Interviu cu acad. Cătălin Zamfir: „Școala trebuie să educe pentru o pluralitate de stiluri de viață“

Calitatea vieții a devenit o temă importantă în sociologie

Stimate domnule academician, din perspectiva fondatorului și directorului Institutului de Cercetare a Calității Vieții, care sunt elementele care generează calitatea vieții? În ce constă, cum poate fi definită calitatea vieții?

Conceptul de „calitate a vieții“ este o fațetă a „bunăstării“. În etica clasică, bunăstarea era legată de înțelepciune. În împrejurările date, care depind în mică măsură de om, problema este ce poate face acesta pentru a-și obține „fericirea“? Aceasta depinde, desigur, de înțelepciunea lui.

În lumea actuală, o asemenea ­viziune, corectă desigur, pare insuficientă. Dar „lumea“ ce face pentru bunăstarea oa­menilor? Tema calității vieții deplasează accentul pe calitatea tuturor condițiilor de viață, ale mediului de viață al omului. Tot ce afectează bunăstarea: familia, prietenii, mediul natural și mediul ­construit, starea societății, inclusiv cum este condusă țara. Calitatea vieții include și sinteza valorii pentru om a vieții sale: satisfacția cu viața este un indicator central al calității vieții.

Dacă, în trecut, în statistica publică intrau mai ales indicatori economici, în ultimul timp sunt incluși și indicatori so­­ciali, inclusiv indicatori ai calității vieții. Satisfacția cu viața a devenit un indicator intrat în statistica publică pentru evaluarea societății. Alături de PIB, sunt în creștere ca importanță indicatorii calității vieții.

Calitatea vieții a devenit o temă im­­portantă în sociologie. Este dezvoltată o metodologie sociologică de evaluare a calității vieții. Se scrie mult de statistica calității vieții.

ICCV a fost primul institut de cercetare pe calitatea vieții din lume

Dacă atât de importantă este calitatea vieții, există în știința românească preocupări pentru calitatea vieții?

Întrebarea dvs. îmi face o mare plăcere și o să vedeți imediat de ce. Foarte pu­­țini știu care este istoria tematicii calității vieții. Și România este un caz special.

Să facem puțină istorie. În anii 1960-’80, în lucrările occidentale de filosofie politică a apărut conceptul de calitatea vieții. Până atunci nu exista un asemenea concept. Poate în limbajul comun, dar nu ca o temă teoretic-științifică.

Înainte de 1989, nicio țară din sistemul socialist nu a acceptat conceptul de calitate a vieții. Au considerat că este un concept „burghez“, care nu poate fi asimilat în discursul politic și științific al sistemului socialist.

România a fost singura țară comunistă care a acceptat „oficial“ acest concept. Chiar Ceaușescu l-a folosit de mai multe ori. Vrând mereu să se diferențieze de ce­­lelalte țări socialiste, a făcut multe gesturi de acest gen. I-a plăcut termenul de calitatea vieții și l-a introdus în discursul lui politic. În acea perioadă, intelectuali ro­mâni influenți l-au folosit.

În sociologie se fac multe studii asupra calității vieții. Există un Institut de Cercetare a Calității Vieții al Academiei, există și o revistă a Academiei, Calitatea Vieții. Revistă de politică socială.

Întâmplarea, de foarte multe ori în­­tâmplările fac istoria, face ca eu să am un rol în acest proces. Istoria preocupărilor sociologice românești asupra calității vieții este împletită cu propria mea istorie de sociolog.

Întâmplarea. În 1973, am primit o bursă americană pentru un an în Institutul de cercetări sociale, Ann Arbor, ­Michigan. Cel mai mare institut american de cercetări sociale. Mi-au plăcut teribil atmosfera și subiectele cercetate. Una dintre temele care începuse să se cristalizeze în cercetarea institutului a fost și calitatea vieții. Se proiectase o cercetare empirică asupra calității vieții și se lucra la cartea care urma să fie publicată în 1976.

