Biblioteca înseamnă, în primul rând, casa părinților
Stimate domnule profesor, ce reprezintă Biblioteca în viața dvs.? Ce înseamnă cărțile și lectura în formarea și devenirea dvs.?
Biblioteca înseamnă, în primul rând, casa părinților – pentru că acolo am avut primele rafturi cu cărți. Astăzi, biblioteca mea e împărțită în mai multe locuri între Craiova și București (ba chiar și pe la Breaza, în depozitul unui prieten mai bogat în spații!), am avut cărți prin toate birourile pe care le-am ocupat, apoi din mandatul de ambasador la UNESCO m-am întors cu peste 700 de kilograme de cărți (știu detaliul, pentru că le-am plătit repatrierea – iar firma de transport nu le-a judecat calitativ, ci… cantitativ), dar prima amintire legată de bibliotecă este legată tot de copilărie, de cărțile din casa părinților și din casele bunicilor. Acele amintiri ne marchează pentru totdeauna și devin parte integrantă din identitatea noastră.
Cărțile copilăriei au fost cele proprii generației mele
Când v-ați întâlnit cu cărțile? Ce lecturi v-au marcat de-a lungul vârstelor? Ce cărți citiți astăzi?
Nu am fost un copil precoce, am învățat să citesc doar în clasa I, dar cărți în mâini am ținut cel puțin de pe la vârsta de 3 ani, când (am mai povestit-o) m-am îndrăgostit de Istorie grație unei ilustrații (alb-negru) din revista „Magazin istoric“, pe care o citea bunicul meu patern. De asemenea, am vagi amintiri, de pe la aceeași vârstă, despre cum bunicile sau părinții îmi citeau din acele volume cu „Povești nemuritoare“. Cărțile copilăriei au fost cele proprii generației mele: practic, tot ce ne cădea în mână și avea pe copertă numele unor Alexandre Dumas, Karl May, Jules Verne, Al. Mitru, Mihail Drumeș ș.cl. Trei autori români pe care i-am citit intens la începutul adolescenței au fost Mircea Sântimbreanu, Ovidiu Zotta sau Constantin Mateescu. Apoi a fost întâlnirea cu banda desenată, prin cărțile desenate de românca (de etnie maghiară), incredibila artistă Livia Rusz și prin revista franțuzească „Pif Gadget“ (care pătrundea și la noi, fiind publicată de Partidul Comunist Francez!). Desigur, citeam și revista pionierilor, „Cutezătorii“ – revistă din care, tocmai pentru că nimeni nu citea primele pagini, am învățat multe lucruri bune.
Ca adult, scriitorii români preferați au rămas Camil Petrescu și Constantin Țoiu, mai apoi Octavian Paler și Radu Cosașu (pe ultimii doi am avut și privilegiul de a-i întâlni). Astăzi citesc istorie și geopolitică în tot cursul anului, dar vara am regalul meu de beletristică (am citit cam tot ce au publicat Andreï Makine, Arturo Pérez-Reverte, Florin Chirculescu ș.a.) și, desigur, frecvent mă mai retrag în lumea bidimensională a benzii desenate românești, franco-belgiene sau a comics-urilor americane. Și, ca un semn că viața ne face și surprize frumoase, am ajuns să-i cunosc pe unii dintre desenatorii din „Cutezătorii“, care m-au fermecat în copilărie: Puiu Manu, Albin Stănescu, Vintilă Mihăiescu, Valentin Tănase. Și, oricum, dacă ar fi să numesc trei cărți care pentru mine au fost formatoare, acestea sunt „Insula misterioasă“ a lui Jules Verne, „Toate pânzele sus!“ a lui Radu Tudoran și capodopera în bandă desenată „Balada unei mări sărate“ a lui Hugo Pratt. Datorită lor iubesc marea și, într-un sens mai larg, caut orizonturile largi și mereu deschise.
Biblioteca Națională are un potențial enorm
Ce ne puteți spune despre Biblioteca Națională a României, ca instituție a cărții, ca spațiu al culturii? Ce inițiative ați avut și aveți ca Director General, care sunt cele mai importante programe și proiecte pe care le desfășurați? Ce evenimente se desfășoară în cadrul Bibliotecii?
Biblioteca Națională are un potențial enorm și sunt foarte mândru că m-am intersectat, de aproape doi ani, cu destinul ei. Prioritățile mele au fost abordarea problemei spinoase a fondurilor deocamdată inaccesibile publicului (din simplul motiv că zac împachetate sau stivuite în depozite încă din 2012, de când Biblioteca s-a mutat în noul sediu și de atunci nimeni n-a prea mai umblat la ele – și e vorba de milioane de unități, cărți sau reviste!). Am demarat un proiect, ajutat de niște sponsori minunați și voluntari de calitate (asociația „Free Miorița“), prin care aceste publicații sunt duse la Institutul Nuclear de la Măgurele, sunt sterilizate prin iradiere cu Cobalt-60 și apoi le reintroducem în circuit. Dată fiind cantitatea acestor fonduri, va fi o muncă de durată – dar mă bucur că am început-o.
În paralel, pentru toate bibliotecile noastre, inclusiv BNaR, digitizarea patrimoniului este și va fi o prioritate, pentru că trecerea în digital este tendința viitorului; vrem, nu vrem, asta va cere cititorul. În paralel, copiem digital, la cerere, și multe teze de doctorat ale unor persoane mai mult sau mai puțin publice, pentru că mulți ziariști sau investigatori vin la noi ca la ultima speranță – pentru mine fiind un mister de ce anume acele teze nu se află la universitățile care, totuși, au dat titlurile respective de doctor!
Iar, nucleul activității noastre publice, acțiuni – conferințe, expoziții, spectacole, tururi ghidate, festivaluri pentru copii – sunt multe, lună de lună, și sunt anunțate din vreme pe rețelele sociale, unde avem prietenii noștri fideli. Ultimul an de război din vecinătate ne-a pus în situația de a găzdui cursuri diferite pentru sute de copii și tineri ucrainieni în biblioteca americană de la noi (din rețeaua American Corner, existentă în zece orașe din România). În tot acest timp, am avut acțiuni admirabile alături de multe organizații din România, ca și cu ambasadele SUA, Italiei, Georgiei, Franței, Ucrainei, cu bibliotecile naționale din Republica Moldova sau Serbia, iar altele sunt în pregătire. Avem un parteneriat cu Teatrul muzical „Ambasadorii“ (de asemenea tutelat de Ministerul Culturii), care oferă oaspeților noștri, periodic, pro bono, spectacole de mare calitate.
