Doi ani de pandemie au însemnat și o imersie directă a învățământului tradițional românesc în învățământul online. Nimic nu a pregătit această etapă (așa cum s-a întâmplat în alte țări unde proporția digitalizării era mult mai mare la momentul „Zero“). A fost necesar sau nu acest demers? Sunt destule voci care remarcă acum faptul că decidenții s-au grăbit, că a fost indusă panica și nu s-a analizat caz cu caz și școală cu școală. A fost anulat, cel puțin pentru o perioadă, principiul asigurării din curriculum care spune că nu implementezi o schimbare până nu te asiguri că ai cum să o pui în practică. Așa au apărut situații de compromis, profesori care duceau fișele de lucru ale elevilor la magazinul sătesc de unde le luau părinții elevilor și le aduceau completate a doua zi când profesorul revenea pentru a le recupera și evalua. De altfel, cercetările au pus acest aspect de mult timp în evidență: un studiu din 2014 a constatat că „studenții din familii cu venituri mici nu au avut o instruire egală în citirea, raționamentul și discursul online (adică capacitatea de a găsi, evalua, integra și comunica informații online) în comparație cu studenții din familii mai bogate“ (Leu, Forzani, Rhoads, Maykel, Kennedy, Timbrell, 2015). În timpul învățământului online, o perspectivă similară (de data aceasta între elevii cu note bune și cei cu rezultate slabe la învățătură în învățământul tradițional) s-a observat și în România în studiul desfășurat de noi (Botnariuc și colab. 2020).
Pe de altă parte, perioada de învățământ online (acolo unde el a fost posibil) a însemnat o fereastră deschisă pentru copiii care nu mai utilizaseră tehnologia în scopuri didactice, o certificare pentru profesori a faptului că au suficientă flexibilitate și capacitate de adaptare, o ocazie pentru părinți de a cunoaște ce se întâmplă la școală (atunci când deveneau spectatori, cu voie sau fără voie, la orele copiilor lor).
Totuși, tehnologia a adâncit o prăpastie care se pornise oricum de câțiva ani: îndepărtarea oamenilor (și a elevilor, implicit) de carte, de plăcerea lecturii, de răbdarea și pasiunea de a „devora“ pas cu pas aventura unor personaje cuprinse în rânduri scrise și nu ilustrate în ecranele computerelor. Acest fenomen a devenit evident din momentul în care Prensky (2001) a vorbit pentru prima dată de nativii digital și de lipsa lor de răbdare, de tendința de a sări direct la concluzii, la final.
Se întâmplă cu adevărat o transformare sau este doar o modă care o să treacă la un moment dat?
Unii autori (vezi și Margalit, 2018) aduc argumente în acest sens. Spre exemplu, extrem de interesant pune autorul citat problema în momentul în care observă că „în trecut (acum aproximativ 63 de milioane de ani), corpul nostru producea o enzimă care genera singură vitamina C. La un moment dat, am început să consumăm vitamina C din citrice, așa că nu mai aveam nevoie să o producem singuri, iar acum capacitatea de a produce vitamina C a dispărut“.
Ne adaptăm la ceea ce se întâmplă în jur? Cum vor arăta generațiile viitoare? Se aplică o astfel de perspectivă biologică și la alte elemente, care țin de competențe sociale, spre exemplu? Autorul pune punctul pe „i“: „În mod similar, studiile arată că astăzi, ca urmare a faptului că ne bazăm pe aplicațiile de navigație GPS, regiunile creierului nostru responsabile de navigare și orientare spațială încetează să mai răspundă. În plus, de când am început să stocăm numere de telefon pe dispozitivele noastre mobile, folosim mai puțină memorie pe termen lung“.
Ceea ce profesorii au observat de multă vreme este acum confirmat de studii. Memoria pe termen lung este mai puțin utilizată de către generațiile care vin din urmă, memorie pe care învățământul tradițional se baza. Lucrurile se află, de fapt, într-o creștere progresivă, amețitoare. Nu mai este vorba despre milioane de ani până ce apar astfel de schimbări, vorbim despre zeci de ani! Internetul intră complet în viața fiecăruia dintre noi și produce schimbări: acestea au fost la început comportamentale, dar acum avem de-a face cu transformări la o altă magnitudine!
