Fotografii: Cornel Brad

Școala românească de azi îmi pare o corabie în derivă care se chinuie să nu se scufunde în valuri.

Stimată doamnă Adina Rosetti, cum vi se pare școala românească de azi? Într-o privire de ansamblu, pentru că vom detalia pe parcurs, care sunt cele mai importante probleme și di­­ficultăți pe care le întâmpină?

Am parcurs, ca părinte, împreună cu fiica mea, care astăzi e studentă, toate etapele sistemului de învățământ preuniversitar românesc de stat și pot spune că la final am răsuflat amândouă ușurate că am scăpat cu bine (între timp, eu am luat-o de la capăt cu fiul meu, aflat acum în prag de Evaluare Națională…). În plus, am avut ocazia în ultimii zece ani să merg în zeci de școli de pe tot cuprinsul țării, participând la întâlniri cu elevii și ateliere de lectură. Am făcut această introducere pentru a explica puțin perspectiva din care urmează să-mi dau cu părerea – o părere care probabil va părea critică, sper nu și nedreaptă, pentru că am avut ocazia în acest timp să întâlnesc și profesori extraordinari, realmente pa­sionați și cu dragoste de elevi, care se zbat cu mari eforturi să facă mai mult decât jobul de profesor. Însă aceste oaze ocazionale de bine (sau de normalitate) nu pot substitui un sistem funcțional, o viziune politică pe termen lung în ceea ce privește educația, programe coerente și, foarte important, finanțare adecvată pentru a pune în practică toate acestea. În lipsa cronică a acestora, școala românească de azi îmi pare o corabie în derivă care se chinuie să nu se scufunde în valuri. E o chestiune constantă de supraviețuire, nicidecum de evoluție, iar asta se vede profund, la toate nivelurile și se reflectă în cele din urmă, în sala de clasă, în relațiile profesor-elev, în relațiile profesori-părinți, în manualele supra-încărcate, în examenele care urmăresc mai degrabă formele fără fond, în proceduri care frizează absurdul și, paradoxal, în lipsa de proceduri în chestiunile cu adevărat importante și, în cele din urmă, într-o lipsă de predictibilitate care ne creează tuturor celor implicați multă anxietate.

Am avut ocazia să ajung în sate în care copiii nu văzuseră niciodată o carte nouă.

Avem o educație de calitate și eficientă, judecând după nivelul de educație și cunoaștere al elevilor?

Cum aș putea răspunde la această în­­trebare altfel decât „nu“, cunoscând deja situația dezastruoasă a analfabetismului funcțional din România? Statisticile și rezultatele PISA ne plasează pe ultimul loc în ceea ce privește lectura și înțelegerea textului scris – cumva paradoxal, având în vedere presiunea enormă care se pune pe copii, în special la examenul de Evaluare Națională, ca să dau doar un exemplu. Situația este extrem de polarizată, din păcate avem un decalaj enorm între marile orașe (cunoaștem mitul co­­legiilor naționale unde se intră cu medii uriașe) și restul țării, adică mediul rural și urbanul mic, unde cauzele eșecului educației sunt mult mai profunde și se explică în primul rând prin sărăcie cronică și lipsa accesului la orice fel de produse culturale.

Am avut ocazia să ajung în sate în care copiii nu văzuseră niciodată o carte nouă. Sate în care singurele cărți erau cele vechi de câteva zeci de ani, ținute ca într-un depozit insalubru într-o cameră din sediul Primăriei sau cel al școlii, purtând numele de „bibliotecă“. Sate în care chiar și aceste așa-zise „biblioteci“ s-au desființat, primarii neînțelegând rostul lor și al alocării de fonduri pentru a dezvolta cu adevărat ceea ce ar putea deveni un hub cultural al zonei, atrăgând copii și tineri. Am văzut și (puține) situații care ilustrează exact inversul și care se datorează câte unui om inimos care își înțelege misiunea și, prin forțe proprii, se zbate să facă rost de fonduri, renovează o bibliotecă, obține donații de cărți, organizează programe pentru copii, implicându-i astfel încât devin ei, mai departe, voluntari și „ambasadori“ ai lecturii. Dar, repet, acestea sunt excepțiile. Și am văzut cu ochii mei cât de receptivi sunt copiii și cât de mult contează mediul în care cresc și oportunitățile care li se oferă – atunci când sunt lipsiți de ele, devine atât de ușor să li se pună o etichetă și să fie apoi arătați cu degetul ca fiind numere într-o statistică rușinoasă a „analfabetismului“, uitând că nu ei sunt cei care au ales asta.

Nivelul de analfabetism funcțional este o oglindă a societății disfuncționale și a unor decizii politice cărora li se mai adaugă, în ultimii ani, și creșterea necontrolată a dezinformării propagate de rețelele sociale. Un cocteil cu efecte dezastruoase.

Mi se pare o meserie extraordinar de grea, cu un consum uriaș de energie.

Catedra nu mai atrage, după terminarea facultății, ca o opțiune de carieră. Mulți absolvenți caută alte scenarii de dezvoltare. Este evident că situația educației din punctul de ve­dere al calității și eficienței trebuie legată și de profesori. Cum sunt ca­­drele didactice de azi?

Am întâlnit și profesori pasionați care-și depășesc rolul, și profesori indiferenți sau slab pregătiți, și profesori empatici & implicați, și profesori cu comportament abuziv, și cred că întotdeauna au coexistat toate aceste categorii, și „azi“, și „ieri“. La fel aș răspunde și dacă m-ați întreba cum sunt „scriitorii de azi“.

Mi se pare o meserie extraordinar de grea, cu un consum uriaș de energie și, de fiecare dată când am 2-3 întâlniri pe zi cu elevii în școli, mă întorc spunându-mi că nu aș rezista nici măcar o săptămână ca profesor (iar întâlnirile nu sunt totuși lecții, nu am nimic de predat, nici competențe de format, nici lucrări de evaluat sau tone de documente birocratice de completat…). Am tot respectul pentru profesorii care-și fac meseria cu dedicare și pasiune, în ciuda subfinanțării acestui domeniu – problemă niciodată rezolvată, să nu uităm că, de la Revoluție încoace, România a avut vreo 30 de miniștri ai Educației, preocupați mai degrabă să schimbe ce a schimbat precedentul decât să construiască ceva durabil.

Mentalitatea a fost erodată constant la nivel social în special prin promovarea unor modele și valori dintr-o cu totul altă zonă.

S-a spus că învățământul a ajuns „cenușăreasa“ societății. Cum priviți această metaforă, din universul literaturii, în raport cu realitatea? E o problemă de finanțare sau de mentalitate cu privire la importanța educației? Sau de ambele?

Despre finanțare am vorbit mai sus, iar asta e o problemă care se poate rezolva doar politic, în schimb mentalitatea despre care vorbiți a fost erodată constant la nivel social în special prin promovarea unor modele și valori dintr-o cu totul altă zonă. Copiii preiau imediat mesajul că școala nu te ajută la nimic în viață, pe de-o parte pentru că asta aud constant de la influencerii pe care îi urmăresc, dar, pe de altă parte, și pentru că ceea ce se predă la școală este extrem de abstract și complet rupt de realitățile lumii în care trăiesc. Îmi amintesc un dialog amuzant între copiii mei pe această temă, cel mic o întreba pe cea mare (mai trecută „prin viață“): „Dar la ce folosește școala?“. Am încercat răspunsul „școala folosește în viață“, fiind pregătită cu argumentele necesare, numai că cea mare a intervenit prompt: „Să știi de la mine, școala folosește la… școală!“ Cu alte cuvinte, a devenit un scop în sine, rupt de misiunea de a te pregăti pentru viață. În momentul în care școala folosește numai ca să iei note și medii, cu care apoi să ajungi la altă școală, își pierde valoarea reală, intrinsecă, pe care ar trebui să o aibă pentru ca un copil să o privească cu respect și cu interes.

