Introducere
Copiii din familiile monoparentale înregistrează un nivel educațional mai scăzut comparativ cu cei din cele cu ambii părinți biologici (Dronkers, 1994). Cei din astfel de familii conduse de mamă în care există mai mulți frați au o performanță școlară și mai scăzută, lucru care nu se întâmplă în familiile biparentale sau cele cu un singur părinte conduse de tată (Dronkers, 1994). Stresul, implicațiile financiare, instabilitatea și disfuncționalitatea familială ce apar odată cu formarea unei familii monoparentale au o relație negativă cu performanța școlară (Munroi’ et al., 1988) bunăstarea și sănătatea mintală a copiilor (Munroi’ et al., 1988) din aceste familii.
Parke (2003) susține că dacă unul dintre părinți lipsește din nucleul familiei, copilul suferă numeroase dezavantaje. Copiii ce provin din familii monoparentale, copii ce sunt mai expuși problemelor de sănătate, accidentelor, loviturilor și otrăvirii neintenționate, au de asemenea o probabilitate mult mai mare de a nu termina liceul, în comparație cu copiii crescuți în familii biparentale.
În cele ce urmează voi detalia relația dintre tipul de familie în care crește un elev și relația cu rezultatele școlare ale acestuia. La final recomand o resursă care poate fi folosită în fiecare unitate de învățământ pentru adresarea riscului de părăsire timpurie a școlii, a riscului de performanță școlară scăzută. Fac această recomandare în contextul demarării perioadei de implementare a granturilor acordate unităților de învățământ din medii vulnerabile, prin Programul Național pentru Reducerea Abandonului Școlar (PNRAS) – runda 1, cu finanțare din Planul Național pentru Redresare și Reziliență aferent Reformei 3. Reforma sistemului de învățământ obligatoriu pentru prevenirea și reducerea părăsirii timpurii a școlii și Investiției 4. Sprijinirea unităților de învățământ cu risc ridicat de abandon școlar.
Credința mea este că profesorii nu sunt specialiști în asistență socială, dar experiența lor în pedagogie și atașamentul pe care îl pot dezvolta pot și merită să fie valorificate într-o echipă de intervenție multidisciplinară care poate urmări mai bine interesul și respectarea drepturilor copilului. Modul de funcționare a unei astfel de echipe tocmai a fost propus (iunie 2022), cu resurse gata de folosit, în limba română, de către o organizație cu multă experiență în domeniul social, respectiv Organizația Umanitară Concordia.
Mediul familial afectează performanța academică a elevilor
S-au găsit argumente care susțin rolul procesului de auto-învinovățire a copiilor pentru disputele conjugale ale părinților, ca mecanism prin care se explică variația nivelului lor academic. Constatările sugerează că procesele de învinovățire generate la copiii care trăiesc în familii marcate de niveluri ridicate de conflict și ostilitate inter-parentală au implicații importante pentru succesul lor școlar pe termen lung (Harold et al., 2007). De asemenea, rezultatele unei alte cercetări indică faptul că atât elevii, cât și profesorii lor au fost de acord cu faptul că mediul conflictual de acasă a afectat dezvoltarea cognitivă și afectivă a elevului. Pentru că elevii se gândeau mereu la întâmplările de acasă, în sala de clasă se manifesta un deficit de atenție. S-a mai stabilit și că majoritatea elevilor nu împărtășeau cu colegii lor momentele în care părinții sau tutorii lor se certau sau apăreau incidente de violență domestică. Studiul a mai arătat că elevii care proveneau din familii în care au existat conflicte nu au dezvoltat relații bune cu profesorii lor (Wanjiku, 2010). Ei se comportă agresiv față de colegi și chiar față de profesori, pentru că, de cele mai multe ori, nu pot să se comporte altfel. Acești elevi pot fi considerați ca nepoliticoși și aroganți atât de către colegi, cât și de către profesori, deși ei încearcă și nu reușesc să își gestioneze emoțiile cauzate de tensiunile din mediului familal disfuncțional (Mutisya et al., 2019).
Știm deja că dezvoltarea timpurie a copiilor este o etapă foarte importantă în dezvoltarea lor generală, deoarece în această perioadă se formează caracterul și se stabilesc multe dintre obiceiurile lor de viață. Cercetările sugerează că, dacă mediul de acasă al copiilor în anii lor de formare este nefericit și disfuncțional, atunci, „pentru marea majoritate a acestor copii“ (Blake, 2004, p. 61), aceasta va avea un efect dăunător asupra dezvoltării corespunzătoare a caracterului și obiceiurilor lor de viață. În sprijinul acestui punct de vedere, sunt afirmate trei domenii majore în care o familie disfuncțională poate avea o influență negativă asupra dezvoltării copiilor. Acestea sunt: dezvoltarea valorii de sine, tiparele de comportament și experiența școlară.
