Cu statura sa marţială, cu privirea aspră, modelată parcă pe ceea ce spunea, venerabila actriţă Stela Popescu a dat nu demult expresie unei teme care doare, dar căreia nu i se aplică nicio terapie: educaţia. Monologul cu pricina se află într-un film serial, pe care eu nu l-am agreat, considerându-l repetitiv în gesturile şi ideile sale răsuflate, fără să-mi dau seama că pelicula, de fapt, a promovat chiar tema lipsei de idei şi a lipsei de soluţii. Bine măcar că realizatorul serialului n-a uitat şcoala din sumedenia de probleme nesoluţionate ale unui târg din vecinătatea Bucureştiului. Căci, în tragismul societăţii contemporane, şcoala exprimă cel mai clar acest tragism. Ar fi fost păcat ca şcoala să lipsească din spaţiul unui serial atât de vizionat de către români.
Marea actriţă a spus cam totul despre cum suportă şcoala cele mai mari traume generate de societatea zilelor noastre. Ea, şcoala, ar trebui să fie locomotiva societăţii şi nu este. Pare a fi mai degrabă un morman de fiare din care cu greu ai mai putea face o locomotivă. Apoi, şcoala nu mai este de multă vreme mai întâi educaţie şi apoi învăţare, aşa cum a definit-o şi a construit-o extrem de inteligent Spiru Haret.
Educaţia zilelor noastre este desacralizată, pentru că ea hrăneşte conştiinţa şi au decis unii că nu ne mai trebuie conştiinţă. Programa de dirigenţie este plină de lipsuri (omisiuni voite?!?) şi de inepţii enunţate contorsionat ca să te ameţească bine. Din această programă lipseşte de ani buni educaţia patriotică.
Să zicem totuşi că din vechea definiţie (educaţie şi învăţare) plină de substanţă a lui Spiru Haret a mai rămas şcoala ca învăţare. Fiind profesor între alţi vreo douăzeci de profesori, la o şcoală mică, trebuie să fac parte din multe comisii din cele vreo cincisprezece care trebuie să funcţioneze obligatoriu în oricare instituţie de învăţământ preuniversitar. Aşadar, sunt membru al comisiei ştiinţelor, al comisiei diriginţilor, fac parte din comisia pentru combaterea violenţei, din cea de evaluare (CEAC), din cea de admitere şi în plus din consiliul claselor la care predau şi din consiliul de administraţie. Pentru toate aceste „demnităţi” şcolare trebuie să scriu, să scriu, să scriu, aşa încât în portofoliul meu se adună anual mii de hârtii care îngroaşă cinci-şase bibliorafturi. Şi de-ar fi numai atât. Ei bine, zi de zi inspectoratul şcolar ne cere cu menţiunea „foarte urgent” zeci de hârtii, tot soiul de situaţii, de statistici care mai de care mai năstruşnice. Apoi, ca şi când n-aş fi suficient de stresat, am obligaţia să fac faţă la o sumedenie de evaluări obligatorii, la câte şi mai câte inspecţii la care ne supun diverse instituţii care ne perturbă munca şi ne accentuează stresul. Nu ştiu dacă mai sunt profesor, fiindcă mi s-ar potrivi mai degrabă denumirea de scrib sau de colecţionar de hârtie scrisă. Eu, ca vajnic exponent al educaţiei româneşti, mă duc obosit la cursuri, fiindcă sistemul de învăţământ românesc mă obligă să scriu, să scriu, să scriu mereu. Parcă cineva vrea dinadins să ne îndobitocească obligându-ne să scriem hârtii – dezmăţ intelectual! –, să nu mai putem gândi relaxat la lecţiile de care au nevoie elevii noştri.
Câte din aceste „isterii educaţionale” pe care le-am enumerat ajung la elevi? Niciuna. Ele sunt făcute pentru armata de funcţionari făcători de statistici din tot soiul de institute, inspectorate şi câte şi mai câte alte instituţii, care prin însăşi existenţa lor sufocă educaţia şi pun la grea încercare rezistenţa şi răbdarea profesorului. Şcoala devine din ce în ce mai clar ruda săracă şi supusă a unui sistem stufos. Educaţia şi învăţarea, două segmente esenţiale care-i justifică existenţa în societate şi care-i proiectează efectele în viitor, care dau puterea de creaţie şi conştiinţa de sine a unei naţiuni, sunt umbrite de alte priorităţi absurde. Iubirea de şcoală a lui Spiru Haret s-a transformat în iubirea de absurd măsurat în vrafuri imense de hârtie fără niciun conţinut.
De ce oare în epoca informatică ne mai îngropăm încă şi din ce în ce mai adânc în hârtii? Nu cumva învăţământul românesc a căzut pradă unor inovaţii aşa-zis reformiste pe care trebuie să le aplice în virtutea unor contracte dintr-un lung lanţ de interese pe spinarea dascălilor din fiecare şcoală? Până vom găsi răspunsul, dragi dascăli, protejaţi-vă nobleţea meseriei. Cu orice preţ. Sau… ferecaţi-vă bine minţile şi sufletele să nu intre duhoarea mizeriei de-afară înăuntrul vostru!!!
Ion COCIORVA