De multe ori, la atelierele mele, îi întreb pe copii ce cred că înseamnă să ai succes și cei mai mulți îmi răspund inițial că succesul înseamnă să ai foarte mulți bani. După zece minute de dialog „socratic“, încep să-și nuanțeze răspunsurile și să privească succesul din mai multe perspective și atunci se nasc dezbateri foarte interesante, semn că cel mai mult copiii au nevoie să fie ascultați și stimulați să gândească și să-și găsească propriile răspunsuri. Chiar și cei care inițial par indife­renți sau chiar ostili ajung să se deschidă și să participe, cu condiția să nu fie judecați din prima și să nu li se țină predici.

În România, numai cine nu-și permite financiar nu face meditații!

Fenomenul meditațiilor s-a extins la dimensiunile unui sistem paralel de învățământ. Ce semnifică acest fapt? Școala nu-și îndeplinește menirea de a instrui suficient sau există o tendință tot mai accentuată către competiție și performanță în rândul elevilor?

De la începutul acestui an tot calculez câte luni mai sunt până când eu și fiul meu vom scăpa de meditațiile pentru Evaluarea Națională – în acest moment fix două! În România, numai cine nu-și permite financiar nu face meditații! E ca o cursă a înarmării, alimentată de obsesia, în special a părinților, de a obține un loc la un liceu cât mai bun – mai nou, și la gimnaziu, astfel încât cursa medita­țiilor începe încă din ciclul primar. Am cunoscut copii cu meditații la mate și română încă din clasa a treia – desigur, nu este alegerea lor, un copil de 8-9 ani nu este preocupat de „competiție și performanță“, ci exclusiv a adulților din jur care-și proiectează dorințele, obsesiile și neîmplinirile, împingându-i în această luptă la o vârstă psihologic nepotrivită.

Cred sincer că dacă mâine meditațiile s-ar opri cu totul în România, am vedea adevăratul nivel – probabil celebrele medii de peste peste 9,90 cu care se intră la marile colegii naționale ar scădea dramatic. Din păcate, cei care chiar ar avea nevoie de meditații – sau mai degrabă ore remediale – nu au acces la ele, accentuând astfel și mai mult inegalitatea socială uriașă cu care se confruntă copiii României.

Nu cred că valorile se vor învăța din manuale, ci din exemple directe sau implicând copiii în activități concrete.

Instrucție și educație – cele două părți ale misiunii școlii. Unii spun că școala lasă în plan secund educația pentru valori morale, civice, sociale, spirituale în favoarea procesului de predare-învățare. Este una mai im­­portantă decât cealaltă? Cum le priviți? Cum ar trebui să fie abordate?

Apropo de valori, am să mă leg de în­­trebare pentru a-mi exprima un „of“ mai vechi… La examenul de română de la Evaluarea Națională există un exercițiu prin care li se cere copiilor să conecteze textul la prima vedere cu un altul (din lecturile suplimentare), pe baza unei „valori culturale sau morale“ comune. La prima vedere, o încercare lăudabilă de a împăca și capra, și varza! Și abilitatea de înțelegere a textului, de a decodifica un mesaj, și cea de a face conexiuni logice, și nivelul lecturilor copilului, și, iată!, se aduc în discuție valori, în loc de vechile șabloane pe care generația noastră le învăța pe de rost. Și atunci, care e problema? Cumva, printr-un soi de lege românească a lui Murphy, am reușit să transformăm și această cerință lăudabilă ­într-un nou șablon: în loc de vechile co­mentarii de tocit, acum au apărut „listele cu valori“, prin care copiilor li se dau, mură-n gură, cărți din literatura universală împărțite pe categorii de valori. Există chiar cărți-campion care bifează mai multe categorii (și prietenia, și generozitatea, și „interesul pentru lectură“ sau „admirația pentru natură“ etc.), de tip 5-în-1, practic ai citit una singură și te-ai scos în orice situație. Glumesc, dar nu prea… Când l-am anunțat pe fiul meu că urmează să-mi apară o nouă carte, m-a întrebat un singur lucru: „Ce valori sunt în ea?“.

Revenind la întrebare, nu cred că valorile se vor învăța din manuale, ci din exemple directe sau implicând copiii în activități concrete. Dacă școala își dorește cu adevărat să formeze nu doar elevi robotizați, ci oameni cu o minimă implicare socială, viitori cetățeni responsabili, ar fi bine să încurajeze cât mai mult educația nonformală. Dezbateri, proiecte de grup, vizite la muzee sau în natură (nu cred că Săptămâna Verde este o soluție, când școlile se înghesuie să organizeze diverse activități, de cele mai multe ori la propunerea unor mame binevoitoare, fără vreo legătură cu ideea de mediu sau ecologie), cluburi tematice, acțiuni de voluntariat. Desigur, toate acestea nu ar trebui să cadă tot în sarcina profesorilor, ci a unui personal auxiliar permanent, și nici nu ar trebui să presupună costuri pe care să le suporte părinții. Hm, cred că tocmai am pășit pe tărâmul utopiei…

Copiii au multă disponibilitate în a se deschide și a vorbi despre ce îi doare, dacă sunt ascultați.

Există o serie de probleme care țin de cadrul școlar, de atmosferă, de relaționare și colaborare: diminuarea respectului elevilor față de profesori și de colegi, scăderea disciplinei, manifestarea unor atitudini și comportamente neconforme spațiului educațional, creșterea bullying-ului în toate sensurile, agresivitatea, violența, ți­nute improprii și altele. Sunt nenumărate exemple cu astfel de situații, unele dramatice… Cum se explică acest declin? Ce soluții ar exista?

O întrebare foarte complexă la care cred că nu se poate răspunde decât ­printr-o lucrare de doctorat sau printr-un manual de politici publice, conceput de specialiști din mai multe domenii. Neapărat psihologi, ceea ce în școlile românești lipsește aproape cu desăvârșire. Știm că există „consilieri“, însă de cele mai multe ori rolul lor este extrem de re­­dus, uneori sunt profesori care predau și altă materie; în plus, nu există un set de proceduri clare în aceste situații sau dacă există, există doar pe hârtie, nu sunt puse în aplicare.

În spatele acestor comportamente (în special dacă vorbim despre violența co­piilor și bullying) există cauze profunde, care se pot adresa și rezolva numai cu sprijin terapeutic și cu colaborarea tuturor adulților care gravitează în jurul acelui copil – părinți și profesori. Or, aici se complică lucrurile, pentru că în cele mai multe cazuri aceste cauze sunt ignorate, fie sunt negate de părinți („copilul meu nu are nicio problemă“), fie sunt doar aplicate niște sancțiuni de către profesori (ex., scăderea notei la purtare) care lasă problemele în continuare nerezolvate sau chiar le agravează. Am trăit acest lucru ca experiență directă și, din păcate, după câțiva ani, nu am avut altă soluție decât mutarea copilului la altă clasă, într-o atmosferă mai liniștită, lipsită de conflictele care ajunseseră să împiedice pur și simplu desfășurarea orelor. Sunt foarte multe cazuri în care nu există dialog real între părțile implicate – la fel ca în multe alte aspecte ale vieții publice din România, fiecare își strigă adevărul propriu, aruncând „vina“ fără a fi interesat să-i asculte pe ceilalți. Iar dacă în cazul adulților devine mai greu odată cu vârsta, copiii, în schimb, au multă disponibilitate în a se deschide și a vorbi despre ce îi doare, dacă sunt ascultați.

Copiii preiau și internalizează mai repede problemele și lipsurile adulților din jurul lor.

Cât de importantă este educația din familie pentru creșterea și dezvoltarea copiilor? Ce ar trebui să învețe aceștia de la părinți și bunici? Ce principii, ce valori pentru evoluția lor în viață și în societate?

„Fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei“, spunea Tolstoi în deschiderea romanului Anna Karenina și, din păcate, copiii preiau și internalizează mai repede problemele și lipsurile adulților din jurul lor, ceea ce le modelează comportamentul mai adânc decât principiile bune care se construiesc în timp, într-un proces lent, cu grijă și răbdare. Cred că trăim, mai ales acum, o profundă criză socială care va avea un impact pu­ternic asupra generațiilor care se formează în acest nou climat, de disoluție rapidă a unor valori pe care le consideram o bază solidă, inclusiv valorile democratice care pierd parcă tot mai mult teren.

Ah, simt că devin prea pesimistă și nu-mi propusesem asta. Cred că în familie fiecare copil ar trebui, la modul ideal, să simtă că este acceptat și iubit în mod profund. Dacă copiii ar ieși pe ușa casei scăldați în această senzație binefăcătoare, lumea (și o dată cu ea, și școala) ar fi un loc mult mai blând și mai frumos.

Un mic exercițiu de imaginație. Ce-ar fi dacă?…

Care credeți că ar trebui să fie măsurile prioritare pentru creșterea calității și eficienței în învățământul românesc?

La această întrebare ar trebui să știe răspunsul domnul ministru al Educației. Dacă îmi permiteți, eu voi cita o parte dintr-un mic exercițiu de imaginație pe care l-am făcut mai demult, pentru revista Dilema Veche:

Ce-ar fi dacă… uneori elevii și profeso­rii ar ieși din cadrul rece și formal al școlii pentru a face ore afară? Dacă cei mici, de clase primare, ar învăța despre natură chiar din mijlocul ei, atingând frunzele, pământul, apa? Ce-ar fi dacă… în loc de eternele teme la orele de desen, legate obsesiv de anotimpuri sau sărbători („Iarna“, „Toamna“, „Peisaj de Crăciun“), s-ar discuta puțin despre istoria artei și copiii ar primi de făcut o lucrare în stil fauvist sau pointillist? Dacă ar afla despre curente artistice și amănunte din viața marilor pictori? Dacă ar merge măcar o dată pe an la un muzeu de artă cu clasa, în care totul să le fie prezentat ludic și pe înțelesul lor? Ce-ar fi dacă… chiar ar face experimente la orele de fizică și chimie, în loc să copieze de pe tablă șiruri întregi de formule din care nu înțeleg nimic și pe care le memorează doar de frica notelor mici? Ce-ar fi dacă… la aceste materii ar învăța noțiuni cu adevărat folositoare în viață, nu extrem de abstract-specializate, și ar înțelege, de la primele ore, de ce e important să avem astfel de cunoștințe științifice, cum ne pot ajuta ele să înțelegem mai bine lumea înconjurătoare, în loc să li se inducă groaza de note și teste? Ce-ar fi dacă acea zi națională a lecturii, implementată prin sfertul de oră obligatoriu de citit o dată pe an, s-ar ține în fiecare lună, căci se știe că obiceiurile se formează prin repetiție, nu prin momente festiviste golite de orice sens? Și apropo de festivism… ce-ar fi dacă festivitățile de început de an școlar, acelea la care copiii încă stau adunați „la careu“, ca-n Epoca de Aur, ascultând discursurile în limbaj de lemn ale autorităților, ar dispărea pur și simplu? Ce-ar fi dacă… sălile de clasă ar fi spații mai prietenoase, cu bănci confortabile în care nu-ți rupi spatele stând 6-7 ore, cu mici spații în care să te poți relaxa și, eventual, mânca „pachețelul“, cu o mini-bibliotecă și câteva dotări esențiale, având în vedere că un copil își petrece la școală cam ju­mătate din viață? Ce-ar fi dacă… bibliotecile școlare ar avea fonduri pentru achiziția de cărți noi, pentru organizarea de evenimente și cluburi de lectură, pentru transformarea din depozit de cărți vechi într-un spațiu cu adevărat viu și atrăgător?

Sunt localități, sate și zone întregi din această țară în care copiii nu au acces la cărți.

În comparație cu deceniile ante­rioare, atracția elevilor față de carte a scăzut. Cum priviți situația lecturii în rân­dul copiilor și adolescenților de azi?

E adevărat, dar pe de altă parte vă propun să analizăm și fenomenul pieței editoriale în continuă creștere, mai ales pe segmentul literaturii pentru copii și tineret, care s-a dezvoltat enorm în ultimii ani la noi (cu toate că, statistic, piața de carte din România este mult mai mică decât a țărilor europene vecine). Aproape toate editurile au acum imprinturi dedicate literaturii pentru copii, au apărut edituri mai mici, „de nișă“, specializate exclusiv în acest domeniu, tot mai mulți autori consacrați ai literaturii pentru adulți își îndreaptă atenția către acest gen, nu mai vorbesc despre traduceri și boom-ul ilustratorilor sau despre faptul că avem în sfârșit, și premii dedicate literaturii pentru copii (Premiile Cărturino). Toate acestea ne spun că se publică și se citește, că literatura pentru copii începe să fie o industrie și în România, că există interes și e în creștere. Cu câteva paranteze, însă. Prima: decalajul uriaș, despre care am mai vorbit la întrebările precedente, între urban și rural – sunt localități, sate și zone întregi din această țară în care copiii nu au acces la cărți. Acești copii ar citi, dar nu au ce, nu au unde și, nu în ultimul rând, nu au adulți în jurul lor care să-i îndrume în această direcție. Se produce un cerc vicios aici, căci și ei vor deveni părinți, în același mediu so­­cial precar în care nu se produce nicio evoluție… A doua paranteză e legată de vârstă. Părinții din mediul urban, cu ve­nituri peste medie și educație la fel, in­vestesc mult în educația copiilor lor – ei sunt cei care le cumpără cărți, care le ci­tesc când sunt mici etc. Problema intervine când acești copii (care au, deci, toate condițiile pentru a citi) cresc și își pierd obiceiul – este această vârstă dificilă, să zicem de la 12 ani în sus, când preocupările se schimbă, lecturile din manuale nu sunt atrăgătoare pentru ei, nici felul în care este predată literatura în școală, și mult mai atrăgător devine mediul digital, unde își găsesc recompense rapide, în mod continuu. E un cumul de factori cu care e foarte greu de luptat, însă nu mi-aș pierde optimismul, am întâlnit atât de mulți copii pasionați de lectură, de po­vești, care participă la întâlniri cu autori, la proiecte și concursuri literare etc. Aș aminti aici echipa de 20 de puști cu ­vârste între 10 și 15 ani, cu care am lucrat timp de doi ani la rubrica „Noii Cititori“ de la Scena9 – acești copii au citit pe rupte și au scris lunar recenzii cu o profunzime, un spirit critic și o seriozitate pentru care îi admir.

Unii dintre copii nu reușesc să se concentreze mai deloc și singurele lucruri pe care reușesc să le „extrag“ de la ei sunt legate de diverse amănunte din jocuri…

Progresul tehnologiei digitale, lumea plină de miracole a universului virtual îi îndepărtează pe elevi tot mai mult de universul plin de minuni al cărților… Telefoanele, tabletele, gadgeturile de tot felul, internetul, aplicațiile, rețelele sociale le confiscă atenția, le ocupă timpul, generează adicție… Care sunt riscurile dependenței digitale?

Cred că sunt deja multe studii în acest sens, iar psihologii și specialiștii în neuroștiințe au studiat fenomenul și au formulat concluzii – sunt țări care au în­țeles riscurile și au luat măsuri (Albania a interzis accesul la TikTok timp de un an în urma unui incident nefericit, în Australia, accesul la rețele sociale este permis de la 16 ani în sus, ca să dau doar câteva exemple). Eu aș prefera să vă spun doar cum se observă imediat efectele la atelierele în școli, când începem să in­ventăm povești; unii dintre copii nu reușesc să se concentreze mai deloc și singurele lucruri pe care reușesc să le „extrag“ de la ei sunt legate de diverse amănunte din jocuri, iar la întrebări despre ce puteri magice ar vrea să aibă sau ce aventuri visează să li se întâmple, răspund în general ce nouă marcă sau model de smartphone/Playstation ar vrea să primească. În general, un scenariu apocaliptic pe care și-l imaginează este dispariția internetului – și aici nu pot spune că nu rezonez, pentru că întreaga noastră civilizație se bazează acum pe conexiune la internet și diverse aplicații. Până la urmă, copiii nu și-au cumpărat singuri de la cinci ani telefoane și abonamente cu date mobile, iar dacă adulții din jurul lor nu le-au pus niciodată limite, nu ar trebui să ne mire de cât de repede au fost prinși în această dependență digitală de care cu toții suferim, în diverse grade.