La întoarcerea în țară, m-am gândit că tema calității vieții era exact tema so­ciologică de care România avea nevoie. Împreună cu câțiva colegi am început cercetarea. Am publicat 3 volume colective pe tema calității vieții și stilurile de viață. Dar era nevoie și de o cercetare sociologică empirică. Am utilizat chestionarul adus din SUA, desigur adaptat la contextul românesc. În 1978-’79 s-a realizat cercetarea: un eșantion de 1.804 subiecți. Și în 1984 s-a publicat cartea Indicatori și surse de variație a calității vieții. Cartea părea așa de „ciudată“, nicio legătură cu ideologia oficială, încât nicio editură nu a vrut să o publice. Iar, rolul întâmplării. Profesorul Tudorel Postolache, un economist eminent, citise manuscrisul și i-a plăcut mult. Trebuie să o publicăm. A mers la o personalitate politică importantă, rudă cu Ceaușescu. Cum se zice, „l-a îmbrobodit“ și acesta a semnat.

1989: Revoluție. Profesorul Postolache mă sună: cred că trebuie să înființăm un Institut de cercetare a calității vieții. Nu vrei să fii directorul institutului?

Pe 2 ianuarie 1990, s-a semnat decretul de înființare a Institutului de Cercetare a Calității Vieții. 110 posturi, dintre care 80 ocupate imediat. A fost primul institut de cercetare pe calitatea vieții din lume. Și acum cred că este pe departe cel mai mare din lume pe această temă: 70 de angajați.

Publicăm multe cărți, studii și articole

Interesant de continuat discuția. Ce a făcut și ce face Institutul de calitate a vieții pentru calitatea vieții românilor?

Misiunea unui institut este să producă cunoaștere și să o difuzeze. De la început, Institutul a avut două direcții fundamentale de cercetare: monitorizarea calității vieții populației românești și politica socială, ca instrument al statului de a promova calitatea vieții.

Între 1990 și 2010 s-au făcut 13 eva­luări ale calității vieții populației pe eșantioane reprezentative naționale. Avem o imagine, sunt convins, unică în lume, a dinamicii calității vieții într-o perioadă dificilă a tranziției. Cu bani puțini, dar, totuși, cu resursele necesare, s-au făcut asemenea evaluări. După 2010, au dispărut aproape complet banii pentru cercetare empirică pe eșantioane naționale. Imaginați-vă, sociologul trebuie să meargă în realitatea socială, să discute cu oa­menii, să culeagă informații. În principal, bani de deplasare, nu foarte mulți. Dar, practic, nu mai există bani pentru aseme­nea cercetări. De atunci, stăm pe scaun la birou și privim realitatea prin geam. E foarte greu să faci astfel sociologie. To­tuși, facem ce se poate.

De la început am lansat un program de analiză și recomandare a politicilor sociale. Publicăm multe cărți, studii și articole. Am inaugurat un nou mod de difuzare a științei: Rapoartele sociale ale ICCV. Din 1990, Institutul a realizat aproape o sută de rapoarte.

Avem, din 1990, două reviste științi­fice: Calitatea vieții. Revistă de politici sociale și Sociologie românească. De 8 ani, am creat o platformă de eseuri și discuții publice pe temele fundamentale ale științelor sociale și ale societății ro­mânești: România socială. Anual se pu­­blică aici peste 100 de articole. Și sunt multe mii de cititori din țară și din străinătate. Și mai facem și altele.

Românii, în 2023, sunt cei mai nemulțumiți din UE

Au românii, în majoritatea lor, o viață de calitate?

Datele nu arată bine. Am în față ultima formă a cărții la care lucrez: România în criză.

Invoc observațiile pe care le-am făcut în decembrie 1989. Ca sociolog, am fost în stradă în decembrie ’89. Am fost im­­presionat. Oameni în stradă emoționați și fericiți. Un sentiment colectiv de eliberare și frăție. O doamnă, vânzătoare la un magazin, făcea sandviciuri și le oferea celor din stradă, trecătorilor. Desigur, fără bani. Oamenii simțeau nevoia să fie în stradă. Optimism. Nu se știa ce va fi și nu era momentul de a gândi la viitor. Dar era certitudinea că va fi bine. Asta a în­semnat revoluția.

Sunt jenat că unele persoane tot re­­petă: „Ce, aia a fost revoluție?“, „A fost manipulare“… Dar revoluția era fericirea oamenilor și sentimentul colectiv de eliberare. Cei din stradă au trăit revoluția.

Ce s-a întâmplat după a fost o schimbare radicală.

