Interesul major al copilului şi educaţia părinţilor

A acţiona „în interesul major al copilului“ a devenit o formulă stereotipă precum „educaţia, prioritate naţională“. Sună frumos în discursuri şi în angajamente şi arată bine scris pe site-uri şi pe afişe câte ceva de felul „investiţia cea mai durabilă este în oameni“ şi „copiii înainte de toate“. În realitate, din perspectiva unor adulţi, prioritatea şi supremaţia acordate copiilor apar ca negociabile şi aplicabile în linii mari, nicidecum indiscutabile şi fără excepţie. Mulţi (foarte mulţi) dintre astfel de adulţi sunt părinţi şi salariaţi ai sistemului educaţional, adică oameni încărcaţi cu sarcină şi cu datorie, inclusiv prin lege, de a pune copiii înainte de orice altceva sau de oricine altcineva. Fapte, situaţii, stări – accidentale sau fenomene recente şi individualizate ori devenite vechi şi extinse – arată lipsa oricărui interes din partea unor oameni mari faţă de cerinţe largi sau de moment ale educării, creşterii şi ocrotirii unor copii de care ei erau răspunzători în anumite situaţii sau în general şi pentru care ei au decis; practic, adulţii decid mereu, uneori, cu urmări grave, ireparabile. Cercetările, evaluările, eventualele sentinţe sunt de datoria celor calificaţi prin studii academice şi prin încadrare profesională să le aplice, însă aprecierile din perspectiva educaţiei şi a consecinţelor se pot face în sens mai larg.
Un tată şi-a cărat copiii – inclusiv la propriu, în spinare, prin locuri şi în condiţii primejdioase la limita catastrofei – de-a lungul anilor, până când unul dintre ei, crescând mare, s-a dus departe-n lume, iar celălalt s-a dus de pe lume; şi, sub aceeaşi comandă, s-a mai dus un copil şi încă unul a fost rănit. Considerând că-i educă şi-i căleşte, tatăl în cauză i-a băgat pe copii din ce în ce mai tare într-o formă de manifestare improprie, discutabilă instituţional, a eludat reglementări, cumva a căutat să obţină câştig material expunându-i – după cum spun şi scriu cei care ştiu carte în domeniu. Au spus şi au scris sporadic în urmă cu ceva timp, o fac insistent după ce drama s-a produs. Au fost ignoraţi atunci, sunt convocaţi de data asta. Aspectul este de iureş mediatic sub mereu reluata formă a datului cu părerea. S-a pornit o pretins obiectivă prezentare a poziţiilor pro şi a celor contra asupra angrenării copiilor în solicitări fizice puternice. Inevitabil – mai ales în condiţii de stăpânire precară a termenilor –, au apărut enormităţile, cum ar fi aceea că minorii victime erau „profesionişti“ în ceea ce au fost puşi să practice. Nu a contat că astfel a fost recunoscută şi promovată o veritabilă exploatare a muncii copiilor. Scurt spus, a fost, este întreţinută discuţia acolo unde nu trebuie să încapă discuţii, adică într-o problemă de educare, de pregătire pentru viaţă. Ca şi în alte împrejurări de acest fel, instituţiile autorizate şi însărcinate cu educaţia, cu protecţia copiilor tac sau, în cel mai bun caz, aşteaptă să vadă „dacă…“ şi „în funcţie de…“. Ba câte cineva din şcoală laudă „precocitatea“ şi „personalitatea“ copilului îmbufnat că nişte organizatori nu i-au permis accesul într-o acţiune periculoasă. În acelaşi timp, continuă entuziasmul deficitar educat faţă de creşterea câte unui „mic Hercule“, faţă de avântarea în curse auto şi moto la 11, 12, 13 ani.
Tot în chip de falsă punere faţă în faţă a poziţiilor este purtată aşa-zisa discuţie despre vaccinarea copiilor. Şi aici este găsit loc de discuţie, deşi ştiinţa, cartea, şcoala s-au pronunţat. Cel mult, ar fi normal să acţioneze educaţia, complementară legislaţiei. O deschidere la zi în acest sens este dezbaterea publică asupra proiectului Legii vaccinării. Discuţia asupra reglementării vaccinării este indiscutabil necesară. Ducerea discuţiei spre o dezbatere asupra binelui sau „răului“ de pe urma vaccinării înseamnă însă deturnare în toată regula. Deocamdată, nici în această dezbatere vocea şcolii nu se aude pe măsura autorităţii acesteia, chiar a unui ascendent asupra părinţilor, pe care şcoala ar fi în măsură să-l revendice, măcar în situaţia de faţă.
În aceeaşi zonă a interferenţelor şcolii cu familia în decizia asupra binelui copiilor se situează o altă reglementare apărută – în sfârşit – în actualitate: legiferarea OUG nr. 72/2016 privind aprobarea Programului-pilot de acordare a unui suport alimentar pentru preşcolarii şi elevii din 50 de unităţi de învăţământ preuniversitar de stat. Este de apreciat că legiferarea s-a făcut, însă nu e de trecut cu vederea că anunţul cum că „potrivit prevederilor, pentru anul şcolar 2016-2017, copiii din cele 50 de grădiniţe şi şcoli vor beneficia, în mod gratuit, pe perioada anului şcolar în curs, de…“ vine când anul şcolar se termină.
De-a lungul anilor au fost situaţii în care interesul major al copilului s-a văzut nu numai băgat în seamă cu întârziere, ci şi ignorat de adulţi cu o naturaleţe tragică. Aşa au fost desfiinţate şcoli, spitale, tabere, cluburi, spaţii de joacă etc. şi au fost anulate facilităţi pentru acces la servicii, manifestări, activităţi cu importanţă pentru educaţie şi dezvoltare. Or, a tăia din ceea ce este (şi) pentru copii, a-i transfera pe aceştia în categoria primitoare nediferenţiat a beneficiarilor, asta înseamnă curată lipsă de educaţie a adulţilor pentru protejarea interesului major al copilului.
Florin ANTONESCU