl „desființez“ pe un autor lipsit de valoare, mă gândesc cu dragoste la el, imaginându-mi cum și-a pierdut nopțile ca să-și scrie textele inepte, considerate de el geniale.

Toți avem nevoie de literatură, dar nu știm că avem nevoie

Oamenii nu prea mai citesc… Cartea a pierdut teren în fața canalelor de televiziune, a internetului, a jocurilor digitale etc. Ce pierd oamenii necitind? Care sunt efectele declinului cărții la nivelul individului și al societății?

Cine mai are nevoie astăzi de literatură? Întrebarea aceasta mi se adresează la multe dintre întâlnirile mele cu publicul (atunci când oamenii din sală sunt sinceri și nu simulează, din snobism, respectul, dus până la evlavie, față de cărți). Deci, cine mai are nevoie azi de literatură?

Îi vedem pe semenii noștri agitându-se sau distrându-se de dimineața până seara fără să li se facă sete sau foa­me de texte literare. Trec, cei mai mulți, absenți pe lângă vitrinele librăriilor. Nu au cărți în casă. Și nu știu numele niciunui scriitor, cu excepția, poate, a lui Eminescu, în legătură cu care își aduc aminte doar că scria versuri și că a murit nebun.

Discută despre prețuri, despre starea vremii, despre filme sau meciuri de fotbal, dar aproape niciodată despre cărți. Unele televiziuni alcătuiesc topuri de genul „cei mai apreciați 10 ziariști“, „cei mai apreciați 10 oameni politici“, „cei mai apreciați 10 cântăreți“ ș.a.m.d., dar niciodată „cei mai apreciați 10 scriitori“.

Întrebarea revine obsesiv: cine mai are nevoie azi de literatură?

Și iată și răspunsul: toți avem nevoie de literatură, dar nu știm că avem nevoie.

Cu sute de ani în urmă, marinarii care călătoreau pe mări și oceane vreme îndelungată se îmbolnăveau de o boală misterioasă: le apăreau pete pe față și pe pi­cioare, le sângerau gingiile, deveneau hidoși. Nimeni nu cunoștea cauza. După mult timp avea să se afle că boala – nu­­mită scorbut – era provocată de absența vitaminei C din alimentația marinarilor (care, prin forța împrejurărilor, mâncau pesmeți, pastramă, dar nu și fructe și le­gume proaspete).

Într-o situație asemănătoare ne aflăm noi. Ne facem tot mai urâți și nu înțelegem de ce. Oamenii care citesc sunt frumoși. Lectura nu schimbă, bineînțeles, plastica feței. Design-ul fizionomiei ră­mâne mereu același pe care îl avem din naștere. Dar chipul unui om cultivat iradiază noblețe, se înconjoară de un fel de aureolă ușor de recunoscut.

În absența literaturii, ne urâțim și sufletește. Și avem în general un stil de viață urât, simplist, repetitiv

Dar elevii de azi, tinerii în general, ei mai citesc? Care sunt riscurile înstrăinării de carte? Ce argumente ar trebui folosite pentru ca ei să fie atrași în universul fascinant al cărții și lecturii?

Unor elevi cărora le-am vorbit despre literatură le-am spus că dacă ieșim pe stradă și ne uităm la necunoscuții care trec pe lângă noi, eu pot să le spun care dintre ei citește și care nu. Elevii mi-au cerut să fac demonstrația asta cu ei, nu cu trecătorii de pe stradă. Am fost de acord. Drept urmare au venit unul după altul pe la mine și cu gest de răsfăț, caraghios-simpatic, fiecare dintre ei mi-a arătat mutrișoara lui, ca și cum s-ar fi pus la dispoziția unui tomograf. Eu, cu un aer de expert, o examinam încruntat și dă­deam verdictul. De cele mai multe ori spuneam „nu citești“ bazându-mă pe adevărul statistic că elevii nu prea citesc. Iar cel diagnosticat astfel se arăta uimit: „De unde știți?“, iar apoi își exprima îngrijorarea. „Se cunoaște?!“.

Da, se cam cunoaște. Dar dacă ar fi vorba doar de înfățișare încă ar fi bine. Din nefericire, în absența literaturii (și a picturii, muzicii, teatrului, dansului etc., dar eu mă refer numai la literatură), ne urâțim și sufletește. Și avem în general un stil de viață urât, simplist, repetitiv. Nu ne gândim decât la achiziționarea de bunuri materiale. Ne uităm fascinați în vitrinele cu obiectele pe care le dorim până la ob­sesie, dar nu ridicăm niciodată privirea spre cer. Sau o ridicăm doar ca să aflăm dacă va ploua, fără să trăim emoția prezenței noastre în universul infinit, printre miliarde de miliarde de stele.