Pe latura administrativă, sunt foarte bucuros că în primăvara acestui an am început restaurarea Bibliotecii Omnia din Craiova (specializată în publicații de limbă franceză), care este o filială de-a noastră. La fel, cu ajutorul Ministerului Culturii și al Primăriei generale București sper să începem în viitorul apropiat lucrările de restaurare și la Așezământul familiei Brătianu, case din vecinătatea Bisericii Amzei din București, care țin tot de biblioteca noastră. Și o reușită aparte a acestui an 2023 a fost înscrierea în patrimoniul UNESCO, ca parte a programului „Memoria lumii“, a unuia dintre cele mai valoroase manuscrise aflate în grija noastră: acel Codex Aureus aflat în filiala noastră Bathyaneum de la Alba Iulia.
Cred că tinerii de azi citesc cam același număr de semne/cuvinte pe care îl citeam și noi la vârsta lor
Cum se raportează tânăra generație, astăzi, în era tehnologiei digitale, la carte și la bibliotecă? Cât mai sunt de atrași copiii și tinerii de azi de universul cărții, ce înseamnă lectura pentru ei, ce și cât mai citesc?
Nicio generație, vreodată, nu s-a putut opune salturilor tehnologice ale vremii sale, drept care eu cred că nicidecum nu trebuie să interzicem copiilor accesul la gadgeturile care îi atrag (telefoane, tablete, ecrane smart etc.), ci dimpotrivă, să-i încurajăm să le „domesticească“, să le folosească și să devină prin ele cât mai creativi. Personal, cred că tinerii de azi citesc cam același număr de semne/cuvinte pe care îl citeam și noi la vârsta lor – doar că citesc altceva (să ne gândim câte caractere citesc tinerii, azi, numai prin sms-urile sau e-mail-urile pe care le dau/primesc). N-are rost să ne lamentăm, desigur că e altceva decât lectura accesibilă în tinerețea noastră, doar că și noi am citit altceva decât bunicii noștri (sau decât străbunicii, care cunoșteau mai bine Biblia decât teoriile genezei Universului). Și chiar dacă unii spun (poate cu temei) că tinerii de azi cunosc mai puțin (în termeni de cultură generală) decât părinții lor, eu cred că ei sunt mai informați decât oricare altă generație din istoria României. În vremea regimului comunist, cunoașterea era mai consistentă decât informația, care era intenționat restricționată; astăzi, balanța s-a inversat: informația este mult mai răspândită decât cunoașterea. Vom vedea consecințele, dar eu rămân optimist.
Trebuie, prin orice mijloace, să încurajăm creativitatea tinerilor noștri, de la cele mai fragede vârste
Ce soluții vedeți pentru atragerea copiilor și tinerilor către carte, către lectură în general? Ce ar trebui să facă școala, familia, instituțiile?
Cum spuneam, cred că trebuie, prin orice mijloace, să încurajăm creativitatea tinerilor noștri, de la cele mai fragede vârste. Prin pagini, prin fotografii, sunete sau imagini video, prin cartea pe hârtie sau cea pe ecran – acestea sunt detalii, dar important este să hrănim curiozitatea nativă a copiilor, să-i încurajăm să caute, apoi să vorbească și să scrie despre ce găsesc. Să-i învățăm să modeleze materia (de la plastilină la argilă sau la culori), dar și imaginile din pixeli – orice ar face, numai să fie creativi. În plus, cred că și „rebeliunea“ firească vârstei tinere trebuie încurajată, pentru că mi se pare benefic și de dorit ca fiecare generație să iasă din tiparele generației anterioare. Sincer, între un savant cunoscător și conformist dar lipsit de creativitate și un creator rebel care învață din mers, eu aș paria oricând pe cel din urmă. Salturile, în cunoașterea sau cultura umană, au fost făcute de spiritele rebele și creatoare, și cred că așa va fi și pe mai departe.
Din familie am învățat că libertatea este mereu mai valoroasă decât egalitatea
Ce ați învățat din familie în materie de valori și principii?
Cred că principala lecție a fost că fiecare faptă are consecințe. Și că, orice am face (și, deseori, chiar dacă nu facem nimic!), ne asumăm riscuri și responsabilități. Ambii mei bunici avuseseră probleme „de dosar“ în anii de început ai stalinizării României, așa încât din familie am învățat că libertatea (reprimată de sistemul comunist) este mereu mai valoroasă decât egalitatea (pe care regimul Ceaușescu o promitea). Din acest motiv am decis, de foarte devreme, ca – indiferent de riscuri – să prefer mereu să fac ceva, mai curând decât să fiu inactiv. Și am pretenția că, oriunde am ajuns în cariera mea, am mișcat câte ceva. Generația viitoare va spune dacă am mișcat în direcția bună.
Am avut în școlile din România profesori minunați
Cum au fost anii de școală și de liceu, ce momente semnificative, ce chipuri didactice v-au rămas în memorie?
Cred că fiecare dintre noi este rezultatul cărților pe care le citim (sau care ne sunt citite) în copilărie, al familiei, al profesorilor pe care îi avem în școală și ai oamenilor pe care îi admirăm. Ca orice copil, am avut și eu momentele mele formatoare. Dar prefer să vorbesc, cu drag mereu, despre profesorii minunați cu care m-am intersectat, de la Școala Generală nr. 18 de pe Calea Unirii din Craiova până la liceul amintit sau la facultate (sau la doctoratul făcut după 1995 la o universitate din Canada francofonă). Am avut în școlile din România profesori minunați, chiar dacă vremurile, până în 1990, erau relativ gri.
Cu dl Giurescu era pur și simplu imposibil să te cerți…
Ce au însemnat anii de facultate în formarea dvs.? Care sunt profesorii care v-au marcat intelectual și moral?
Am intrat în Facultatea de Istorie în toamna anului 1988 – deci tocmai la timp ca să mai văd, în câte o sâmbătă, cuplul Ceaușescu, coborând în șir de mașini pe strada Schitu Măgureanu, spre ctitoria lor favorită, atunci în construcție, Casa Poporului. Veneam dintr-un liceu bun – actualul Colegiu Național Elena Cuza din Craiova, unde am absolvit un profil de filologie-istorie –, așa că în facultate m-am simțit, din prima zi, precum peștele în apă. Iar peste un an și câteva luni, tocmai bine, a căzut și regimul comunist – la timp pentru a ne da pe deplin cel mai frumos dar al tinereții, anume libertatea.
