În cărțile lui Andrei Pleșu, tentația fragmentarității se unește cu spiritul de finețe și cu un demers analitic impecabil. Andrei Pleșu și-a ilustrat verva ideatică în domeniul eticii (Minima moralia), eseisticii filosofice (Limba păsărilor), al criticii de artă (Călătorie în lumea formelor, Pitoresc și melancolie, Ochiul și lucrurile), al co­mentariului actualității (Chipuri și măști ale tranziției, Note, stări, zile, Despre frumusețea uitată a vieții) sau al eseului de anvergură teologică (Despre îngeri, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste). Personalitatea lui Andrei Pleșu e configurată din fecunde raportări la istoria artei, din asimilarea experienței teoriei artelor, dar și din fervoarea ideației filosofice, astfel încât particularitățile discursului conțin ingrediente de tipul oxi­moronului: rigoare, sobrietate, acuratețe, dar și voluptate a unei scriituri „îndrăgostite“, empatice, fascinante, menită să reveleze disponibilități dintre cele mai ascunse, mai greu de perceput ale „obiectului“ de studiu. De altfel, eseistul își distribuie atenția, cu egal interes asupra reliefului lumii reale, cu sinuozitățile ei flagrante, dar și asupra haloului de imaginar al operei de artă, sesizând, dincolo de suprafețele lucrurilor disparate, realitățile ultime care le unesc în adânc, în filigran, acele esențe ale naturii lor ultime, inalterabile.

În multe dintre textele sale, Andrei Pleșu a resimțit tentația definirii de sine, în orizontul cunoașterii și al vieții, ­printr-un exercițiu autoscopic implicit sau explicit, precum într-o pagină din Jurnalul de la Tescani, despre scrierea ca „urmă“, ca depășire de sine sau ca exercițiu al ascezei spirituale exorcizante: „Îmi este tot mai limpede, în orice caz, că rostul însuși al scrierii de cărți e lăsarea lor în urmă, nu ca pe lucruri inutile, dar ca pe niște Nebenphänomene, ca pe niște reziduuri centrifugale ale unui centru galactic care, el singur, contează: el singur dă măsura unei vieți și prestigiul unui bilanț final. Cartea ca urmă – iată igiena scrisului. Lași urme: copii, drame, amintiri, scârbe, cărți. Dar a pune cartea ca scop și conținut de viață e tot atât de ridicol cu a lua drept țel oricare din performanțele contingente ale unei existențe. Când nu-ți resimți cărțile drept reziduuri, când le idolatrizezi (și te idolatrizezi pe tine în ele), ele devin, pe nesimțite, cărți-evaziune, cărți-camuflaj (pentru infinite demisii și turpitudini), cărți-scuză, cărți-ornament, cărți-carieră sau biete cărți-salahorie, morminte ale unei hărnicii inerțiale, în care sufletele se îngroapă (uneori candid) într-o vinovată uitare de sine. «Cărturarul», cărturarul în sine, nu e decât hipertrofia unei urme, dilatarea nelegitimă a unei funcțiuni secundare a spiritului. A trăi pentru a scrie cărți e totuna cu a trăi halucinat de propria ta umbră. E fatal să lași o umbră, când stai în soare. Dar decisiv, esențial, obligatoriu este faptul de a sta în soare, de a te mișca liber în lumina lui“.

O carte exemplară pentru ipostaza de critic de artă este Ochiul și lucrurile, cu eseuri ce transcriu teme predilecte, ­într-un voluptuos joc al ideilor, în care verva asociativă și dinamica atracției contrariilor sunt definitorii pentru identitatea adâncă a autorului. Stilul reunește fervoarea căutării și voința de exactitate, exigența asumării unor adevăruri și lectura dubitativă a unor „subiecte“ și „teme“ consacrate, gravitatea și puseul ironic ori reveria parodică. În eseul introductiv (Istoria artei ca disciplină academică. Dispute contemporane) autorul își propune o clarificare a conceptelor și metodelor asumate, pornind de la premisa crizei profunde, structurale, în care s-ar afla „știința artei“ (Kunstwissenschaft), în raport cu istoria artei, născută „printr-o paradoxală inadecvare la problema timpului, mai exact, printr-o înțelegere «părtinitoare» a istoricității înseși“. Coordonatele sunt sintetizate în mai multe „nuclee de dezordine“: „totala de-grănițuire a artei“; „de-grănițuirea artistului însuși“; „de-grănițuirea realului“; „extremul pluralism al stilurilor, «programelor», «teoriilor»“; „ruptura tot mai adâncă între istoria de artă și critica de artă“. Reliefând simptomele crizei teoriilor și enunțurilor despre artă, Andrei Pleșu formulează, pe urmele lui Hans Belting, și unele posibile soluții: un spor de inductivism, intensificarea studierii recepției estetice, rediscutarea limbajului estetic din perspectiva „mediilor“ contemporane, găsirea unei perspective optime a continuității, temperarea excesivei proliferări a științelor auxiliare și relativizarea specializării. Concluzia eseului, de limpede relevanță metodologică, oferă o circumscriere foarte generoasă a domeniului criticii și istoriei artei, cu deschideri spre ample și diverse domenii ale cunoașterii: „În varianta ei ideală, istoria artei nu are alt scop decât inventarierea acelor produse ale creativității omenești care pot fi invocate cu titlul de martori ai transcendenței. Fără această vivifiantă și îndreptățită prezumție, ea nu poate spera să-și recupereze demnitatea și rostul în ierarhiile – infinit nuanțate – ale cunoașterii“. Demne de interes, dense în semnificații sunt eseurile din secțiunea Momente din istoria vizualității europene: Rafael, Imagine și text în Veneția „Secolului de aur“, El Greco și parabola insulei, Manet sau despre gradul zero al picturii, Paul Klee. Preliminarii la o apologie a contingenței, „Umbra“ lui Jung și zâmbetul lui Voltaire etc.

de Iulian Boldea profesor universitar

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 20-21 / august-septembrie 2021