Cu privire la imaginea stării de spirit a românilor. 1990, cred prin septembrie. Datele: se depășise entuziasmul Revoluției, îndoieli și conflicte. Dar, totuși, o stare de spirit pozitivă. Din 1991 până în 2010: starea de spirit a românilor, predominant negativă. Oamenii nemulțumiți de politicieni, de conducere, de calitatea vieții obținute „după revoluție“. Interesantă, o observație: singura sursă de echilibru și satisfacție importantă a vieții este familia. Calitatea vieții oamenilor este ruptă între familie, un mediu pozitiv, și societatea prăbușită în jurul ei. Este starea omului de pe stradă, care s-a întors la viața lui cotidiană și a găsit o stare chiar mai proastă decât înainte. O stare generală de dezamăgire reiese din toate datele noastre. Ce s-a întâmplat după 2010? Ne spun datele din sondarea opi­niei publice făcute de institutele românești, dar și de institutele Uniunii Europene. Românii, în 2023, sunt cei mai ne­mulțumiți din UE, „mai mult chiar decât bulgarii“.

Un alt lucru, și el important, este lupta împotriva pasivității bazate pe resemnare

Ce putem face, noi, oamenii obișnuiți, pentru a avea o viață de calitate?

Cred că marea majoritate a oamenilor încearcă, în condițiile existente, să-și facă o viață cât mai bună. Stilul de viață este un instrument vital al calității vieții. Înțelepciunea de viață este un factor esențial.

Dar un alt lucru, și el important, este lupta împotriva pasivității bazate pe re­semnare. E nevoie ca oamenii să acțio­neze, în primul rând colectiv. Să schimbe lucrurile. Pare o vorbă goală. Da și nu. Este singura șansă. Soluția nu vine din afară. Altfel, vom trăi într-o lume a războiului continuu unul împotriva celorlalți pentru puținele resurse existente. E o în­țelepciune: lupta poate aduce mai multe bunuri, dar nu fericire.

E nevoie să discutăm mult mai mult despre marile probleme comune, nu în stilul dezamăgirii, ci al comunității active, să încercăm împreună să facem ceva…

Educația modelează stilul de viață al oamenilor

Ce rol are educația în formula calității vieții?

Educația oferă cunoaștere, informații și capacități de gândire. Dar mai oferă încă ceva foarte important: modelează stilul de viață al oamenilor. În școală ni se oferă oportunitatea de a avea acces la va­­lorile culturii. Suntem oameni nu numai dacă știm să vorbim, să mâncăm… Suntem oameni pentru că suntem la nivelul omenirii actuale. Pentru asta trebuie să dobândim capacitatea de a „accesa“ va­­lorile culturale acumulate. Uneori se în­țelege prin intelectual cel care are o profesie non-manuală. Poate că această de­­finiție era valabilă în trecut. Accesul la cultură nu mai e legat numai de muncă. Există un stil de viață „intelectual“: capacitatea și interesul de a te bucura de cultură. Școala ne face pe toți intelectuali, indiferent ce profesie vom avea. E prea mult să spunem că școala ne face „om“?

Componenta culturală este o sursă pozitivă foarte importantă a vieții de calitate. Luând în considerare acest aspect, este important ca, în procesul educațional, să fie luată în considerare nu numai transmiterea de cunoștințe și pregătirea pentru o profesie, dar și oportunitatea școlii de a forma un stil de viață sursă a calității vieții.

Educația poate fi și o sursă negativă a vieții. Ea poate forma „persoane unilaterale“, o centrare excesivă pe o componentă a vieții în detrimentul celorlalte, și astfel distorsionează viața. Poate că o asemenea afirmație va fi contestată. Eu propun un test: să vedem care este riscul patologiilor psihice, al însingurării, al alienării de ceilalți și de societate… Învățământul duce la fericire. Nu la sinucidere. Învățământul prost poate însă să o facă.

Elitismul este un risc al școlii. Elitismul sparge oamenii în elite și „rebuturi“ ale școlii. Prin definiție, în „elite“ sunt în jur de 10%. Dar restul? Este un risc ca școala să inducă această viziune elitistă. Sunt profesori care induc sentimentul de incompetență dacă elevii nu se plasează la nivelul elitelor. Școala trebuie să educe pentru o pluralitate de stiluri de viață. Și absolventul, care și-a ales un stil de viață, trebuie să iasă din școală cu sentimentul că a ales bine viața sa, că a învățat ce trebuie pentru viața pe care a ales-o și că a ieșit din școală un premiant. Toți trebuie să fie premianți în proiectul lor de viață. Elitismul polarizează și marginalizează. Este o sursă a polarizării sociale. Educația din școala noastră nu cred că este su­­ficient de diversificată pentru diversitatea vieții.