E important să le citim copiilor de la cele mai fragede vârste, apoi să-i însoțim discret în propria călătorie prin lumea poveștilor.

Care este rolul lecturii în formarea și dezvoltarea intelectuală, spirituală, morală a copiilor și adolescenților?

Nevoia copiilor (și nu numai a lor) de povești a existat dintotdeauna. Poveștile sunt o cale de cunoaștere, ne ajută să înțelegem mai bine lumea și pe noi înșine, cu toate emoțiile umane. Sunt o călătorie pe care o facem în propria minte și în afara ei, în universuri îndepărtate și diferite, indiferent de vârstă. De aceea, e important să le citim copiilor de la cele mai fragede vârste – noi, adulții din jurul lor –, apoi să-i însoțim discret în propria călătorie prin lumea poveștilor. Cred că e bine să alegem cărți cât mai diverse, care vorbesc despre subiecte cât mai diferite (să nu ne ferim nici de cele considerate „grele“), cu ilustrații de calitate (sunt primul contact al copiilor cu cultura vizuală), cu umor, fantezie și empatie. Cărți bine scrise, care pot deschide discuții și dezbateri, care le stimulează copiilor cu­­riozitatea și imaginația. Și, da, au și cărțile proaste rolul lor, ne învață să facem diferențe valorice.

Ce pierdem dacă nu citim? Nu cred că un răspuns ar fi valabil doar pentru copii/tineri, ci pentru oricine: fără cărți, lumea noastră interioară ar fi mult mai săracă.

Ar trebui să avem un cadru general, cel al unui program național de încurajare a lecturii implementat pe termen lung de statul român.

Cum îi putem atrage în lumea cărților și în universul fabulos al lecturii? Ce pot face profesorii? Ce pot face părinții, autorii, editurile?

În primul rând, facem din lectură un obicei, încă de la cele mai mici vârste. Dar un obicei relaxat și distractiv, nu unul rigid, din categoria celor obligatorii… Sigur, asta presupune timp și creativitate, ceea ce părinții sunt prea ocupați să aibă (nu o spun deloc ironic, ci cu toată empatia, este teribil de greu să fii părinte și să te zbați între atâtea roluri). Apoi, când cresc și încep să citească singuri, îi lăsăm să-și aleagă singuri cărțile, în funcție de interesele și pasiunile lor, chiar dacă ne stă pe limbă să-i pisălogim cu ce se citea „pe vremea noastră“. Nu, nu o să-i mai convingem cu Cireșarii, mai ales că există acum un întreg univers literar care nouă ne era necunoscut – ro­mane grafice, serii fantasy, romane Young Adult, serii de benzi desenate etc.

Autorii și editurile fac deja ce trebuie să facă – unii scriu, iar ceilalți se ocupă de publicarea cărților. Sigur că și unii, și alții participă și la promovarea lecturii, în­cearcă prin diverse metode să ajungă la public (mai nou, multe edituri pentru copii au canale de TikTok, pentru că acolo ajunge informația cel mai ușor la copii). Dar, peste toate aceste inițiative la nivel de familie și de mediu editorial, ar trebui să avem un cadru general, cel al unui program național de încurajare a lecturii implementat pe termen lung de statul român. Cu investiții în campanii de promovare, în caravane de lectură în toată țara, burse literare pentru autori, alocare de fonduri pentru biblioteci și mult promisele vouchere de lectură pentru toți elevii României. Cred că nu are rost să mai spun că nu am avut și nu avem nimic din toate astea…

Târgul de carte – catalizator pentru formarea noilor generații de cititori.

Ce rol au târgurile de carte în atragerea noilor generații în universul cu­vântului scris, al ideilor, fanteziilor și tuturor utopiilor? Utopii care devin realitate, și cu ajutorul tehnologiei, cel puțin unele dintre ele…

Unul dintre primele târguri internaționale de carte la care am participat în calitate de autoare este cel de la Leipzig, unde am trăit un adevărat șoc cultural. Nu doar dimensiunea târgului m-a lăsat fără cuvinte (sute de standuri ale editurilor din toată lumea), dar și amploarea lui, toate evenimentele conexe din diverse locuri ale orașului, care-l transformă într-o adevărată sărbătoare culturală la care participă oameni de toate vârstele. Sunt zeci de evenimente zilnic, nu doar lansări de carte și dezbateri cu autori, dar și seri tematice cu muzică și literatură, plus o convenție manga la care participă tineri din toată Germania, costumați în personajele lor preferate – e aproape o atmosferă de carnaval, totul fiind construit în jurul cărților. Vin zilnic autocare întregi pline cu elevi, pentru că școlile de acolo înțeleg importanța acestui fenomen și, bănuiesc, există niște parteneriate care funcționează de mulți ani, pornind exact de la ideea formulată în întrebarea dvs., că un astfel de târg de carte poate fi un catalizator pentru formarea noilor generații de cititori.

În ultimii doi ani, organizatorii târgului de carte Bookfest din București ne-au propus (autorilor din asociația De Basm) să animăm, pe tot parcursul târgului, spațiul dedicat copiilor. Am gândit un program de evenimente – ateliere creative de lectură pentru diferite vârste, întâlniri cu autori cunoscuți și apreciați. Nu am reușit să aducem școlile la aceste evenimente (deși organizatorii târgului ar fi decontat transportul elevilor), în afara unor excepții, în care câteva învățătoare pasionate s-au mobilizat să vină cu câte o clasă, probabil cu ajutorul părinților. Dar cu câte o clasă nu se face primăvară și nici nu se formează o generație. Știm că este foarte greu de scos copiii din școli, deplasările presupun o birocrație care se dovedește prea complicată, nenumărate aprobări etc., iar inspectoratele probabil că nu înțeleg importanța acestor activități, de expunere a copiilor la cărți și în afara mediului școlar.

Textele și autorii ajung să fie studiați exclusiv pentru că „se cer la examen“.

Manualele școlare, o temă în sine… Literatura română în manuale trece printr-o serie de viziuni și transformări: diminuată, autori reduși ca prezență și importanță, unii de-a dreptul exmatriculați, opere minimizate sau eliminate etc. Aveți o imagine asupra fenomenului? Cum este reprezentată literatura pentru copii în manuale? Autori clasici, autori contemporani?

Cum nu mai există o variantă unică, profesorii și elevii au la dispoziție o mulțime de manuale, nu mai vorbesc de ce­­lebrele auxiliare, unele mai prietenoase și bine structurate, altele mai puțin sau chiar deloc. Dar, cel puțin în școala primară & gimnaziu, manualele sunt doar un suport. Cel mai mult contează profesorul, el fiind cel care „traduce“ manualul, care îi ghidează pe copii în descoperirea și înțelegerea literaturii, având puterea de a se ridica deasupra cerințelor rigide, de a provoca dezbateri în clasă, de a-i motiva să citească, să fie creativi. După cum știm, însă, acest lucru nu se întâmplă întotdeauna, iar textele și autorii ajung să fie studiați exclusiv pentru că „se cer la examen“, ceea ce este destul de trist, pentru că se pierde șansa de a apropia în mod real elevii de literatură. Ei ajung să o perceapă exclusiv ca pe ceva obligatoriu și de multe ori de neînțeles sau inutil în tabloul vieții lor – este regretabil că acest lucru se întâmplă mai ales în cazul poeziei, de care cei mai mulți copii sunt pur și simplu înspăimântați când termină școala. Acest lucru se în­­tâmplă și din cauza unor texte din manuale mult peste nivelul lor de înțelegere la vârsta respectivă – ce poate înțelege cu adevărat un copil de 12 ani dintr-un poem de Blaga pe tema creației?