Despre profesorii mei aș putea scrie volume – pe care le-ar merita. În marea lor majoritate, au fost oameni care, în ciuda discursului oficial de până în 1990 sau a „distrugerii creative“ care a urmat după, ne-au dat sentimentul frumos și sănătos al continuei tranziții pe care o reprezintă Istoria, în care rupturile și continuitățile se întrepătrund. Problema, atunci când vorbești despre profesorii tăi, este că dacă îl numești pe unul deja ai comis o nedreptate, pentru că ar merita amintiți cu toții. Drept care, cu un gând de recunoștință pentru toți profesorii mei, voi menționa doar câțiva dintre ei, din considerente pur subiective: în primul rând, admirabilii decani pe care i-a avut facultatea în primul deceniu post-comunist, dna Zoe Petre și dl Alexandru Barnea, cu mențiunea că dna Petre este direct responsabilă pentru rămânerea mea în facultate, ca asistent. Cei cu care dna Petre a „complotat“ în acest sens (și cărora aveam să le fiu asistent) au fost profesorii Lucian Boia (care avea să-mi fie apoi coordonator al tezei mele de doctorat în co-tutelă, alături de profesorul canadian Bogumil Jewsiewicki Koss, de la Université Laval din Québec) și admirabilul gentleman care a fost Dinu C. Giurescu (coordonator al tezei mele de licență). Cu dl Giurescu era pur și simplu imposibil să te cerți; el era un om esențialmente bun, așa cum unii sunt înalți sau scunzi, bruneți sau blonzi. În schimb, dna Zoe Petre sau dl Boia erau prin definiție structuri polemice, ei furnizau și totodată atrăgeau contraziceri; m-am contrazis în nenumărate rânduri cu dânșii, foarte probabil că nu eu aveam dreptate, în schimb rămâne clar că am avut de învățat din aceste experiențe, după cum admirabilă rămâne toleranța lor față de rebeliunile ideatice ale unora ca mine. Eram în anul 4 de facultate (din cei 5, pe atunci), prin 1992, atunci când dna Zoe Petre mi-a spus că se gândeau la mine ca la un viitor asistent.
În fine, ar fi multe de spus, pentru că aproape fiecare profesor a contribuit la evoluția noastră umană și intelectuală. Mi-l aduc aminte pe profesorul de filosofie Ion Stepanescu, care făcea cu noi ore de „Marxism“ atât de relaxante încât, la un moment dat, într-o dimineață însorită de prin februarie 1989, cum noi deschisesem geamurile spre exterior, cu vedere la stația de autobuz de pe trotuarul de peste drum de statuia lui Mihai Viteazul, ne-a spus: „Dar, vă rog, închideți repede geamurile alea, că o să răcească oamenii din stație!“ – într-atât de frig era în sala noastră din facultate la finalul „epocii Ceaușescu“! Sau îmi amintesc de profesorul Vasile Dupoi, cu care, la sfârșitul anului I, în vara lui 1989, am făcut practică arheologică la Pietroasele, în Buzău, și care surâdea blajin când noi, studenții, strigam ca disperații „Vive la révolution“ (acolo ne-a prins ziua de 14 iulie 1989, când se aniversa bicentenarul revoluției franceze), neștiind că peste doar cinci luni urma să avem și noi parte de revoluția noastră…
Mă consider norocos și împlinit că am ajuns profesor
Ce v-a determinat să alegeți cariera didactică? Ce reprezintă profesoratul pentru dvs.?
Admirația mea pentru profesorii din liceu m-a predispus pentru cariera didactică, asta îmi doream, deși am avut ceva emoții la admitere, nu atât la examenul propriu-zis, ci datorită faptului că bunicul meu patern făcuse ceva pușcărie politică, ca fost primar pe vremea regelui Carol al II-lea, printr-o comună pe nume Galicea Mare, din Dolj. Totuși, în jur de 1985, regimul nu mai era într-atât de absurd la acest capitol, și trebuie să spun că nici în liceu, nici în stagiul militar (pe care l-am făcut la arma Transmisiuni din simplul motiv că făcusem cursuri de steno-dactilografie în liceu), și nici la începutul facultății nu am avut de-a face cu vreo „problemă de dosar“. Iar când am intrat la facultate tot ce îmi doream era să ajung, la finalul studiilor, profesor, pe cât posibil mai aproape de Craiova sau măcar în județele Olt, Gorj, Vâlcea sau, în cel mai bun caz, Dolj (pe atunci sistemul „repartițiilor de stat“ îi trimitea pe absolvenți nu unde doreau ei, ci unde avea statul nevoie). Dar, schimbarea de regim și contextul de care vorbeam mai sus au făcut ca să rămân în facultate, ca asistent. Și, ca semn al activismului meu din acei ani atât de particulari, dar mai ales ca semn al deschiderii acelor ani, trebuie să spun că, în vara lui 1993, când am terminat studiile, am avut cinci oferte de angajare: una la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“, condus atunci de admirabilul savant Șerban Papacostea; a doua, la Institutul de Studii Sud-Est Europene, aflat sub conducerea marelui profesor și umanist care a fost Alexandru Duțu; apoi, oferte de angajare am primit de la Radio România și de la ziarul „Cotidianul“ (înființat în 1990 de Ion Rațiu și condus atunci de Doina Bâscă), instituții de presă cu care colaborasem în acei ani de studenție. Țin minte o discuție la care am fost invitat, prin februarie sau martie 1993, la Casa Radio, de pe strada Berthelot, în care m-am trezit față în față cu admirabilii oameni de media care au fost Paul Grigoriu, Jana Gheorghiu, Sebastian Sîrcă și Doina Berchină; se intenționa atunci reorganizarea postului Radio România Tineret și oamenii se gândiseră și la mine. Am fost foarte mândru, le-am mulțumit, dar le-am spus că e foarte probabil să rămân în facultate ca asistent. Și, de atunci, chiar dacă am rămas un mare fan al Radio România, mă consider norocos și împlinit că am ajuns profesor, pentru că acesta a fost gândul meu dintâi, încă din 1988.
Relația mea cu studenții e o autostradă cu două sensuri…
Cum colaborați cu studenții? Cum sunt studenții de azi din punctul de vedere al curiozității, al dorinței de cunoaștere și al interesului pentru lectură și studiu?