Astfel, Hicks (2011) aduce în atenția cititorilor săi un studiu comandat de compania de securitate pe Internet AVG. Această cercetare a evidențiat un fapt șocant: copiii încep să aibă o prezență online înainte ca unii dintre ei să se nască. Este vorba despre un studiu în Statele Unite ale Americii, unde aproape o treime dintre copii (34%) au o naștere digitală înainte de data nașterii lor reale. Cum se întâmplă acest lucru? Părinții postează ecografiile (de când copilul se află încă în burtica mamei) pentru ca mai apoi să vedem că, de data aceasta la nivel mondial, 81% dintre copiii cu vârsta sub doi ani au deja un profil digital (Hicks ne spune că în Statele Unite ale Americii ajungem la un amețitor 92%).
Un alt studiu a demonstrat că adolescenții trimit 6.000-8.000 de mesaje pe lună, în medie (Castelloe, 2016). Nu este deloc surprinzător acest lucru atât timp cât, potrivit unui sondaj recent Pew Research Center, 95% dintre adolescenții din Statele Unite ale Americii declară că au acces la un smartphone și 45% spun că sunt online aproape constant (Jiang, Anderson, 2018).
Este acest aspect un lucru bun sau un aspect negativ? Depinde de cât de mult și cât de des o să fie folosită tehnologia.
Tehnologia a adus multe aspecte pozitive în viața noastră. Milioane și milioane de informații se află doar la un click distanță și, da, toate cărțile lumii sunt disponibile acum oricui. Mai bine spus, așa cum remarca Blau (2011), „Vom deveni cu toții mai «alfabetizați» pe internet!“.
Atunci, de unde această teamă de tehnologie? Lucrurile sunt mai clare atunci când ne referim la abuzul de tehnologie și la dependența de aceasta. Tehnologia ajută dacă nu este utilizată în exces (ceea ce a și adus în literatura de specialitate termenul de „dietă digitală“). Așa cum nu trebuie să facem exces la consumul de „zahăr, sare și grăsimi“, nici în cazul tehnologiei abuzul nu este de dorit.
Prin urmare, atunci când folosim tehnologia cu atenție și discernământ, cercetările spun că „adolescenții care folosesc mai des internetul au mai mulți prieteni din lumea reală și interacțiuni sociale mai puternice“ (Barber, 2015). În schimb, dacă facem exces de tehnologie, alte studii au demonstrat că tehnologia se poate „asocia cu obezitatea, comportamentul agresiv, tulburările de somn, problemele de atenție și performanța școlară slabă“ (Toyma, 2019).
Ne aflăm într-un carusel care se învârte din ce în ce mai repede și nu apucăm să știm unde suntem și ce trebuie să facem. Mai simplu spus, citând literatura de specialitate, putem spune că „tehnologia se dezvoltă mai repede decât societatea căreia i se impune, iar societatea este lăsată să o «prindă din urmă» pentru a face față efectelor tehnologiei“ (Reed, 2022). O astfel de perspectivă duce, simplu, la o „împărțire“ a lumii între „tehnofili și tehnofobi“ (Plante, 2012).
Nu este bine nici să ne temem de tehnologie pentru că progresul societății stă în ea și, cu siguranță, viitorul o să aducă mai multă tehnologie, nu mai puțină. Nu este bine nici să o „îmbrățișăm“ fără discernământ, fără a studia ce schimbări aduce în comportamentul nostru, al tuturor. Elevii pot citi acum orice carte pe internet, dar, tributar platformelor de streaming, o să caute să „dea înainte“, să sară peste secvențele „plictisitoare“. Se citește din ce în ce mai puțin, se caută esența și culoarea. Se poate adapta cartea, așa cum este ea cunoscută tradițional, la o lume în care rețelele sociale tind să diminueze din ce în ce mai mult conținutul, să prioritizeze imaginea și ineditul în detrimentul complexității și studiului în profunzime?
Prof. univ. dr. Ion-Ovidiu Pânișoară – Universitatea din București
Articol integral publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 36