Eu cred că școala trebuie, pe lângă ce face, și face bine, să promoveze o diversitate de stiluri de viață, cu un nivel ­cultural ridicat al tuturor absolvenților săi, nelegat neapărat de profesii intelectuale de vârf. Dacă nu o face, școala poate produce tineri frustrați, ostili culturii, cu sentimente de marginalizare. Cred că aceste aspecte trebuie să le analizăm cu multă atenție.

Educația trebuie să pregătească pentru viață

Pentru a vorbi de calitatea vieții, tre­buie să discutăm și despre calitatea educației. Ce înseamnă educație de calitate?

Aș vrea să adaug ceva. Am senzația, poate greșesc, e ceva care nu e în regulă în funcționarea școlii actuale. Educația de calitate, desigur, trebuie să aibă un ni­­vel profesional foarte ridicat. Și, din acest punct de vedere, situația nu e rea. Profesorii trebuie să fie personalități care să ofere elevilor sentimentul de profesionalism, de cunoaștere solidă. Am senzația că școala nu-și pune suficient ca unul dintre obiectivele prioritare să educe pe tineri nu numai pentru profesie, pentru „concursuri“, dar și pentru viață. Să formeze oameni în completitudinea conceptului de om la nivelul istoriei și mai ales al culturii. Prin ce știu și prin felul cum trăiesc.

Dacă e să vorbim despre deficitul de calitate a educației, principala cauză nu este școala, ci societatea. Educația tre­buie să pregătească pentru viață. Pentru care viață? Societatea în care tinerii intră trebuie să fie o societate care oferă tuturor oportunități atractive, o societate do­­minată de corectitudine și de morală și, desigur, abundentă de oportunități. Societatea actuală este destul de confuză, cu multe probleme… Cred că aceasta e o problemă și a educației: pentru ce pregătesc profesorii?

Poate sunt puțin idealist. Dar cred că profesorii trebuie să știe nu numai disciplina lor. Ei trebuie să înțeleagă bine so­cietatea în care tinerii vor intra. Și aici e o problemă. Dacă educația ar pregăti doar pentru societatea așa cum este acum ar fi o eroare. Școala trebuie să-i formeze pe tineri și pentru societatea „așa cum ea trebuie să fie“. Tinerii trebuie formați ca factori activi ai societății viitoare, așa cum ne-ar plăcea ca ea să fie.

Trebuie să înțelegem criza educației pentru a putea să facem educația mai bună

Care sunt problemele, dificultățile și vulnerabilitățile sistemului nostru educațional?

Desigur, nu numai societatea, dar și școala este în criză. Trebuie să înțelegem criza educației pentru a putea să facem educația mai bună. Factorii de care de­pinde ieșirea sistemului educațional din criza actuală sunt însă mai mult externi.

Primul este pentru ce fel de societate produce educația. Societatea românească este într-o criză profundă și nu știm ce fel de societate trebuie să avem și nici ce societate va fi atunci când tinerii vor in­­tra în ea. Nu putem să cerem profesorilor să ne lămurească ei.

Al doilea factor cu mari probleme este statul. Dacă vrem un „stat mic“, adică în fapt un „stat gol“, care nu face altceva decât să administreze funcționăresc societatea, el nu are nevoie de prea multă educație. Statul a vrut o școală tot mai săracă, cu bani tot mai puțini. Adică o școală tot mai modestă. Cei care vor o educație bună, să meargă la școli private sau, și mai bine, în străinătate. Cu o asemenea mentalitate vom avea o școală publică subdezvoltată.

De abia al treilea factor, care este produsul primilor doi factori, îl reprezintă profesorii. Cum să fie ei dedicați pentru această educație dacă au bani doar pentru covrigi?… În ciuda situației precare, ei, mulți dintre ei, fac eforturi care trebuie apreciate. Acum, datorită curajului lor de a-și cere nu numai drepturile pentru via­ța lor personală, ci și pentru condițiile necesare unui învățământ de calitate. Acum vom putea să le cerem mult mai mult.

Școala trebuie să aibă două niveluri de evaluare

România ocupă primul loc în Europa la analfabetism funcțional. 42% dintre elevii români, deci aproape jumătate, sunt afectați de fenomen. De ce această situație?