Pe de altă parte, am remarcat că ma­nualele de limba română pentru gimnaziu sunt acum mult mai prietenoase și conțin texte diverse, multe dintre ele semnate de autori contemporani, mai pe gustul și „pe limba“ copiilor. M-am bucurat să-i regăsesc acolo pe Ioana Pârvulescu, Mircea Cărtărescu, Florin Bican și alții; am avut și eu micul moment de glorie, când fiul meu a venit acasă (era în clasa a patra) foarte mândru că ajunseseră la școală la un fragment din Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul și s-a putut lăuda colegilor.

O problemă mi se pare în continuare programa de Bacalaureat, din care autoarele lipsesc cu desăvârșire, de parcă nu ar fi existat în istoria literaturii române care pare oricum să se fi oprit în anii ’50. Cred că ar putea fi revizuită și îmbogățită și, în acest fel, poate că ar deveni mai atractivă pentru liceeni. Fără a pleda în niciun caz pentru renunțarea la clasici, cred că sunt utile discuțiile de contextualizare și completarea textelor clasice cu unele din li­teratura contemporană.

Cred că cel mai bine despre un autor vorbesc cărțile sale.

Sunteți scriitoare și autoare de literatură pentru copii. Ce ne puteți spune despre dumneavoastră ca autoare? Ce cărți pentru copii ați publicat?

Cred că cel mai bine despre un autor vorbesc cărțile sale. Eu sunt Adina, mamă a doi copii deja mari, o cititoare pasionată, îmi place să visez cu ochii deschiși, să stau de vorbă cu copiii și să vorbesc aiurea-n tramvai. Îmi mai plac înghețata cu aromă de fistic și zilele de poimâine. Su­­făr de sindromul impostorului și, uneori, al procrastinatorului. Nu-mi plac regulile prea fixe, uniformele și stereotipurile. Mă sperie intoleranța și oamenii plini de certitudini. Există câteva cuvinte pe care nu le-aș folosi niciodată într-o carte, unul dintre ele este „concomitent“. Sunt meteosensibilă și neîndemânatică. Visez să călătoresc mai mult, dar și să mă retrag într-o zi într-o căsuță pe malul mării.

Cărțile mele sunt foarte diverse și pentru vârste diferite.

Care este universul cărților dumneavoastră pentru copii? Cum se întâlnesc elementele realității cu cele ale ficțiunii?

Cărțile mele sunt foarte diverse și pentru vârste diferite, de la cărți ilustrate pentru copii mai micuți, la o trilogie fantastică pentru copii de gimnaziu – Cronicile Domnișoarei Poimâine (ilustrate de Oana Ispir și apărute la Editura Arthur) sau cărți ale căror subiecte nu s-au născut din imaginația mea, ci mi-au fost propuse. Aș menționa aici Povestea kendamei pierdute, pentru că e o poveste cu destin special și pentru mine a fost un proiect foarte emoționant. În vara anului 2017, Gabriela Nenciu și Cristina Pîrvu de la Asociația „Cu Alte Cuvinte“ au visat prima carte de povești pentru copii din literatura română care să aibă personaje de etnie romă și să fie inspirată din realitate. Am făcut 12 ateliere de storytelling împreună cu o grupă de copii romi de la o școală din Ferentari, pentru a-i familiariza cu lectura. Dar dincolo de partea „profesională“, am petrecut timp cu copiii, am dansat și am râs, mi-au arătat cartierul, am fost la ei acasă, le-am cu­­noscut familiile, necazurile, bucuriile. Atelierele s-au transformat într-un izvor de povești și inspirație pentru scrierea unei cărți de povești care mi-a pus multe probleme. Cum să dozezi realitatea și fic­țiunea? Cum să prezinți realitățile dure din Ferentari într-o poveste pentru copii? Cum să nu fii patetic, moralizator sau prea politically correct? Și, nu în ultimul rând, cum să le dai tuturor celor 12 copii un rol într-o singură poveste? Până la urmă, fiecare dintre ei și-a găsit un loc în Povestea kendamei pierdute (ilustrații de Irina Dobrescu) și, spre surprinderea mea, cartea a primit premiul Uniunii Scriitorilor din România.

Pentru alte cărți, am plonjat puțin în amintirile mele din anii ’80, perioadă în care mi-am petrecut copilăria și despre care mereu am crezut că e bine să fie cu­­noscută de copiii zilelor noastre, născuți și crescuți în libertate. Întâiul meu cu­vânt de pionier și continuarea O istorie cu gust de kiwi (apărute la Editura Arthur) sunt și un demers asumat de a revizita, împreună cu copiii și pe înțelesul lor, o parte a istoriei noastre recente. Pe lângă poveste, care în fond vorbește despre descoperiri, prietenie și alegeri, ambele cărți au la final un glosar de termeni din epocă, pentru a facilita lectura. Mi-am dorit ca aceste povești să fie un punct de plecare pentru discuții între copii și părinți/profesori, pentru un schimb de idei între generații.

În egală măsură, îmi place să construiesc universuri imaginare și să mă joc cu personaje fantastice – așa s-au născut De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mă­tură și De ce și-a pierdut balaurul tableta, în care veți întâlni personaje din bas­me, puse în contexte neobișnuite, diferite, contemporane, în care rolurile clasice sunt reinterpretate.

Cred că însăși întâlnirea copilului cu un text bun, subtil, savuros este o experiență și o „lecție“ în sine.

Despre personaje, fapte și întâmplări ce ar fi de spus? Au acestea un sens educativ, exemplar?

Ah, sunt atât de multe de spus! Dar cel mai bine se spun într-o poveste în care personajele vorbesc, iar întâmplările curg de la sine… Personajul la care țin poate cel mai mult este Domnișoara Poimâine, protagonista primei mele cărți pentru copii, care a devenit, cu timpul, un soi de „prietenă imaginară“ și pe care am purtat-o prin mai multe volume, pentru diverse vârste.

Pe de altă parte, când scrii pentru copii, ai mereu cititorul în minte. Vrei să-i vorbești pe limba lui, să-l atragi în poveste, să-i lași la sfârșit ceva mai mult decât o simplă distracție. Fără a ignora rolul educativ și formator al poveștilor, nu sunt însă deloc adepta „moralei“, a mesajului înghesuit cu forța într-o poveste, a scrisului didactic al cărui scop este să predea o lecție copilului. Pentru mine, scrisul înseamnă în primul rând bucurie și libertate. Cred că însăși întâlnirea copilului cu un text bun, subtil, savuros este o experiență și o „lecție“ în sine, însă una care vine natural și e integrată firesc, fără tezisme, fără mesaje prea evidente. O poveste puternică și bine spusă, preferabil și cu o doză de umor, este suficientă pentru ca fiecare cititor să-și decripteze din ea propriul mesaj.

Am primit nenumărate idei și sugestii de continuări și volume viitoare.

Cum au fost, cum sunt primite cărțile dvs. de publicul-țintă, copiii și adolescenții?

Nu există public mai sincer și mai direct decât copiii. Contactul cu ei este incredibil – căldură, curiozitate, bucurie, entuziasm, n-ai cum să le întâlnești decât la copii. Toate discuțiile cu ei sunt foarte haioase, de la întrebările absolut trăsnite pe care le pun despre cărțile mele, până la mirarea sinceră că cineva își poate petrece luni și chiar ani buchisind la un text… Am primit, de-a lungul timpului, fotografii, desene, cărticele artizanale și figurine din lut inspirate de personajele cărților mele, înregistrări de la vloggeri-copii, me­saje de la mame, fișe de lucru făcute de învățătoare împreună cu elevii, înregistrări cu dramatizări ale poveștilor mele.