Foarte vizibilă este această decădere la tineri. La bătrâni este oarecum de aș­teptat să apară semne ale degenerării (și, în mod paradoxal, la ei diminuarea vitalității creează o impresie plăcută, deși de multe ori falsă, de spiritualizare). Dar la tineri este dureros să constați degradarea.

Mă uit adeseori, cu atenție, la tinerii de pe stradă, din magazine, din metrou, ascult indiscret conversațiile dintre ei. Și mă întristează foarte mult. Pentru că sunt originali și refuză ostentativ uniformizarea? Ce bine ar fi dacă ar fi așa! În realitate ei practică, dimpotrivă, mimetismul. Poartă, aproape toți, blugi rupți, maieuri cu inscripții pe piept, la care băieții adaugă cercei în urechi, tatuaje, părul legat în cozi sau tuns în formă de creastă de cocoș, iar fetele – bluze scurte, fuste scurte. Aceste aparente acte de teribilism fac parte dintr-o industrie a originalității și reprezintă o falsă originalitate. Alții au gândit în locul lor mijloacele prin care ei ar putea să se remarce și, drept urmare, în loc să se remarce, seamănă unul cu altul ca niște produse de serie. Folosesc în discuții maximum trei sute de cuvinte românești și o sută de termeni și expresii din engleza americană, astfel încât, ca să se poată înțelege, mai recurg și la interjecții, la gesturi și la grimase.

Particip aproape în fiecare an, ca președinte de onoare, la Olimpiada Națională de Limba și Literatura Română și sunt fericit când țin un mic discurs în fața a cinci sute de elevi de elită, iubitori și cu­­noscători de literatură, și a profesorilor lor. Acești tineri nu seamănă deloc între ei. Sunt inteligenți, au umor și o cultură literară bine însușită, dar fiecare în felul lui. Reacționează civilizat, însă în mod diferit la ceea ce le spun. Unii mă aplaudă, alții mă contrazic, alții nu pierd ocazia să-mi explice ce cred ei despre literatură.

Și sunt… nonconformiști, cu adevărat nonconformiști. Într-un an le-am explicat pe larg, și am dat și exemple (la cererea lor) ce înseamnă limba de lemn. M-am jucat cu focul. Când a luat cuvântul, în continuare, prefectul județului care găzduia olimpiada, tinerii din sală au în­ceput să arate cu degetul spre el și să scandeze. „Lim-ba-de-lemn! Lim-ba-de-lemn!“. Nu mi-a fost ușor. Apoi, când vor­beau cu mine, în pauze, parodiau ei înșiși limba de lemn, cu o inventivitate ieșită din comun și râdeau din toată inima.

Mă bucur de fiecare dată să constat că există în România și tineri care citesc. Parcă provin dintr-o Românie a viitorului, pe care o visez eu.

Cultura nu reprezintă o colecție de cunoștințe de care să facem paradă atunci când vrem să intimidăm lumea cu presupusa noastră superioritate intelectuală. Prin cultură ne formăm ca oameni, ne dez-animalizăm. Ce se întâmplă cu un pământ pe care nu-l cultivă nimeni? Se sălbăticește. Într-un mod similar, un om pe care nu-l cultivă nimeni se sălbăticește.