Studenții de azi, ca toți cei din generațiile trecute sau viitoare, sunt produsul societății în care cresc, cu ce are ea bun sau mai puțin bun. Important, pentru mine, este faptul că în fiecare promoție am găsit tineri buni sau foarte buni. Desigur, selecția la admitere nu mai este atât de exigentă precum era altădată, dar asta nu e vina studenților, ci a deciziilor noastre politice din ultimii 30 de ani, care au sabotat efectiv învățământul de stat. Relația mea cu studenții e o autostradă cu două sensuri: eu învăț de la ei, ei sper că învață câte ceva de la mine. Singura diferență este că eu le dau note în catalog, pe când ei îmi dau note în mintea lor. Dau nota 10 cu plăcere și mă simt inconfortabil când „pic“ pe cineva. Pe de altă parte, e limpede că un profesor universitar este la capătul evoluției unui tânăr, pentru că imediat remarci pe acei studenți care au avut profesori buni în liceu.
Ce înseamnă să fii profesor bun?
În opinia mea, să ai simțul umorului, să știi că nu le știi pe toate, să vorbești cu studenții/studentele la persoana a doua plural și să intri cu plăcere în sala de curs. Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, ai evitat 99% din probleme. Restul de unu la sută ține de imprevizibilul relațiilor interumane.
Evenimentul cu reverberația cea mai largă este summit-ul NATO de la București, din primăvara lui 2008
Ați fost ministru de Externe al României. Care sunt momentele cele mai relevante ale acestei experiențe?
Au fost multe, de la vizitele pe care le-am făcut sau le-am primit până la discuțiile multilaterale legate de Tratatul de la Lisabona, din 2007. Practic, în acea funcție, fiecare zi aduce ceva special. De exemplu, la finalul lui august 2007, pe când organizam ediția anuală a Zilelor diplomației române, personal i-am invitat la București, pentru o întâlnire cu ambasadorii și consulii noștri, pe doi miniștri de Externe cu care înfiripasem o relație profesională și amicală, cei ai Franței și Marii Britanii, Bernard Kouchner, respectiv David Miliband; ambii au acceptat bucuroși și, de cum am făcut public acest lucru, am primit un telefon de la ministrul de Externe al Serbiei, cu care de asemenea aveam o relație amicală, și care mi-a spus, franc, că ar fi și el bucuros să vină, atât pentru a se întâlni cu diplomații români, cât și pentru a avea o discuție privată cu cei doi miniștri occidentali (pe dosarul Kosovo, destul de încins atunci). Diplomația este mereu un duel în haine de gală, cum se spune, dar componenta ei principală este mereu comunicarea.
Dar evenimentul cu reverberația cea mai largă (chiar și azi se mai vorbește despre el!…) este summit-ul NATO de la București, din primăvara lui 2008, care a fost probabil cel mai mare eveniment diplomatic pe România l-a organizat până acum. Am fost onorat să conduc Ministerul de Externe (și pe oamenii minunați care lucrează acolo) în organizarea acelui eveniment.
Războaiele sau crizele se nasc în mintea oamenilor și tot acolo trebuie combătute, prin educație
Ce ne puteți spune despre activitatea de ambasador al României la UNESCO? Care este, din perspectiva acestei organizații, rolul educației în Europa și în lume?
Am ajuns la UNESCO într-un an dificil, marcat de atentatele teroriste din Franța, din ianuarie și noiembrie 2015. Când teroriști sinucigași amenință oamenii din redacții de ziare, stadioane sau cafenele este greu să mai vorbești despre puterea „educației, științei și culturii“. Și totuși, menirea UNESCO aceasta este: de a explica faptul că războaiele sau crizele se nasc în mintea oamenilor și tot acolo trebuie combătute, prin educație. Este o sarcină dificilă, va fi greu în continuare, dar totodată știm că aceasta este singura șansă pentru o lume mai bună. Poate că nu se va materializa mâine, dar important este să credem în ea.
Am considerat că este de datoria mea să scriu o carte despre mandatul la UNESCO
Sunteți un autor cunoscut, citit, cu lucrări apreciate. Nu demult, ați lansat o carte de memorii despre experiența de ambasador UNESCO. Vă rog să vă faceți un autoportret auctorial concis și esențial.
Da, am considerat că este de datoria mea să scriu o carte despre mandatul la UNESCO, un fel de bilanț al activității acolo și totodată un jurnal de idei. Cartea se cheamă „Frumoasă era Sena pe sub florile mele“ pentru că în toți acei 5 ani am locuit la etajul 5 al unei clădiri de pe cheiul Senei și plantasem pe balcon tot soiul de flori sau plante aromatice (eu sunt unul dintre cei pe care grădinăritul îi relaxează). Această carte este și un autoportret, desigur. M-am bucurat să pot reprezenta România în acest înalt for al culturii mondiale și, totodată, a fost interesant pentru profesorul din mine să văd evoluția societății pariziene între aceste două „răspântii“: atentatele din 2015 și pandemia din 2020. În viața unui oraș precum Parisul, 5 ani nu înseamnă mai nimic, dar în viața unui om de nici 50 de ani (cum eram eu la începutul mandatului), deja acest răstimp e a zecea parte din viață.
Școala de azi mi se pare în scădere de formă față de 1990
Cum este școala românească de azi? Care sunt cele mai importante probleme și dificultăți ale acesteia?
Școala de azi mi se pare în scădere de formă față de 1990, iar principala cauză este renunțarea la principiul meritocratic propriu învățământului românesc încă de la începuturile sale. Competiția reală și benefică dintre tineri a fost anulată prin apariția unei pletore de universități particulare, multe dintre ele pure afaceri, fără legătură cu educația. Practic, acestea au oferit unora „scurtătura“ către o diplomă. O bună parte dintre cei care înainte n-ar fi intrat în veci la o facultate bună s-au trezit nu numai absolvenți de studii superioare, dar au mers și mai departe, spre masterate și doctorate la fel de dubioase. În aceste condiții, media educației naționale evident că a intrat în curbă descendentă, iar rezultatul se vede azi în calitatea discursului public. Și cred că această realitate ne va umbri pentru următoarele decenii, pentru că o bună parte din acești posesori de „diplome“ au intrat deja în aparatul de stat, unii dintre ei cu funcții de decizie. Fac precizarea că mă refer aici la universitățile generaliste – și nu la învățământul teologic sau militar, pe care nu le cunosc decât din exterior sau ca invitat cu totul sporadic.
A existat constant o presiune politică asupra învățământului
Cum priviți situația cadrelor didactice, plecând de la salariile acestora? Se poate face educație de calitate în astfel de condiții?