Adesea mă întreb: totuși, în câțiva ani de școală, copiii nu învață să scrie și să citească? Chiar nu învață nimic? Sau învață un „ghiveci“ de cunoștințe, dar se trece peste lucruri elementare? Și dacă pe acestea nu le știu, degeaba învață altceva. Cred că școala trebuie să aibă două niveluri de evaluare: primul, să știe lu­­crurile elementare. Să le știe bine. Și după aceasta e bine să învețe lucruri mai complicate. Am văzut elevi care se căznesc să învețe lucruri pe care le înțeleg doar pe jumătate sau deloc. Și asta, cred, pentru că se trece peste goluri rămase neacoperite. Și învață ca să ia note, nu ca să știe. Ce se învață așa se uită repede. Și copierea mai e în școli?

Profesorii vor să fie respectați de guvernare, de copii și colectivitate

De ce au ieșit profesorii în stradă?

Profesorii au ieșit în stradă. Și m-a pus pe gânduri faptul că ei, în ciuda presiunilor, au vrut să rămână în stradă. Gu­­vernarea nu a înțeles nimic. Cred că și profesorii doar intuiau de ce nu mai vor să se întoarcă în școală.

Desigur, ei vor un salariu nu numai decent, dar și demn. Vor să fie respectați de guvernare, de copii și colectivitate. Cum să respecți un profesor cu un covrig în mână? Ei vor de la guvernare să li se dea profesia de profesor pe care guvernarea a ignorat-o și, clar, nu a înțeles-o. Ce li se oferea? Să se întoarcă la școală de astă dată cu 2 covrigi.

Profesorii cred că au înțeles că de fapt ei voiau o altă societate. Dar de asta nu li s-a dat nimic. Și acum se întorc la școală cu dezamăgirea cu care au intrat în grevă, dar și realizând că sunt puternici.

Este o criză a profesiei didactice, a școlii și a statului

Din păcate, catedra nu mai atrage, absolvenții cei mai buni aleg alte scenarii de dezvoltare. Motivația profesională a celor din sistem este scăzută, blazarea, rutina fac parte din realitatea școlii. Se poate vorbi de o criză a profesiei didactice?

Desigur. Este o criză a profesiei didactice, a școlii și a statului, care s-a dovedit că nu este interesat de școală.

Ce s-a petrecut în stradă a fost un lu­­cru foarte important. Părinții, elevii, „lu­mea reală“ au fost solidari cu profesorii, chiar împotriva intereselor lor imediate.

Drama este că ne confruntăm cu un stat care nu înțelege rolul social al educației și asta este o cauză a crizei profesiei.

Meditația afectează calitatea vieții

Meditațiile particulare constituie un fenomen educațional și social de amploare, care formează un sistem de învățământ paralel. Este normal să fie așa? Care sunt cauzele acestei stări de lucruri?

Meditațiile sunt un cancer al școlii și al societății. Efectele sunt multiple: de­gradarea școlii ca instituție, degradarea motivației elevilor, dar și a profesorilor, polarizarea socială a elevilor. Din școală se produce o diferențiere socială: cei care fac meditații și cei care nu fac meditații.

Meditația este un factor de sărăcire. Populația plătește pentru ineficiența școlii. Și din cauza meditațiilor suntem mai săraci. Mă întreb cum trăiesc familiile care trebuie să cheltuiască enorm pentru meditații. Meditația îi împiedică pe oa­meni să aibă o viață de familie echilibrată. Da, meditația afectează calitatea vieții. Nu numai economic.

Dar elevii meditați știu mai mult? Da, unii da. Au profesori mai buni. Dar și învață mai mult nu ca să știe, ci să ia note și un test. Și, în plus, nu se dezvoltă sufi­cient capacitatea și interesul de a învăța. Se așteaptă să li se spună. Nu se dezvoltă capacitatea de a căuta informații în mod independent, de a-și face proiecte de dezvoltare. O societate educată nu este o societate cu o mulțime de meditatori, ci cu o școală bună și, cel mai mult, cu tineri cu dorința și capacitatea de a se educa.

Tratarea cauzelor violenței și mai ales prevenția sunt încă ignorate

Pe alt plan, o problemă a școlii de azi – și a societății, în ansamblul ei – o constituie violența. La nivelul educației, violența se manifestă într-o di­versitate de forme: bullying, agresiuni de limbaj, acte de violență psihică și fizică etc. Care sunt cauzele ei și care pot fi soluțiile de combatere?