Comportamentul este în mare măsură învățat (Enders, 1999, p. 83). Dacă copiii mici sunt expuși la un comportament negativ, atunci foarte probabil ei vor copia acel comportament negativ. De exemplu, dacă își văd și aud părinții certându-se constant, atunci devine probabil că vor face același lucru. Sau dacă își aud părinții înjurând, atunci vor începe să înjure. Și dacă copiii nu sunt expuși la comportamentul opus, adică un comportament adecvat și acceptabil (de unde și parte din rolul și responsabilitatea sistemului de educație), atunci comportamentul negativ se va consolida.
În cele din urmă, o gospodărie în care părinții se ceartă constant, sau în care sunt multe strigăte și abuzuri verbale, va face foarte dificil pentru copiii mici să facă față presiunilor școlii. Williams (2001) afirmă că „școala este deja o experiență nouă și ciudată pentru acești copii mici“ (p. 123) și continuă spunând că cercetările confirmă că experiența școlară este mai pozitivă atunci când copiii provin din „case în care există stabilitate și mulțumire și unde se simt iubiți și acceptați“ (p. 124).
Familia monoparentală ar putea să nu fie mediul ideal în care să crești copiii, dar dacă acea familie monoparentală oferă stabilitate, bucurie și modelare adecvată și este una în care dragostea și acceptarea sunt prezente prin cuvinte și fapte, atunci este un mediu mult mai bun pentru copiii mici decât o familie biparentală în care amărăciunea și ostilitatea sunt prezente în mod constant. Un astfel de mediu – cald, stabil și adecvat – are un efect marcant și pozitiv asupra dezvoltării valorii de sine a copilului, asupra tiparelor sale de comportament și asupra experienței școlare.
Familiile monoparentale – de ce este nevoie de mai mult sprijin pentru elevi
Modelul de organizare și funcționare a școlii din România distinge între elevi de etnii diferite, între elevi „normali“ și elevi cu cerințe educaționale speciale, precum și alte tipuri de distincții – de exemplu, este de actualitate distincția dintre elevii ale căror familii își permit sau nu meditații pentru Evaluarea Națională de clasa a VIII-a. Voi reveni în alt text asupra acesteia din urmă, articolul prezent încercând să limiteze discuția la înțelegerea importanței pe care o are mediul familial în rezultatele academice ale copiilor și de ce este nevoie de echipe multidisciplinare care să cunoască dificultățile cu care se confruntă elevii și care să propună și să implementeze măsuri integrate compensatorii.
De exemplu, s-a observat că profesorii din școala generală pot percepe comportamentele școlare ale copiilor cu familii intacte într-un mod mai pozitiv decât comportamentele copiilor din familii monoparentale. În schimb, copiii din familii monoparentale au fost percepuți de profesori ca având comportamente școlare semnificativ mai negative decât copiii din familiile biparentale (Fuller, 1982).
Pe de altă parte, în acord cu teoria lui Vygotsky (1978), copiii din familii monoparentale sunt supuși unui risc de afectare a dezvoltării cognitive semnificativ mai mare față de cei din familii biparentale, chiar dacă toți copiii prezintă aceleași aptitudini academice. Reamintesc că acesta susține că dezvoltarea cognitivă își are rădăcinile în interacțiunile sociale din cadrul învățării ghidate de către părinți. Vygotsky consideră că există anumite funcții cognitive superioare ce se dezvoltă prin interacțiunea directă a copilului cu persoane semnificative din viața acestuia. Pentru o înțelegere mai bună a conceptului de „persoană semnificativă“ recomand discursul pentru TEDx al Ritei Pierson – Every kid needs a champion.
Absența unuia dintre părinți din familie în procesele zilnice de ghidare, disciplinare și educare a copilului pare să reprezinte o cauză pentru care un copil dintr-o familie cu un singur părinte să nu poată performa conform potențialului său. De asemenea, conceptul lui Vygotsky despre dezvoltarea cognitivă sugerează faptul că lumea socială definește modul în care gândește copilul. Vygotsky (1978) consideră că un elev învață mai mult atunci când studiul îi este susținut în momentele oportune de către ambii părinți. „Atunci când copiii ce cresc într-o familie cu un singur părinte sunt lăsați singuri pentru o perioadă lungă de timp în grija unei persoane care nu este implicată în viața lor, performanțele academice nu pot fi susținute în totalitate“ (Knox & Virginia, 1996).
Toate limitările resimțite din cauza dezvoltării alături de o singură figură parentală își pun amprenta pe viața academică a copilului. Teoria atașamentului sugerează că atașamentul nesecurizant (ce este adesea regăsit în relații dintre părinții singuri și copilul lor) poate contribui la nereușita strategiilor de parenting, adică la cantități copleșitoare de stres atât pentru părinte, cât și pentru copil, acesta simțindu-se deseori singur în procesul său de dezvoltare. În consecință, își va folosi resursele pentru a-și gestiona sentimentele sale de nesiguranță, în detrimentul responsabilităților academice.
Daniela Vișoianu – profesor
Articol integral publicat în Tribuna Învățământului nr. 30-31 – iunie / iulie 2022
