Interviu cu acad. Mircia Dumitrescu: „Profesoratul nu este numai o profesie, este o artă a dăruirii“

Interviu cu  acad. Mircia Dumitrescu: „Profesoratul nu este numai o profesie, este o artă a dăruirii“

„Prin anii ’80, Nichita m-a desenat“

Stimate Maestre, ce mai faceți? Cum vă desfășurați activitatea în această epocă teribilă a umanității și a existenței noastre?

V-aș ruga să ne gratulăm cu titlu de „profesor“, dacă nu doriți să ne spunem pe nume, căci „maestre“ este un cuvânt convențional de care mă feresc…

Profesoratul nu este numai o profesie, este o artă a dăruirii, a comunicării în spi­ritul păstrării valorilor umane, autentice, a tradiției, a „îmbrățișării chipului cu chip“. Vă amintiți de grija educatorului, profesorul care merge până la sacrificiu în romanul lui Hesse, Jocul cu mărgelele de sticlă.

Flagelul pandemiei apărut de nici­unde, după o perioadă de șoc, de disperare, l-am acceptat, ne-am adaptat preluându-l ca pe o fatalitate, fără posibilitatea unei tranzacții, așa cum suntem obișnuiți de secole. Am intrat în carantină, ne-am izolat, avem numai ochi, ochii sufletului, căci zâmbetul comunicării este ascuns sub măști.

Prin anii ’80, Nichita m-a desenat, făcându-mi mai multe portrete din care unul mă reprezenta cu un ochi mare deschis, ca o lună, ce se reflecta pe lacul obrazului, celălalt o linie dreaptă, un ochi închis, gura era o săgeată – spun asta căci în pandemie mi-am amintit de acest portret și am realizat o sculptură, un autoportret în lemn, după ideea lui, respectiv cu un ochi mare sferic, lunatic, iar celălalt ochi, o gaură craniană, în schimb gura este acoperită de o mască, ale cărei bretele îmi fac urechi clăpăuge, alături de o cariatidă, unde am încercat s-o portretizez pe soția mea, Anna.

Îmi amintesc cu plăcere de desenele poetice ale lui Nichita și sunt bucuros că am putut să introduc aceste desene ca ilustrații îngrijindu-i volumul Respirări, fiind grafician la Editura Sport-Turism. A fost o bucurie, căci remunerația pentru drepturile de autor ale poetului era oprită la Uniunea Scriitorilor din România, pe când dreptul pentru ilustrații se ridica de la casieria Uniunii Artiștilor Plastici din România, unde nu avea datorii. Vă închipuiți zilele de bucurie care au urmat în apartamentul din Piața Amzei, ce avea în permanență ușa deschisă, zi și noapte.

„În gravură apare lipsa spontaneității dacă îți părăsești lucrul un timp“

Ce are de spus arta în vremea pandemiei? Putem înfrunta această urgie cu armele spiritului și ale creativității artistice? Poate fi spiritul o armă, este cultura o formă de rezistență în fața răului?

Reîntorcându-mă la timpul pande­miei, în afară de coșmarul psihic, viața nu mi s-a schimbat cu nimic. Același program de lucru, zilnic, încheind prima lună a stării de urgență cu două caiete din hârtie de mână pline cu desene și acuarele, primite de la prietenul meu Vincze Lászlo din Szentendre, Ungaria. În a doua lună, am obținut de la Academia Română o adeverință prin care aveam posibilitatea de a ajunge la atelier, și am preferat de multe ori să dorm acolo, ca să nu fiu nevoit să circul.

Mi-a prins foarte bine, am renunțat la vechile gravuri începute, refăcându-le, căci și în gravură apare lipsa spontaneității dacă îți părăsești lucrul un timp. Ciclul de cinci gravuri Scaunele l-am gravat și am imprimat tirajul dorind să fie o mărturie a unui timp în care mi-am pierdut speranța, în comparație cu ciclul Existență I-II, din anul 1969, în care omul în final avea o vedere transcendentală.

„Muzeul mi-a organizat un «Atelier de gravură al Bucureșcilor»“

Lucrați zilnic în atelierul dvs. din Mu­­zeul Național al Literaturii Române. Ce înseamnă Muzeul în existența și în activitatea dvs. de creație? Ca să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, ce înseamnă Muzeul Literaturii pe harta culturii românești contemporane?

Acum, sunt într-un port cu totul și cu totul liniștit, atât în familie, cât și în spațiul oferit de Muzeul Național al Literaturii Române, spațiu cu adevărat cultural, de elită, cu săli expoziționale, cu săli de teatru, cu oameni excepționali. Directorul, prof. univ. Ioan Cristescu, critic de teatru, care lucrează la o istorie a teatrului cu Academia Română, a gândit și realizat cu adevărat o performanță muzeală, reușind să facă din MNLR chiar și în timpul pandemiei un adevărat centru cultural, creând și un post de televiziune. Nu în­­tâmplător, Președintele României a răsplătit performanțele Muzeului, iar anul acesta a primit marele premiu european DASA pentru management cultural, pentru conceptul muzeologic, creativitate și programele educaționale, programele culturale și muzeale și pentru designul expozițional atât pentru MNLR din strada Kretzulescu, cât și pentru bijuteria mu­zeală Anton Pann. Acest premiu a mai fost acordat numai Muzeului Țăranului Român, pe când era director Horia Bernea. Ca să mă laud, Muzeul mi-a organizat un „Atelier de gravură al Bucureșcilor“, ce îmi poartă numele, unde tineri artiști pot veni să practice arta gravurii, dar și a tipăriturilor gutenbergiene, iar să­­lile și birourile muzeului sunt decorate cu lucrările mele, ca o expoziție ­permanentă.

Muzeul este vecin, pe Calea Griviței, cu UNArte, Universitatea Națională de Arte, unde ați fost profesor. O ve­cinătate deloc întâmplătoare, o alăturare fericită pentru cultura ro­mânească. Ce reprezintă această asociere în viața și creația dvs.?

Ați făcut o apropiere între MNLR și UNArte neașteptată, căci legăturile sunt poate ale Muzeului, de întrajutorare a studenților și artiștilor de a expune. Personal, odată cu pensionarea, am rupt le­gătura cu universitatea, dar despre învățământ și universitate vă voi povesti mai târziu. Legătura mea cu spațiul amintit este organică, având în vedere că existența mea s-a desfășurat între Casa Robescu de lângă Catedrala Sfântul Iosif, Piața 1 Mai, și cartierul Pajura.

Interviul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 24 / decembrie 2021