Reversul sincerității: copiii nu-și as­­cund plictiseala, nici nu-și cenzurează reacțiile. Am aflat și care sunt pasajele mai plicticoase din cărțile mele și ce as­pecte nu funcționează în poveste, din punctul lor de vedere; am primit nenumărate idei și sugestii de continuări și volume viitoare.

A apropia copiii de lectură se dovedește a fi o misiune destul de grea, dacă ei nu-și doresc asta.

Ce faceți pentru a-i apropia pe copii de cărți, pentru a le cultiva interesul și pasiunea pentru lectură? Cum îi convingeți să citească mai mult și să-și piardă mai puțin timpul pe telefoane, rețele, site-uri, platforme etc.?

Din experiență spun că a apropia copiii de lectură se dovedește a fi o misiune destul de grea, dacă ei nu-și doresc asta. Există copii pasionați în mod natural de lectură și copii care au cu totul alte preocupări. Cei din prima categorie se descurcă singuri, cu cei din a doua categorie avem mai mult de furcă. Sfaturile pe această temă funcționează doar într-o anumită măsură și nu la toți copiii la fel. În mod natural, copiii sunt atrași de po­vești, iar acum poveștile le pot găsi într-o varietate uriașă de forme și de medii – și un joc video are la bază tot o poveste, și un TikTok-er, în felul lui, spune o poveste. Cititul „tradițional“ pe hârtie cere o anumită răbdare și o capacitate exersată de a amâna recompensa imediată – trebuie să parcurgi câteva sute de pagini pentru a afla finalul poveștii și a așeza toate piesele puzzle-ului. Literatura pentru copii concurează acum cu jocurile pe tabletă și filmele de animație cu super acțiune, așa că are de purtat o bătălie grea; pentru ca un copil să ducă o carte până la capăt, principalul e să nu se plictisească – așa că mă tem sincer pentru literatura clasică și ritmul ei oarecum greoi.

Cred, așadar, că i-am putea apropia de lectură pe copiii care nu au chef să ci­­tească alegând cărți care să aibă legătură cu un subiect sau un interes de-ale lor, fie că e vorba de istorie, sport, astronomie sau… Minecraft.

Nu vă faceți iluzii că o să puteți convinge copiii să ducă la bun sfârșit Cuore sau Singur pe lume în loc de Harry ­Potter sau vreun fantasy de Neil Gaiman. Slabe șanse… Nu disperați dacă vor să le cumpărați TOATE volumele din celebrele serii de jurnale ale unor puști și puștoaice, pe care poate le considerați mai puțin valoroase. Toate astea pot fi începutul unui drum către adevărata literatură. De îndată ce se obișnuiesc să termine singuri o carte, să citească pagină după pa­gină cu sufletul la gură, să povestească despre personajele de pe hârtie de parcă ar fi prietenii lor cei mai buni, puteți să îi îndrumați – dar fără presiune! – pe drumul „cel bun“. Da, se vor da în vânt după întâmplări fantastice, chiar suprarealiste, după umor absurd, după jocuri de cuvinte și de limbaj. Pe la 6-8 ani este imposibil să nu le placă Roald Dahl, probabil cel mai cunoscut autor contemporan pentru copii, ale cărui cărți au fost și ecranizate (Matilda, Uriașul cel prietenos, Charlie și fabrica de ciocolată). Doi autori pentru „oameni mari“ care s-au aventurat pe tărâmul literaturii pentru copii (pe ne­­drept considerată de unii „gen minor“) sunt Salman Rushdie și Ian McEwan. Cu umor și imaginație, aceștia le vor deschide un drum pentru mai târziu… În final, nu cred că vor spune nu nici lui Michael Ende, autorul unor povești splendide și pline de sensibilitate, precum Momo, Poveste fără sfârșit sau Jim Năsturel și Lukas, mecanicul de locomotivă.

Nu uitați nici de autorii români – aveți de ales dintr-o mulțime de povești contemporane care îi vor încânta pe cei mici, care le vorbesc pe limba lor, fără intenții moralizatoare și departe de textele de manual care, de multe ori, îi plictisesc. Vă recomand să căutați cărțile Adinei Popescu (se vor distra de minune cu Pricoliciul, zmeul Tase și celelalte personaje de basm reinterpretate), ale lui Florin Bican (Reciclopedia de povești o să-i amuze teribil și le va arăta și că a scrie în versuri poate fi superfun!), poveștile pline de sensibilitate ale Victoriei Pă­­trașcu sau poemele trăsnite ale lui Carmen Tiderle.

Dacă vrem cu adevărat să-i apropiem pe copii de lectură, prezența scriitorilor în școli și întâlnirile literare în diverse spații (librării, biblioteci, muzee, teatre etc.) sunt extrem de importante.

Vă întâlniți cu școlarii și elevii? Or­­ganizați cluburi de lectură, dezbateri? În ce programe și proiecte sunteți implicată?

Dacă vrem cu adevărat să-i apropiem pe copii de lectură, prezența scriitorilor în școli și întâlnirile literare în diverse spații (librării, biblioteci, muzee, teatre etc.) sunt extrem de importante. Pentru mine este o mare bucurie să particip la întâlniri cu copiii în școli, cred că e foarte important ca ei să vadă scriitori „în carne și oase“, pe care îi pot lua la întrebări și cu care-și pot face selfie!

De zece ani, de când scriu pentru copii, și de șapte ani, de când am fondat, împreună cu alte autoare, De Basm – Asociația scriitorilor pentru copii și adolescenți, am avut ocazia să merg în zeci de școli, de pe tot cuprinsul țării, atât în școli private, cât și unele din cele mai defavorizate zone. Peste tot am fost primită cu bucurie de către copii, care m-au copleșit cu întrebări, mi-au arătat scrie­rile lor, m-au așteptat cu curiozitate și entuziasm, demonstrând că au realmente nevoie de aceste întâlniri. „Când mai veniți pe la noi?“, așa s-au încheiat toate atelierele, în special cele din mediul ru­­ral, unde copiii nu au aproape deloc ac­­ces la cărți și la produse culturale, iar astfel de evenimente sunt o raritate.

Am visat să ducem poveștile contemporane pentru copii în zonele rurale, acolo unde copiii nu au cărți în casă, nici biblioteci, nici librării, nici oameni care să le citească.

Ați participat, în calitate de cofondatoare, la înființarea De Basm – Aso­ciația scriitorilor pentru copii și adolescenți. Ce ne puteți spune despre această asociație, ce-și propune, ce realizări are la activ, ce programe desfășoară?

Am înființat oficial Asociația De Basm în 2018, împreună cu scriitoarele Victoria Pătrașcu, Iulia Iordan, Laura Grünberg (informal, dezbăteam ideea acestei asociații de câțiva ani). Astăzi, De Basm numără 19 membri și o mulțime de proiecte la activ! Ideea de la care am pornit a fost de a crea un spațiu de întâlnire și dialog al scriitorilor de literatură pentru copii din România, o platformă prin care vocea acestora să se facă auzită nu doar la nivel național, dar și pe plan internațional. Nu în ultimul rând, am visat să ducem poveștile contemporane pentru copii în zonele rurale, acolo unde copiii nu au cărți în casă, nici biblioteci, nici librării, nici oameni care să le citească.