Era normal ca societatea românească liberă de după 1990 să devină relativ repede una materialistă și pragmatică, ceea ce nu e un rău în sine, pentru că aceasta e baza capitalismului democratic, iar alt sistem mai bun încă n-a fost inventat. Salariile în scădere de după 1990 și, prin aceasta, scăderea prestigiului meseriei de învățător sau profesor au făcut ca mulți absolvenți buni, la terminarea facultății, să aleagă meserii mai bănoase decât cele din educație. De exemplu, mulți absolvenți buni de-ai mei lucrează în media, în publicitate, în mediul politic etc. Apoi, a existat constant o presiune politică asupra învățământului, ceea ce nu este bine. Într-o carte a mea din 2018 arătam cum, după alegerile locale dintr-un județ, schimbarea conducerii politice duce la schimbarea inspectorilor-șefi, aceștia schimbă directorii din licee sau școli, iar aceștia din urmă schimbă responsabilitățile printre colegii de cancelarie – și deseori schimbă și firmele de curățenie din școli sau cele care livrează „cornul și laptele“! În aceste condiții, mulți profesori caută instinctiv un „sprijin“ politic, și astfel apare un proces de „clientelizare“ total toxic, ce n-are nicio treabă cu procesul de învățământ.
Eu sunt de acord cu salarizarea pe baze meritocratice
Ce credeți despre salarizarea în funcție de rezultate, pe criterii de valoare și meritocrație?
Eu sunt de acord cu salarizarea pe baze meritocratice, dar nu numai pentru profesori – ci și pentru cei din sistemul juridic, din cel medical, pentru politicieni și pentru orice salariat al statului. Aceeași grilă meritocratică trebuie aplicată tuturor. Vorba muschetarilor: toți pentru unul și unul pentru toți!
Eșecul învățământului public derivă din faptul că el n-a fost niciodată tratat ca o prioritate
De ce avem cel mai mare număr de elevi analfabeți funcționali din Europa? Care sunt explicațiile acestui fenomen?
Cauzele oricărui fenomen sunt mereu mai multe. Eșecul învățământului public derivă din faptul că, în ultimii 30 de ani, el n-a fost niciodată tratat ca o prioritate, nici în termeni financiari și nici ca resursă umană. În aceste condiții, scăderea în prestigiu a școlii, a profesorilor sau a diplomelor a condus firesc la un număr sporit de tineri care nu mai leagă ideea de succes de ideea de educație. Aduceți-vă aminte de mesajul toxic livrat public de patroni de echipe de fotbal, foști primari sau chiar un fost președinte, care spuneau cu gura până la urechi cum au reușit ei în viață chiar dacă n-au avut note mari la școală. Astfel de mesaje nu sunt numai inepte, ci reprezintă un autentic atentat la siguranța națională.
Olimpicii, atât cei naționali, cât și cei internaționali sunt doar vârful aisbergului
Plecând de la performanțele olimpicilor internaționali, se poate spune că avem un învățământ performant?
Nu, nu se poate spune așa ceva. Olimpicii, atât cei naționali, cât și cei internaționali sunt doar vârful aisbergului, partea efectiv vizibilă a școlilor noastre, dar sub „nivelul mării“ este o bază largă a unui mare eșec național, care merge de la mediocritate la incapacitatea crasă de a formula o idee. Citeam mai deunăzi cum învățământul românesc pierde pe drum zeci de mii de tineri, pur și simplu: din cei 206.000 de elevi care au început clasa I în septembrie 2012, doar 114.000 s-au înscris pentru susținerea Bacalaureatului în iunie 2023. Din acest motiv nu mă feresc s-o repet: este un mare eșec național.
Copiii de la periferia socială a satelor noastre de azi doar prin excepție mai ajung la vreo facultate
În sistemul nostru educațional, există discrepanțe adânci între mediul urban și rural. Cum pot fi atenuate aceste diferențe?
În opinia mea, singura cale ar fi efectiv închiderea școlilor rurale care funcționează cu câțiva elevi în fiecare clasă și transportarea copiilor, zilnic, pe banii autorităților locale, în cea mai apropiată școală urbană. Nici aceasta nu ar fi o soluție-miracol, dar măcar ar mai frâna involuția de acum. La actuala tendință demografică a României, școlile rurale vor fi într-o continuă agonie. Chiar și la începutul secolului trecut sau în timpul uniformizării proprii regimului comunist a existat o diferență între școlile rurale și cele urbane, dar marea diferență este că atunci populația era în creștere, iar cei mai buni elevi din rural, într-o formă sau alta, ajungeau la școli sau facultăți din orașe. Atunci, educația era văzută ca cel mai sigur „ascensor social“, idee care nu mai există azi. Copiii de la periferia socială a satelor noastre de azi doar prin excepție mai ajung la vreo facultate.
În definitiv, ce școală ne dorim? De 30 de ani, noi nu avem un răspuns concret la această întrebare…
Ce ar trebui făcut ca să avem educație de calitate și un sistem de învățământ la nivelul celor avansate din Europa și din lume?
Paradoxul românesc face ca noi să avem simultan și școli, licee sau facultăți de nivel european, dar și unele care par caricaturi a ceea ce trebuie să fie educația. Schimbarea nu se va face prin câteva legi – ci printr-o reformare de paradigmă largă, societală, în care puterea de decizie (și, deci, de schimbare) s-o aibă oameni care cunosc și prețuiesc sistemul de învățământ, oameni care să gândească strategic, pentru viitoarele decenii, nu oameni care conduc sistemul politic și gândesc în termene scurte de câte 4 ani. În definitiv, ce școală ne dorim? De 30 de ani, noi nu avem un răspuns concret la această întrebare, ci doar frazeologii care trec dintr-un program de guvernare în altul, fără altă consecință decât involuția de ansamblu.
Cred în puterea tehnologiei de a modifica în bine lumea noastră
Ce înseamnă implicarea tehnologiei digitale în educație pentru învățământul nostru? Care sunt beneficiile digitalizării educației?
La această întrebare alți oameni pot răspunde mai consistent decât mine. Eu nu pot decât repeta ce spuneam mai sus: cred în puterea tehnologiei de a modifica în bine lumea noastră și cred că trebuie să-i încurajăm pe tineri să se folosească de ea inclusiv la școală, în scop creativ.
Orice încercare de politizare a universităților trebuie combătută cu fermitate
În calitate de profesor universitar, cum vedeți situația învățământului superior? Care sunt dificultățile și vulnerabilitățile acestuia?