1 of 17

Alex. Ștefănescu

• Născut la 6 noiembrie 1947 la Suceava.
• Are doi frați, Alexandrina Mihai și Florin Ștefănescu, care au făcut carieră de profesori universitari la Politehnică, în București.
• Școala primară și liceul – la Suceava, între 1954 și 1965.
• Licențiat al Facultății de Limba și Literatura Română a Universității din București, în 1970.
• În 1970 se căsătorește cu Domnița Andreiovici (după căsătorie, Ștefănescu).
• Între 1971 și 1989 lucrează succesiv în redacțiile publicațiilor: Tomis, SLAST, România liberă, Magazin.
• Din 1990 – redactor la România literară. Între 1995 și 2010 –  redactor-șef al acestei reviste.
• Membru al Uniunii Scriitorilor din 1977.
• La sfârșitul lui 1994 înființează o editură particulară, Mașina de scris, condusă de soția sa, Domnița Ștefănescu.
• Între 1994 și 2019, membru și apoi vicepreședinte al PNȚCD.
• Membru al Consiliului de Administrație al TVR în perioada 1998-2002.
• În prezent, redactor-șef al revistei Luceafărul, editată de Uniunea Scriitorilor.
• Cărți:
• Preludiu, Ed. Cartea Românească, 1977 (critică literară)
• Jurnal de critic, Ed. Cartea Românească, 1980
• Tudor Arghezi interpretat de…, Ed. Eminescu, 1981 (antologie)
• Între da și nu, Ed. Cartea Românească, 1982 (critică literară)
• Dialog în bibliotecă, Ed. Eminescu, 1984 (teorie literară)
• Introducere în opera lui Nichita Stănescu, Ed. Minerva, 1986
• Prim-plan (35 de profiluri de scriitori români contemporani), Ed. Eminescu, 1987
• Gheața din calorifere și gheața din whisky (jurnal politic, 1990-1995), Institutul European Iași, 1996 (Premiul Uniunii Scriitorilor)
• Întâmplări, Institutul European Iași, 2000 (proză)
• Ceva care seamănă cu literatura, Chișinău, Ed. Știința, 2003 (critică literară; Premiul Asociației Scriitorilor din București)
• Melania și ceilalți, comedie romantică în șapte părți, București, Ed. Publicațiilor pentru străinătate, 2004 (teatru)
• Jurnal secret, ilustrații de Ion Barbu, București, Ed. Corint, 2005
• Istoria literaturii române contemporane ­(1941–2000), concepția grafică: Mihaela Șchiopu, fotografii de Ion Cucu, București, Ed. Mașina de scris, 2005. Premiul Uniunii Scriitorilor; Premiul Academiei Române
• Jurnal secret. Noi dezvăluiri, ilustrații de Florin Ștefănescu (Linu), București, Ed. Corint, 2007
• Cum te poți rata ca scriitor. Câteva metode sigure și 250 de cărți proaste, București, Ed. Humanitas, 2009
• Jurnal secret. Dezvăluiri complete. 2003–2009 (ediție de autor, ne varietur). Desene de Florin Ștefănescu. București, Ed. Corint, 2009 (ediția a II-a – 2010)
• Bărbat adormit în fotoliu. Întâmplări. Viniete de Florin Ștefănescu. București, Ed. Curtea Veche, 2010 (ediția a II-a – 2011) (povestiri)
• Cum se fabrică o emoție, București, Ed. Ideea Europeană, 2010 (teorie literară)
• Cum e să fii femeie?, dialog cu Lia Faur, București, Ed. Mașina de scris, 2012
• Convorbiri cu Alex. Ștefănescu (realizate de Ioana Revnic), București, Ed. All, 2013
• Texte care n-au folosit la nimic, București, Ed. All, 2014 (publicistică)
• Un scriitor, doi scriitori (cu desene de Bogdan Petry), București, Ed. All, 2014 (evocări)
• Mesaj către tineri. Redescoperiți literatura!, București, Ed. Curtea Veche, 2014
• Eminescu, poem cu poem. Luceafărul, București, Ed. All, 2015
• Eminescu, poem cu poem. Călin (file din poveste), București, Ed. All, 2015
• Eminescu, poem cu poem. Venere și madonă. Rugăciunea unui dac. Cugetările sărmanului Dionis. Melancolie. Floare albastră, București, Ed. All, 2015
• Eminescu. Poem cu poem. Scrisoarea a III-a, București, Ed. All, 2015
• Eminescu, poem cu poem. Doina. Împărat și proletar. Glossă. Epigonii. O, mamă…, București, Ed. All, 2015
• Jurnal secret. Serie nouă. Desene de Costel Pătrășcan, București, Ed. Corint, 2016
• Eminescu, poem cu poem. Antumele, București, Ed. All. 2017. Premiul Național de Literatură
• Eminescu, poem cu poem. Postumele. București, Ed. All, 2019. Premiul „Cartea anului“ al revistei România literară; Premiul pentru eminescologie atribuit de Fundația „Credință și creație. Zoe Du­­mitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta“
• Pagini despre satul românesc, București, Ed. Trinitas, 2020
• Eu și comunismul, București, Ed. Curtea Veche, 2020
• *
• Autor a peste 6.000 de articole de critică literară, publicate în presa tipărită și, după 2010, și în cea online.
• Autor al piesei de teatru Melania și ceilalți jucată la Teatrul „Fantasio“ din Constanța în 1992 (cu titlul Love story în lift), în regia lui Constantin Dinischiotu, și la Teatrul de Stat din Arad în 1994, în regia lui Sabin Popescu.
• Autor al scenariului pentru serialul de teatru TV în 12 episoade Căsătorie imposibilă (în regia lui Silviu Jicman, difuzat în 2000 și redifuzat ulterior de mai multe ori; Premiul Uniter pentru teatru TV pe 2000).
• Realizează pentru Realitatea TV, săptămânal, timp de doi ani, 2004-2005, emisiunea Un metru cub de cultură (Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004).
• Realizează pentru TVR Cultural, săptămânal, în perioada 2007–2009, emisiunea Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ștefănescu (Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008).
• Realizează pentru TVR Cultural, săptămânal, începând din 2009, emisiunea Tichia de mărgăritar. Apoi, din 2011, tot pentru TVR Cultural, emisiunea Iluminatul public (până în 2013, când se desființează TVR Cultural). Realizează pentru Trinitas TV ciclul de emisiuni 100 de semnături, di­fuzate în 2018. Apoi, pentru aceeași televiziune, ciclul de emisiuni Pagini despre satul românesc, difuzate în 2019.