În fiecare an, proiectele noastre cresc în anvergură și se dezvoltă pe tot mai multe direcții și în tot mai multe zone ale țării. Aventura #debasm a început cu proiectul Nesupusele, o carte în două vo­­lume cu 100 de povești ale femeilor excepționale din România. Tot cu Nesupusele am pornit și în prima noastră Caravană de lectură, în 2019, care s-a derulat în 39 de localități rurale din România și datorită căreia mii de copii au aflat poveștile acestor femei remarcabile. De atunci, încurajate de feedbackul ex­­traordinar al copiilor, dar și observând cât de multă nevoie este de asemenea inițiative, ne-am propus câte o astfel de Caravană în fiecare an și, cu mici excepții, am reușit, ajungând astfel cu donații de cărți și ateliere de lectură pentru copii în zeci de sate și localități mici din țară. Nu avem o statistică oficială, dar estimăm că am ajuns, în decursul celor șapte ani de la înființare, la peste 10.000 de copii din mediul urban și mai ales din mediul rural. Lor li se adaugă cele câteva zeci de profesori și bibliotecari care ne-au facilitat aceste întâlniri, pentru că proiectele noastre au mereu o componentă care li se adresează și lor, cum ar fi kitul pentru bibliotecari, realizat în 2022 în cadrul proiectului „Joacă-ți cartea!“.

Un alt proiect cu care ne mândrim (a obținut și premiul pentru „Promovarea Culturii Scrise“ la Gala AFCN 2023) este „Mașinuța de scris“, în urma căruia a rezultat un ghid de scriere creativă pentru copii, conceput de cinci autoare, care au susținut serii de ateliere cu copiii din mai multe școli, desfășurate în parteneriat cu ANPRO, Asociația Națională a Profesorilor de Română. Aș putea să povestesc și despre „LittleLIT pe scenă“ și „Basmaventura“, proiectele noastre care și-au propus să „împrietenească“ literatura pentru copii cu teatrul pentru copii și să înlesnească noi colaborări între profesioniștii celor două domenii artistice, sau despre resursele educaționale pe care le creăm pentru profesori și bibliotecari (chiar acum lucrăm la „KitLit“, scenarii ludice inspirate de cele mai cunoscute cărți pentru copii din literatura ro­mână contemporană), dar mai bine vă invit să ne urmăriți pe debasm.ro și pe canalele de social media, pentru a fi la curent cu ce mai punem la cale.

Organizez ateliere pentru copii de storytelling și scriere creativă de aproape zece ani, în diverse medii și diverse formate.

Unii dintre elevi sunt pasionați de lectură și de scris. Cum le încurajați creativitatea literară?

Organizez ateliere pentru copii de storytelling și scriere creativă de aproape zece ani, în diverse medii și diverse formate – fie ateliere separate, pornind de la unele dintre cărțile mele, fie module cu mai multe sesiuni de literatură și scriere creativă. Am lucrat și cu copii romi din Ferentari, și cu elevi ai unor școli private luxoase, și cu copii din diaspora românească, și din mediul rural (mai ales în cadrul proiectelor Asociației De Basm), și fizic, și online. Cred că lucrul de la care pornesc întotdeauna, în orice tip de atelier aș susține, este să ascult ce au copiii de zis, eliberați de frica de eșec și de răspunsuri „greșite“.

Aceste ateliere nu urmăresc să-i transforme pe copii în scriitori, ci doar să-i familiarizeze pe cei talentați și pasionați cu instrumentele scrisului, să le deschidă orizonturi noi, să-i ajute să-și gă­sească felul cel mai potrivit pentru a-și exprima ideile, emoțiile și poveștile care fac parte din universul lor plin de imaginație. Cred cu tărie că creativitatea se poate cultiva. Când suntem copii, cu toții avem doze uriașe de curiozitate, spontaneitate, spirit ludic. O parte dintre acestea se pierd când creștem și, odată cu ele, se pierde și o parte din creativitatea aceea spontană, explozivă. Cursurile de ­creative writing pe care le fac cu copii m-au învățat – în timp ce încercam să-i învăț asta pe ei! – că se poate scrie despre orice. Nu neapărat cu o miză înaltă, dar ca exercițiu creativ, de stimulare a imaginației. Împreună cu copiii am inventat povești despre banane și brelocuri găsite în ghiozdane, am intervievat personaje din povești sau chiar… muște celebre și am scris jurnalul unui smartphone care prinde viață. Subiecte sunt peste tot în jur, trebuie doar să privești cu ochii larg deschiși și să-ți pui întrebarea de la care pornesc toate poveștile: „Ce-ar fi dacă…?“.

Am avut norocul să cresc într-o familie în care cărțile și lectura erau prețuite.

Cum a contribuit familia la apropierea dvs. de universul cărților?

În mod inevitabil, răspunsul se leagă de persoanele care mi-au citit zeci de cărți, făcându-mi astfel copilăria magică. Încă îmi amintesc (și amintirea îmi provoacă o nostalgie și-un dor imens, pentru că le-am pierdut pe amândouă…) vo­cile bunicii și mamei, apoi discuțiile filosofice cu tata în adolescență, pornind de la vreun roman sau proză scurtă fantastică de Mircea Eliade.

Am avut norocul să cresc într-o familie în care cărțile și lectura erau prețuite și existau biblioteci pline în fiecare casă în care-mi petreceam timpul și la care aveam acces neîngrădit. Așa se face că am trecut foarte repede de la Jules Verne la clasicii francezi și ruși sau la romane care astăzi ar fi considerate „nepotrivite“ vârstei de 12-14 ani.

Tot ce am citit vreodată și-a pus, cred, într-un fel sau altul, o amprentă asupra mea, asupra vieții mele interioare.

Când ați început să citiți constant și metodic? Ce a însemnat lectura pentru dezvoltarea dvs.?

Am citit întotdeauna constant, dar haotic, fără să țin cont de vreo ierarhizare sau canon, fără să urmăresc să acopăr vreo perioadă sau vreun curent din istoria literaturii, ci doar pentru pura plăcere și bucurie de a mă scufunda cu totul în universul unei povești, de a-mi regăsi cele mai intime gânduri și cele mai negre anxietăți acolo, în paginile plăsmuite de o altă minte, sau dimpotrivă, de a evada departe de mine și de lumea binecunoscută din jurul meu într-alta îndepărtată și inaccesibilă altfel. Am citit din escapism și am citit terapeutic, am citit pentru identificare, dar și pentru evadare, fără presiuni academice și fără să țin cont de vreun „trend literar“ și tot ce am citit vreodată și-a pus, cred, într-un fel sau altul, o amprentă asupra mea, asupra vieții mele interioare. Sunt scriitori care m-au zguduit, m-au emoționat, m-au făcut să privesc altfel lumea sau pe mine însămi. Aș trece la întâmplare pe această listă (incompletă): Dostoievski, Tolstoi, Marquez, Llosa, Saramago, Cheever, Elias Canetti, Sylvia Plath, Zadie Smith, Zeruya Shalev, Elena Ferrante, Margaret Mazzantini, Patti Smith sau Lucia Berlin (una dintre cele mai recente descoperiri). Nu știu alt mod mai bun decât cititul pentru a ieși din propriile percepții limitate, din propria perspectivă mentală, din limitele micii felii de viață pe care o cunoști direct.

Recitesc constant cărți din perioada copilăriei.

Care au fost cărțile copilăriei dvs.? Care dintre ele rămân și cărțile copilăriei de azi?

Recitesc constant cărți din perioada copilăriei. Una dintre lecturile mele preferate era Întâmplări în grădina mea, a Anei Blandiana – îl adoram pe motanul Arpagic! Acum câțiva ani, am avut bucuria să o cunosc pe Ana Blandiana și să-mi dea un autograf pentru copiii mei pe un exemplar reeditat. Încă am în bibliotecă volumele iubite de atunci, din care le-am citit, pe rând, și copiilor mei: Vrăjitorul din Oz, de Frank Baum, cu splendidele ilustrații ale lui Iacob Desideriu, Cipi, acest pitic uriaș, de Fodor Sandor, cu ilustrații de Livia Rusz, Aventurile lui Tom Sawyer, de Mark Twain, Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi, de Nicolai Nosov sunt doar câteva dintre cele mai citite și răscitite. Mă reîntorc constant la Alice în Țara Minunilor, mi se pare o bijuterie literară de un suprarealism avant la lettre; la fiecare lectură decojesc câte un nou strat, găsesc un nou amănunt încântător. O carte care chiar mi-a marcat copilăria, și de care am uitat complet până când am regăsit-o complet întâmplător, pe rafturile unei biblioteci județene, este Albinița sau Fetița care zbura deasupra orașului, de Silvia Chițimia, apărută în ’83 la Editura Ion Creangă. Cred că de-acolo mi se trage obsesia pentru rețete fantastice…

De când am devenit mamă (ceea ce pentru mine asta înseamnă a doua copilărie), m-am îndrăgostit de scriitori pe care nu-i citisem când eram mică, de exemplu Roald Dahl și Maurice Sendak – nu cred că fuseseră traduși în română. Sau Octav Pancu-Iași și chiar Gellu Naum, pe al cărui Apolodor l-am cunoscut abia în viața de adult, când a venit rândul să-l citesc copiilor mei.