Partea bună este că sistemul universitar încă este mai puțin politizat decât învățământul în ansamblu (sau decât erau universitățile românești în anii 1930 sau anii 1950) și orice încercare de politizare a universităților trebuie combătută cu fermitate. Partea proastă este că universitățile de stat au fost sabotate prin apariția, într-un număr care a sfidat orice logică, a universităților-afaceri, care au fost partea majoritară din universitățile zise particulare. Spre deosebire de liceele private, în care părinții elevilor cer calitate în schimbul banilor pe care îi plătesc, absolvenții multora dintre universitățile „particulare“ n-au cerut nimic – cu excepția unei diplome.
Iar în prezent, mai bine spus de vreo 10-15 ani, sunt în permanență surprins de numărul în creștere al rapoartelor pe care un cadru universitar trebuie să le completeze periodic, tot felul de punctaje și parapunctaje, complicații birocratice care în opinia mea nu aduc un plus predării cursurilor sau cercetării de specialitate, ci mai curând hrănesc o himeră: se strâng puncte pe hârtie, dar e discutabil ce se află în spatele lor. Un exemplu concret este lucrarea de „abilitare“ pentru profesorii care doresc să obțină dreptul de a conduce doctorate: la disciplina Istorie, de exemplu, se cere o lucrare de câteva zeci de pagini în care să povestești ce ai făcut până acum și ce intenționezi să faci în continuare. Ce rost are o astfel de lucrare, pe care n-o s-o poți publica vreodată (decât poate parțial topită în viitoarele memorii?!…)? De ce lucrarea nu poate fi o cercetare propriu-zisă, sau o temă efectivă de Istorie, din care ulterior să poți scoate un volum sau un studiu? Personal, fiind mereu în întârziere cu lucrări pe care deja le-am promis unor edituri, n-am avut niciodată timp pentru un astfel de text pentru „abilitare“, al cărui rost îmi scapă.
Nu poți avea facultăți de excelență fără un bun învățământ la nivel de liceu
De ce nu avem universități situate în prima parte a clasamentelor internaționale?
Din multe motive, dar două mi se par determinante: subfinanțarea învățământului la nivel de ansamblu – nu poți avea facultăți de excelență fără un bun învățământ la nivel de liceu, nu poți avea licee bune fără o rețea de școli primare serioase etc. – și suprimarea meritocrației, care se baza pe examene publice și pe competiția deschisă și transparentă între elevi/studenți. Ideea actuală a „cataloagelor electronice“ din școli sau licee, prin care elevii primesc nota de parcă ar fi pin-ul de la cardul bancar, în mare secret, de teama ca cei cu note mai mici să nu fie afectați emoțional că alții au note mai mari etc. – asta mi se pare sugrumarea în fașă a competiției; sau, mai direct spus, mi se pare o aiureală total contraproductivă, pentru că acei elevi, când vor păși în viața adultă, vor căuta astfel de „centuri de siguranță“ emoționale pe care nu le vor mai găsi.
Istoria ne arată că nu legile creează realități, ci maniera în care ele sunt puse în practică
Educația are o legislație nouă. Credeți că cele două legi ale educației vor contribui la evoluțiile pe care ni le dorim pentru reformarea învățământului românesc în sensul calității, eficienței și performanței?
Istoria ne arată că nu legile creează realități, ci maniera în care ele sunt puse în practică. Reformele lui Al.I. Cuza n-ar fi avut nicio importanță dacă n-ar fi fost un domnitor Carol I care să le fi dus mai departe. Deocamdată, nu știm cum, când și de către cine aceste noi legi ale educației vor fi transpuse în realitate.
Istoria este o tranziție continuă
Cum este epoca de azi din punct de vedere istoric? Unde ne aflăm în logica și devenirea istoriei?
Istoria este o tranziție continuă. Numai regimurile dictatoriale cred într-un viitor prestabilit („un Reich de o mie de ani“, „o țară ca Soarele sfânt de pe cer“, „viitorul de aur al comunismului“ etc.), în rest, societățile normale știu că ziua de mâine depinde în bună parte de ceea ce facem azi. Ca epocă strict contemporană, eu cred că azi trăim cea mai bună perioadă din istoria țării. Desigur că nu toți oamenii sunt la fel de mulțumiți, dar, cum spuneam, în democrații libertatea este mereu deasupra egalității.
Principala problemă a Istoriei ca materie școlară este numărul mic de ore alocat acestei discipline
Istoria ca disciplină de studiu trece printr-un declin în programele școlare, având un regim curricular minimalizat, o oră pe săptămână. O altă problemă o constituie ce se studiază azi la istorie… Cum evaluați regimul istoriei în școală și conținuturile studiate?
Principala problemă a Istoriei ca materie școlară este numărul mic de ore alocat acestei discipline. În 45-50 de minute pe săptămână nici profesorul nu poate explica mare lucru din frumusețea și utilitatea Istoriei, nici elevul nu pricepe mare lucru. Eu nu am nimic împotriva educației tehnologice sau informatice, dar n-ar trebui să neglijăm nici latura umanistă a educației – în care Istoria joacă un rol capital. În rest, n-aș vrea să mă pronunț, pentru că nu cunosc programele școlare. Din acest punct de vedere, profesorul din învățământul universitar este clar avantajat, pentru că el decide asupra conținutului cursurilor pe care le propune studenților.
Degeaba ai manuale bune dacă ai profesori nemotivați sau modest pregătiți ei înșiși
Sunteți și autor de manuale. Cum sunt manualele de istorie din acești ani?
De fapt, sunt coautor la un singur manual, de clasa XII-a, apărut prin anul 2000. Unele manuale sunt mai bune, altele mai puțin bune. Dar cred că ar fi mai corect dacă am recunoaște: calitatea manualelor contează infinit mai puțin decât calitatea profesorilor. Degeaba ai manuale bune dacă ai profesori nemotivați sau modest pregătiți ei înșiși. Și reciproca: în timpul regimului comunist, multe manuale de științe umane erau pline de citate din Ceaușescu, dar nu ele ne-au format, ci profesorii de calitate. Dacă n-aș fi avut profesori buni la liceu și dacă m-aș fi ghidat exclusiv după manualele de Istorie din anii 1980, probabil că eu n-aș fi dat niciodată la facultatea pe care am absolvit-o.