Este șocantă creșterea violenței, și mai ales a celei în școli. De regulă, ea este tratată mai mult ca având cauze individuale. Sunt angajați în tratarea violenței psihiatri, psihologi, asistenți sociali. Foarte bine, dar numărul lor este extrem de redus, mai ales în sistemul public. Tra­tarea cazurilor individuale este, indiscutabil, foarte importantă, dar succesul pe plan general este structural limitat. E ne­voie de o viziune globală. Trebuie să ne întrebăm nu numai de ce Ionuț sau Adina sunt violenți. Să ne întrebăm de ce în so­cietatea actuală, nu numai în România, dar și în Occidentul dezvoltat, violența tinerilor devine o problemă. Tratarea ca­­uzelor violenței și mai ales prevenția sunt încă ignorate. Nu există o viziune a violenței ca fenomen social.

O societate este bună dacă oferă tuturor oportunități reale să fie toți câștigători într-un domeniu sau altul

Ce ar trebui făcut la nivelul politicilor educaționale și al sistemului pentru a dezvolta o educație de calitate? Care ar trebui să fie prioritățile pentru edificarea unui învățământ efi­cient, performant și competitiv la nivelul sistemelor din țările cu educație avansată?

Problema este că ar trebui să facem atâtea lucruri, dar și mulțimea probleme­lor și sărăcia resurselor ne blochează. Nu mai știm ce trebuie să facem și ce putem să facem.

Politicile educaționale sunt desigur o variabilă strategică. Acționând aici, cu siguranță vom obține rezultate vizibile. Problema e vastă și de aceea e greu de ales ceva.

Aș vrea să spun câteva cuvinte despre o problemă care mă preocupă în ultimul timp: competitivitatea. Competiția e bună. Dar să fim atenți și la efectele ei.

Vreau să iau un exemplu pentru a cla­rifica această idee care nu este nici pentru mine foarte clară. Sportul. Avem câștigători și îi premiem. Competiția și performanțele au efect pozitiv asupra stării noastre de spirit. Ne plac performanțele. Dar orice competiție are și pierzători. Ce se întâmplă cu pierzătorii? În sport, lu­­crurile sunt simple. Ei sunt pierzători în competițiile sportive, nu în societate. Cei care realizează că nu au vocația să facă performanțe în sport pot avea experiența „pierderii“ unei competiții sau a alteia. Nu e o nenorocire. Merg în alte domenii de activitate. Nu rămân pe viață pierzători în sport. Societatea are o mulțime de activități. Eu cred că o societate este bună dacă oferă tuturor oportunități reale să fie toți câștigători într-un domeniu sau altul. Să fie toți performeri. O competiție punctuală, dar nu o competiție globală în societate. Altfel, societatea va fi împărțită în câștigători și pierzători. O școală se diferențiază în câștigători, cei 3-5 dintr-o clasă și restul sunt pierzători? Nu e în regulă. Asta e o problemă gravă a școlii actuale. Produce o masă mare de pierzători ai educației. Nu e vorba de „re­­petenți“. Aceștia nu prea există. Cei „cu note slabe“ sunt însă o problemă. Ei riscă să iasă din școală ca pierzători ai școlii.

Poate o școală să aibă doar câștigători și niciun pierzător? Cred că da, dacă oferă o pluralitate de sfere în care fiecare elev, în funcție de proiectele și capacitățile sale, le poate realiza „la vârf“. Performanța unuia nu este împotriva celorlalți. Dar nu mai vrem competiție? Competiții în multe direcții. Mai puțină competiție cu ceilalți, ci competiție cu tine însuți.

Nu poți să înveți dacă nu mergi la cursuri și seminare

Cum vedeți învățământul universitar românesc din punctul de vedere al calității educației și cercetării? Care considerați că sunt problemele cele mai importante ale acestuia?

Sunt multe probleme pe care ar trebui să le analizăm cu toții. Cred că prima problemă a învățământului superior românesc actual este combinația dintre învățământ și munca studenților. Combinația trebuie să fie productivă. Munca este o experiență importantă. Ea este bună, dar nu dacă este în defavoarea în­vățământului… Nu poți să înveți dacă nu mergi la cursuri și seminare. Dacă nu ci­tești, dacă nu iei parte la viața de student. Munca excesivă poate crea un învățământ superficial.

Am impresia că, dacă este să evaluăm calitatea absolvenților actuali, poate mă înșel și cer scuze, putem înregistra chiar un anumit regres. Sunt ceva mai slab pregătiți și, ce este mult mai important, nu au o orientare suficientă pentru autodezvoltare.