Exact aceste recitiri, de astă dată prin filtrul adultului, mi-au revelat fie amănunte noi și surprinzătoare, pe care nu le puteam înțelege copil fiind și pe care abia acum le apreciez, fie un soi de dezvrăjire a câte unui text pe care-l țineam minte magic și pe care l-am redescoperit plat, mediocru sau excesiv de didactic.

Era o atmosferă extraordinar de creativă și de liberă, care ne-a influențat pe toți.

Ce rol a avut școala în a vă încuraja și susține experiența lecturii?

Școala în ansamblu nu a avut niciun rol, însă o profesoară anume – da! Mă bucur că am ocazia să o pomenesc din nou pe dna Ecaterina Vaum, profesoara de limba română din gimnaziu, ale cărei ore erau cu adevărat speciale, un adevărat cenaclu literar în miniatură. Nu ne dădea aproape deloc temele obligatorii (comentarii, caracterizări de personaje), ci doar „compuneri libere“, uneori pornind de la subiectul textului literar din manual. „Bateți câmpii, dar să o faceți cu grație“ – îmi amintesc vorbele ei. Deși nu eram cu toții niște talente, scriam mult, apoi ne citeam creațiile în fața clasei și le comentam. Era o atmosferă extraordinar de creativă și de liberă, care ne-a influențat pe toți. Pentru a ne deschide gustul pentru poezie, ne promitea câte un 10 acelora care se încumetau să recite trei poezii ale poetului pe care tocmai îl studiam. Așa se face că, fie și măcar pentru a ne alege niște poezii mai scurte, eram nevoiți să stăm cu nasul în cărți și să citim poezie. Doamna Vaum s-a pensionat între timp, dar încă ține legătura cu mulți dintre cei pe care i-a avut elevi și pe care i-a format.

Citesc și inventez povești dintotdeauna.

Cum s-a trezit în dvs. pasiunea de a scrie? Cum v-ați îndreptat spre literatura pentru copii?

Citesc și inventez povești dintotdeauna. Nu întotdeauna într-o formă scrisă, mai întâi au fost cele pe care le derulam în spatele pleoapelor închise la grădiniță în orele nesfârșite în care eram obligați să dormim și eu nu aveam pic de somn. Dar nu am urmat un parcurs clasic, cu studii literare, am avut diverse alte meserii până când m-am reîntors la scris, singurul lucru la care mă pricep și care mă bucură cu adevărat. Am debutat în literatura pentru oameni mari cu romanul Deadline, dar de peste 10 ani public aproape exclusiv pentru copii. Nu a fost o trecere, ci mai degrabă un pas într-o altă direcție. Un pas natural, pentru că l-am făcut când am devenit mamă și am început, mai întâi, să inventez povești la cerere pentru copiii mei. Apoi am început să le pun pe hârtie, pentru că m-am gândit că, dacă le plac alor mei așa de mult, poate or să se bucure și alți copii. Și apoi a fost prietenia cu Cristiana Radu, cea care a ilustrat primele povești pe care am reușit să le public. Am pășit împreună în acest univers minunat al literaturii pentru copii, în care am descoperit repede că mă simt cel mai bine și care-mi oferă multă bucurie și libertate. S-au adunat până acum 13 volume și sunt sigură că vor mai urma…

Sper ca măcar copiii copiilor mei să apuce acest miracol al normalității: un sistem incluziv, prietenos cu elevii și respectuos cu profesorii.

Ce șanse există să avem un sistem educațional modern, de calitate, eficient și performant, care să devină un model la nivel european și internațional?

Ar fi suficient să avem un sistem educațional care, în primul rând, să rezolve problemele noastre specifice, devenite cronice. Mă refer la probleme extrem de prozaice, precum rușinoasele toalete în curte, tavanele care se prăbușesc peste elevi, lipsa minimelor dotări din școli. Sper ca măcar copiii copiilor mei să apuce acest miracol al normalității: un sistem incluziv, prietenos cu elevii și respectuos cu profesorii.

Cred că trăim o schimbare de paradigmă uriașă.

Cum vedeți viitorul literaturii în Era Inteligenței Artificiale? Va scrie AI, având în vedere capacitățile ei fabuloase, cărți mai bune pentru copii?

Cred că deocamdată nu putem decât să încercăm să ținem pasul cu viteza co­­pleșitoare cu care evoluează Inteligența Artificială și este greu de zis unde va și unde vom ajunge cu ea, dacă va rămâne o simplă unealtă care să ne ușureze (și mai mult) viețile sau ne va înghiți cu totul, ca într-un scenariu distopic în care oamenii pierd orice control asupra creației inventate de ei. Nu sunt deloc un fan al Inteligenței Artificiale în domeniul artistic, dar cred că trăim o schimbare de paradigmă uriașă, care ne face să chestionăm (din nou) ce înseamnă cu adevărat arta – doar un produs rezultat prin orice metode sau presupune și o intenție și un proces creativ personal? Probabil că AI va produce entertainment rapid și, în scurt timp, mult mai „bun“ decât entertainment-ul foarte comercial („conținut“ cum se nu­mește mai nou), dar arta sper că va rămâne umană, născută din emoție autentică și distilată apoi printr-un proces unic.

Tocmai am trimis la tipar o nouă carte, destul de diferită față tot ce am scris până acum…

Ce cărți, ce proiecte aveți pe agendă?

Mă bucur că m-ați întrebat, pentru că tocmai am trimis la tipar o nouă carte, destul de diferită față tot ce am scris până acum și care mi-a dat destul de multe bă­­tăi de cap – un roman pentru (pre)adolescenți pe care am început să-l schițez acum doi ani împreună cu fiica mea, pornind de la câteva personaje pe care le-am considerat reprezentative pentru generația din care face parte. Ne-am dorit să fie o poveste realistă, care să vorbească despre preocupările și proble­mele din ultimii doi ani de gimnaziu. Am multe emoții în legătură cu felul în care va fi receptată, adolescenții sunt un pu­­blic dificil și greu de mulțumit, iar decalajul dintre felul în care trăiam noi această vârstă (oricum complicată) și felul în care o trăiesc ei, în „minunata lume nouă“, este destul de mare. Nu-mi rămâne decât să-i dau drumul în lume și să sper că va avea mulți cititori – se numește Ultima provocare și va apărea la Editura Arthur.

În rest, am destul de multe pe agendă, mai ales în perioada următoare: cursuri de scriere creativă pentru copii, ateliere în cadrul proiectelor asociației De Basm – profit de ocazie să menționez proiectul început acum, „KitLit“, un kit pedagogic complex pentru ciclul primar, alcătuit din scenarii educative inspirate de cele mai cunoscute cărți pentru copii din literatura română contemporană. Până la finalul anului școlar, se vor desfășura ateliere pentru elevi în 10 școli din mai multe județe, vom avea un webinar și mai multe sesiuni de formare pentru profesorii participanți, proiectul finalizându-se prin publicarea acestui kit cu scenarii de ateliere, care sperăm să fie de folos cadrelor didactice interesate de abordarea nonformală a literaturii. Și, nu în ultimul rând, de-abia aștept vacanța de vară!

Articol publicat în nr. 63-64-65 al revistei Tribuna Învățământului