Problema este când mitologizarea istoriei devine program politic – așa cum fac dictaturile
Cum priviți raportul dintre adevăr și mit în istorie? Avem nevoie de mituri, de mitizare în istoriografie, în interpretarea trecutului? În numele adevărului, trebuie îndepărtate semnificațiile exemplare și orice aură istorică, trebuie demolat orice mit?
Istoria oricărui popor este inseparabilă de mitificare. Francezul mediu, când îți vorbește despre Jeanne d’Arc sau Napoleon, îmbină și el istoria și mitologia, chiar fără să-și dea seama. Românii fac la fel când vorbesc despre Ștefan cel Mare, Brâncoveanu sau Mihai Viteazul. Americanii fac la fel când vorbesc despre „părinții fondatori“. Problema nu este existența miturilor istorice, pentru că ele sunt inevitabile și au rolul lor, inclusiv benefic, cum ar fi creșterea coeziunii sociale și naționale etc. Problema este când mitologizarea istoriei devine program politic – așa cum fac dictaturile. Când Ceaușescu spunea că regatul lui Burebista era un fel de Românie mai mare din urmă cu 2050 de ani, aceasta nu era mitologizare, ci era manipularea politică a trecutului. Când Putin spune azi că Ucraina este o parte a Rusiei care și-a uitat rădăcinile, la fel, nu este mitologizare, ci program politic. Iar amestecul Istoriei cu idei politice impuse duce mereu la rezultate proaste. Și deseori și la războaie, după cum se poate vedea.
Istoria rămâne de interes pentru români
Ce ne puteți spune despre emisiunea „5 minute de istorie“? Ce v-ați propus cu ea, care sunt efectele programului în mediul public? Este lumea interesată de istorie?
„5 minute de Istorie“ a fost un proiect mai vechi de-al meu, încă din anii în care a apărut la noi postul PRO TV, numai că, dintr-un motiv sau altul, fiind prins cu diverse alte activități, l-am tot amânat până în anul 2013, când, într-un anumit context, câțiva oameni minunați din TVR (în frunte cu prima mea producătoare, dna Irina Ifrimache-Călărașu) m-au încurajat în materializare. Au urmat, până în 2018, trei sezoane, adică aproape 300 de episoade, iar apoi pandemia ne-a blocat o perioadă. În prezent, scriu la cel de-al patrulea sezon (adică alte 100 de episoade), dar trebuie să recunosc că noua mea activitate la Biblioteca Națională m-a mai întârziat. Proiectul merită să continue, pentru că ecoul a fost peste așteptări, inclusiv zecile de mesaje pe care le primesc anual, în fiecare vară, de la elevi care-mi mulțumesc că acest serial i-a ajutat să treacă Bacalaureatul la Istorie (ceea ce nu-mi face neapărat plăcere, dar asta e realitatea). Și, da, eu cred în continuare că Istoria rămâne de interes pentru români, chiar și pentru cei cu pregătire medie. Acesta este motivul pentru care spuneam, într-un sezon al serialului, că „Istoria este cea mai frumoasă poveste, pentru oamenii inteligenți“ (intellegere, în latină, însemna capacitatea de a înțelege și de a alege bine). Amuzant este că, prin 2018, un cetățean mi-a făcut o plângere, la Consiliul Național al Audiovizualului, anume că de ce spun că „Istoria este pentru oamenii inteligenți“ și dacă prin aceasta nu cumva fac o discriminare la nivelul telespectatorilor! Iar eu i-am răspuns că îi consider inteligenți pe toți cei care se uită la acel serial și că, prin urmare, și pe dânsul îl consider inteligent! Nu știu dacă l-am convins, dar am înțeles că apoi și-a retras plângerea.
Fake-news au existat dintotdeauna în societatea omenească
Este un sens în istorie? Credeți în „conspirații“? Marile evenimente, războaie, revoluții, evoluții, involuții, pandemii și crize au determinări și sensuri mai adânci decât cele care țin de logica istoriei și de cele accesibile opiniei publice?
Există conspirații, desigur, dar rolul lor în Istorie e cu totul limitat. Uciderea lui Cezar a fost o conspirație, dar consecința sa a fost tocmai întărirea autorității conducătorului (ceea ce conspiratorii nu doreau!). Dar cele două războaie mondiale din secolul XX n-au plecat din conspirații, după cum nici azi mega-tendințele vremii noastre nu pleacă din conspirații, ci dintr-un lanț de cauzalități. Cei care cred în tot felul de conspirații sunt, de fapt, oameni care habar n-au de Istorie; neînțelegând nimic din vasta poveste a trecutului sau a prezentului, ciulesc urechea la teoriile cele mai spectaculoase – majoritatea false, desigur. Pe de altă parte, fake-news au existat dintotdeauna în societatea omenească, deci nu e nimic nou. Aduceți-vă aminte de contele de Monte Cristo din romanul lui Dumas, care la un moment dat, în răzbunarea lui, se folosește de o telegramă falsificată. Nu trebuie să intrăm în panică, probabil că ce se întâmplă acum e joacă de copii față de „teoriile conspirației“ din viitor, care vor implica Inteligență Artificială și alte tehnologii pe care încă nu le bănuim. Dar copiii sau nepoții noștri vor dezvolta alți anticorpi de apărare, aceasta este povestea omenirii, dintotdeauna.
Cred că trăim cel mai bun capitol din istoria României ca stat
Astăzi, într-o epocă a evoluțiilor rapide cu aportul tehnologiei digitale și a tuturor crizelor, cum suntem ca societate?
Cum spuneam, eu cred că trăim cel mai bun capitol din istoria României ca stat. Dar acest fapt este rezultatul unei anume conjuncturi: UE, NATO, pace la granițe în ultimii aproape 80 de ani, restabilirea democrației interne etc. Depinde de fiecare generație ca aceste condiții să dăinuie. Noi putem lăsa multe copiilor și nepoților noștri: case, ceasuri, biblioteci, bijuterii sau alte proprietăți; dar nu le putem garanta nici libertatea și nici democrația – pentru acestea vor trebui să lupte și ei, pe mai departe. Poate că rolul lor va fi să „îmblânzească“ tehnologia pe care noi am creat-o în ultimele trei-patru decenii.
Nu contează cum ne privesc alții, ci contează mai ales cum ne privim noi înșine
Ne preocupă mereu, în baza, probabil, a unor complexe cu resorturi istorice, cum ne privesc ceilalți. Cum priviți dvs. această preocupare, are ea un sens constructiv, ne ajută să evoluăm?