Ar trebui să discutăm despre diversificarea sistemelor universitare

Ce ar trebui întreprins pentru creșterea calității și eficienței învățământului superior? Ce soluții ați vedea pentru ca universitățile românești să devină mai bune, mai vizibile, să urce în clasamente?

Întrebarea este extem de importantă. Dar ea cuprinde o capcană. Toate universitățile trebuie să facă eforturi pentru „a urca în clasament“. Care clasament? Există doar un singur clasament? Ne gândim la universitățile care au ca obiectiv dezvoltarea științei. Dar nu sunt universități care își asumă o altă misiune? De exemplu, să formeze specialiști „practicieni“. În acest caz, accentul cade pe aplicarea științei, nu pe dezvoltarea acesteia.

Pe scurt, ar trebui să discutăm despre diversificarea sistemelor universitare. Cu privire la criteriile actuale de evaluare a corpului profesoral, și am în minte do­meniul meu al sociologiei, intervine în­­trebarea: la vârf, în ce domeniu, universal sau local? Sociologia este o știință „universalistă“ cred că doar în producție, să zic, de 10%. 90% sociologia este știința „locului“ unde sociologul trăiește. Sociologia românească este cel mai mult sociologia realității românești.

„Criteriile de evaluare“ a universităților trebuie să țină seama de diversitatea misiunilor universitare. Performanța trebuie să utilizeze criterii diversificate de performanță. Utilizarea unui singur set de criterii valabil pentru toate universitățile distorsionează procesul universitar. 

Jocul digital poate crea dependență și deturnare a interesului de la educație

Copiii, tinerii de azi nu prea mai ci­tesc, noile generații se îndepărtează tot mai mult de universul cărții și al lecturii. În același timp, tehnologia digitală, mediul virtual îi acaparează cu totul… Cultura lor generală, orizontul cunoașterii sunt tot mai restrânse. Cum pot fi atrași spre lectură?

Eu aș distinge între două paliere ale problemei puse de dumneavoastră.

Pe de o parte, este problema impactului tehnologiei. Tehnologia se schimbă rapid și, cu ea, și mijloacele de comunicare. Nu știu ce se va întâmpla peste 20-30 de ani cu cartea. S-ar putea să avem surprize.

Pe de altă parte, întrebarea dvs. îm­pinge discuția în altă sferă: tentația de a alege nu între „tehnologii“, ci între învățare și joc. Jocul digital poate crea dependență și deturnare a interesului de la educație, știință, cultură și chiar, care este tot atât de grav, de la viață socială. Este tocmai ce ați sesizat dvs.: „însingura­rea, autismul social, preluarea unor mo­dele de comportament violente, ano­mice, confuzia planurilor existenței, amestecul dintre virtual și real etc.“.

Ce e de făcut? Cred că trebuie să ve­­dem problema ca o competiție între jocul rudimentar care plafonează și jocul cu grad ridicat de complexitate: cunoașterea, creația, consumul de cultură. Va fi dificil. Dar soluția este să facem cel puțin tot atât de interesante și activitățile uma­ne complexe. Să fie, de exemplu, consumul de cultură ca un joc, chiar și mai tentant.

Se produce o schimbare în orientarea de valoare a comunității

Cum este societatea românească din punctul de vedere al valorilor?

Cred că se produce o schimbare în orientarea de valoare a comunității. Re­voluția a adus schimbări fundamentale în societatea noastră. Mult timp însă do­­mină o orientare neoliberală: economia devine mondială. Interesele economice naționale sunt subordonate logicii sistemului economic mondial.

Un test. Se produce o scindare în co­munitate. Omul obișnuit, salariații în primul rând, contribuie la bunăstarea co­­lectivă: impozite și contribuții pe care trebuie să le respecte cu strictețe. În sistemul public, un larg segment al popu­lației are o responsabilitate pentru promovarea interesului colectivității. Munca este orientată prosocial. Capitalul, se pare, nu are o orientare prosocială și nici națională. Se tot repetă: interesul lui este doar profitul. El nu are și o responsabilitate socială? Un mare bogat poate da din când în când un ban unui cerșetor. Asta nu înseamnă orientare prosocială. Poate cel mult morală. Prin legea actuală, care există doar în câteva țări subdezvoltate, impozitarea este egală indiferent de ve­­nit. În fapt, cum estimează specialiștii, impozitarea „egală“ este de fapt ­regresivă. Pentru un venit de un milion de lei, 17% este nimic. Pentru cel cu un venit de 2.000 de lei, impozitul de 17% reprezintă 340 lei; asta poate să-l determine să sară peste câteva mese.