Noi trebuie să renunțăm la acest gen de complexe, pentru că nu contează cum ne privesc alții, ci contează mai ales cum ne privim noi înșine. Cei care ajung să ne cunoască ne judecă foarte bine, iar România este pentru ei o revelație. Cei care nu ne cunosc, pot perpetua anumite clișee, fie pozitive, fie negative. Dar și noi facem la fel cu toate popoarele sau statele – și noi, acolo unde nu cunoaștem, gândim în clișee. Când nu cunoști ceva, împrumutarea unui clișeu e cea mai simplă reacție.
Cei care iau în continuă derâdere România și pe români arată doar cât de puțin cunosc complexitatea lumii
Parcurgem, se pare, un declin al conștiinței de sine, asociat cu o percepție ultracritică, anihilantă în ceea ce ne privește, ca indivizi, ca națiune, nu în cheia unei ironii și a unei critici constructive, ci unui act de auto-minimalizare și de anulare. De ce această raportare la noi înșine ca neam, ca popor?
Da, există un hipercriticism al unor români, dar aș spune că el funcționează și ca o hârtie de turnesol. Cei care spun „ca la noi la nimeni“, „numai la noi se poate așa ceva“, „țara lui Dorel“ etc. cred că sunt, de fapt, niște oameni frustrați ei înșiși și care caută să-și camufleze frustrările prin snobism. Din fericire, în ultimele decenii a crescut enorm numărul românilor care au călătorit, trăit, lucrat, studiat etc. în afara țării, așa încât și-au dat seama că nu există niciunde perfecțiune și că nu există niciun fel de excepționalism românesc (în rău). Cei care iau în continuă derâdere România și pe români arată doar cât de puțin cunosc complexitatea lumii. Cu cât umbli mai mult, cu atât îi înțelegi mai bine pe români.
Tot ce ne trebuie este un secol de pace și o conducere politică ghidată de oameni educați
Care sunt, judecând din calitatea dvs. de profesor și istoric, care are imaginea evoluției ca proces, perspectivele de dezvoltare și afirmare ale României în lume?
În opinia mea, în condiții de pace, România se va reîntoarce în următorul deceniu la locul european pe care îl avea prin anii 1937-’38: adică, în ansamblu, un nivel de dezvoltare cel puțin egal, dacă nu superior, unor țări precum Grecia, Portugalia, state din Balcanii de Vest ș.a. România are un potențial real, de la agricultură la IT și de la munte la mare. Tot ce ne trebuie este un secol de pace și o conducere politică ghidată de oameni educați.
Mai grav decât faptul că acești tineri ai noștri pleacă este faptul că nu-i folosim cum trebuie pe cei care rămân
Ne confruntăm cu o pierdere a capitalului uman. Mulți tineri de valoare studiază ori muncesc în străinătate, dar aleg să nu se mai întoarcă. Cum priviți acest fenomen? Ce ar fi de făcut pentru atragerea lor în țară?
Da, această hemoragie de resursă umană este un fenomen real, dublat de curba demografică descendentă a populației. Dar, în Istorie există cicluri și cicluri. Emigrația noastră este una economică, e clar. Plecarea unor oameni în afară, pentru un salariu mai bun, era de așteptat (multe societăți au trecut prin așa ceva); la fel, vedem cum la noi încep să vină alții, pentru un salariu mai bun decât în țările lor. Dar mai grav decât faptul că acești tineri ai noștri pleacă este faptul că noi nu-i folosim cum trebuie pe cei care rămân.
Dacă au încredere în stat, românii muncesc mult și bine și sunt capabili de mari eforturi
Cum pot fi tinerii implicați mai mult în procesul de reconstrucție a României?
Asigurându-i că România devine o societate meritocratică și nu una a pilelor și a diplomelor false. Asigurând transparența „ascensorului social“ care trebuie să fie educația și restabilind încrederea în stat, în justiție, în școală și în muncă. Dacă au încredere în stat, românii muncesc mult și bine și sunt capabili de mari eforturi.
Consecințele revoluției biotehnologice vor fi uriașe, multe nici nu le bănuim acum
Trăim în era tehnologiei digitale. Încotro mergem? Spre ce se îndreaptă civilizația și umanitatea? Vă îngrijorează Inteligența Artificială? Care sunt avantajele și riscurile acesteia?
Nu am o pregătire în domeniu, drept care tot ce spun sunt simple opinii. În prezent, scriu la un roman, în care unul dintre personaje se numește BIANCA, dar nu este o femeie, ci o succesiune de inițiale: biotehnologie, inteligență artificială, nanotehnologie, cunoaștere augmentată. Da, cred că ne aflăm în pragul unei revoluții epocale, comparabilă cu marea revoluție neolitică de acum 10-12 mii de ani, care a dus la apariția agriculturii. Consecințele revoluției biotehnologice vor fi uriașe, multe nici nu le bănuim acum. Pe lângă cetățenii oameni poate vor apărea cetățeni bionici – azi ne pare SF, dar în 2070 cred că va fi realitate. Dar nu e cazul să ne panicăm. Vorba lui Scarlett O’Hara, eroina de roman și de film: „Și mâine va fi o zi“. Deci, am convingerea că și în viitor omenirea va face față tuturor provocărilor pe care ea singură și le lansează – pentru că, cel puțin până acum, așa s-a întâmplat.
Tot ce-mi doresc este să fie pace la noi și în jurul țării noastre
Ce planuri, ce proiecte, ce cărți aveți pe agendă?
În viitorul previzibil, voi îmbina cursurile mele la facultate (la nivel de licență și de masterat) și diverse alte activități, legate de Biblioteca Națională, de proiecte editoriale sau media, de deplasări prin țară pentru conferințe publice sau întâlniri cu elevi de liceu sau studenți din diverse universități (ba chiar recent am citit și povești în câteva grădinițe, și sper să o mai fac!). Am mai multe cărți la care lucrez în paralel: varianta în română a tezei mele de doctorat (care a fost publicată inițial doar în limba franceză), apoi dezvoltarea în volume a unor studii pe care le-am publicat despre doi intelectuali români care au cedat suspect de ușor, în anii 1930-’40, utopiei comuniste (Scarlat Calimachi și Petre Constantinescu-Iași), apoi un roman distopic despre BIANCA amintită mai sus, și, sper, cum spuneam, să termin scenariile pentru un alt sezon al serialului TV „5 minute de Istorie“. Tot ce-mi doresc este să fie pace la noi și în jurul țării noastre.
Interviu publicat în nr. 46 al revistei Tribuna Învățământului