Dar asta e doar ce spune legea. În rea­litate, inegalitatea este mult mai mare. În discuțiile publice, circulă cazuri despre „bogați“ care evită impozitarea.

Am dat doar o situație. Faceți foarte bine că puneți în discuție această temă. Ar fi foarte interesantă o dezbatere largă pe problema valorilor societății actuale.

Moralul tinde să dispară din viața noastră cotidiană

Cum se explică din punct de vedere sociologic declinul în materie de va­­lori și repere morale, în relaționare, empatie și solidaritate la nivelul lumii noastre de azi?

Puneți numai întrebări, e drept foarte importante, dar extrem de complicate. E greu să răspunzi simplu la probleme complexe care, și pentru mine, nu sunt suficient de clare. Aveți dreptate că mecanismele morale (valorile morale și evaluarea morală a comportamentului) sunt marginalizate. Moralul tinde să dispară din viața noastră cotidiană.

O explicație, nu singura: există tentativa de a înlocui totul cu justiția, mai pre­cis cu instituția juridică. Nu mai putem judeca un comportament: trebuie ca justiția să se pronunțe. Dacă nu s-a pronunțat încă, trebuie să așteptăm. Și justiția se pronunță. Asta este. Nu prea înțelegem care este explicația, deci trebuie să nu mai judecăm. Judecarea morală este în­­locuită de verdictul justiției. Tradițional, membrii colectivității judecau în permanență moralitatea comportamentelor. Era un fundament al solidarității. Sistemul juridic ne împinge, dacă este excesiv, în pasivitate morală. Nu te poți pronunța, adică nu poți judeca tu, nu te poți pronunța, ci justiția o va face. Asta duce la izolare, la separarea omului de lumea valorilor, cel puțin de valorile morale. Vedeți, morala este dreptul și datoria omului de a judeca moral orice acțiune umană. Și dacă justiția se pronunță in­­corect? Nu poți să o contești.

Mass-media poate încerca să orienteze gândirea umană

Mass-media au o influență majoră asupra societății noastre. Multe programe de televiziune promovează agresivitatea, violența, vulgaritatea, rețete îndoielnice ale succesului, false valori și modele… Cum ați evalua efectele sociale ale acestei influențe?

Tot ce spuneți este absolut corect. Mass-media poate încerca să orienteze gândirea umană. Să o manipuleze. ­Desigur, există și un antidot: varietatea mass-mediei. Dar consumul de mass-media este făcut de o persoană izo­lată și pasivă. Receptorul de mesaj are puține șanse să intre într-un proces de comunicare. În scaunul lui riscă să rămână tăcut și singur.

Este și o altă problemă: ce fel de consum stimulează mass-media? Cel dorit de spectator? Fals. Se promovează consumul finanțat: consumerismul, bunurile de cumpărat. Consumul cultural, științific este și el, dar mai degrabă marginal. E nevoie de o politică mai fermă de orientare a mass-mediei în interesul „consumatorului“.

Să iau un exemplu? Exemplele umane difuzate sunt din zona bogată în ipostaze consumeriste. Mai ales fetele/femeile frumoase cuplate cu oameni bogați. Și ahtiate după modă. Sunt prea dur? Poate, dar…

Acesta este tipul omului modern?

O mentalitate de un pragmatism de­­seori rudimentar, tot mai extinsă, favorizează succesul material, binele concret și rapid, iar, în materie de „educație“, „școala vieții“ în defavoarea educației din școală… Cât de mult contează educația în existența individului? Ce rol are educația în procesul de dezvoltare al societății, în evoluția acesteia spre un nivel de civilizație european?

Ideea de succes material ne poate orienta într-o anumită direcție. De exemplu, material în opoziție cu spiritual. Desigur. Dar motivul profund este succesul iluzoriu al consumatorului, care poa­te deveni robul consumului motivat de interesul economic al celui orientat de profit, nu de dezvoltare umană prin consum. Desigur, consumul rapid: ai bani, cumperi, consumi și arunci și te eliberezi pentru a merge din nou în magazin și cumperi de câți bani ai. Acesta este tipul omului modern? S-a scris foarte mult despre cultura consumerismului.