Inflaţie de evaluări

Multe acţiuni, în spatele cărora doar se pot bănui păpuşarii care mânuiesc sforile, care ar trebui să facă parte din normalitate şi să se desfăşoare cu discreţie, se transformă în adevărate campanii. Au existat campaniile de colectivizare, cele agricole şi industriale, desfăşurate sub sloganul „cincinalul în patru ani şi jumătate”, campania culturală „Cântarea României”, apoi cele de strângere a hârtiei, borcanelor, castanelor, de creştere a viermilor de mătase şi a micului apicultor, în care erau implicaţi elevii şi dascălii.
Schimbarea de regim a adus, odată cu pluripartitismul, campaniile electorale susţinute de noile „partide democratice”, campaniile de privatizare a unităţilor economice (cele care nu au fost distruse) şi a resurselor naturale către străini, campania de respectare a drepturilor minorităţilor de tot felul, deşi este arhicunoscută toleranţa şi sociabilitatea românilor, campaniile împotriva violenţei juvenile, a consumului de droguri şi de alcool, care, din păcate, nu au putut opri răspândirea acestora. În ultimii ani a apărut campania de atragere a fondurilor europene, despre care unii afirmă că ele nu ar exista şi ar fi o „mare păcăleală”, accesate insuficient, cu mult sub contribuţia noastră la UE, zice-se datorită „vinovăţiei” noastre de a nu fi capabili de a întocmi proiecte. Peste toate acestea, există campanii de dezinformare, ale minciunii, ale promisiunilor neonorate, într-un cuvânt, ale manipulării.
Într-o astfel de conjunctură, şi învăţământul s-a „molipsit” de febra campaniilor împotriva uniformei „socialiste”, a manualelor alternative, a examenelor de admitere prea „stresante”, a subiectelor de BAC prea „grele”, a dascălilor prea „exigenţi” etc., campanii care au avut un efect negativ asupra învăţării. Campania de catalogare a învăţământului ca unul depăşit (în ce scop?), când de fapt politica faţă de încurajarea şi promovarea valorilor este necorespunzătoare, a dus la o puzderie de (pseudo)reforme, care s-au dovedit a fi doar paliative care au adus sistemul în haos şi aproape de dezastru, evitat datorită abnegaţiei majorităţii dascălilor. Aşa s-a ajuns ca nivelul mediu de pregătire al majorităţii elevilor, destul de ridicat, să coboare la sau sub nivelul elevilor din ţările dezvoltate, deşi, chiar şi în această situaţie, elevii care ajung să studieze în străinătate fac faţă cu succes cerinţelor învăţământului din acele ţări. Această comparaţie nu se referă la elevii supradotaţi, datorită cărora societatea progresează, ci la elevii cu pregătire medie.
În acest carusel al reformelor au intrat şi modalităţile de evaluare curente şi cele de la examene. În ciclul primar, calificativele au luat locul notelor, considerându-se că acestea din urmă ar fi stresante pentru elevi, dând naştere unor situaţii comice când elevii se bucură că au luat calificativul „insuficient”. La clasele din gimnaziu şi liceu au apărut evaluări prin teste-grilă, referate sau portofolii, care au indus elevilor o „lenevie intelectuală”, dezobişnuindu-i de efort continuu şi aducându-i într-o stare de apatie, întreţinută şi de izolarea în mediul virtual prin folosirea excesivă a calculatorului. Sunt păreri (culmea!) chiar din partea unora care s-au confruntat cu altfel de evaluări, pe care le-au trecut, că în regimul trecut se punea prea mare accent pe examenele de admitere, care ar fi dus la dezinteres din partea elevilor pentru disciplinele care nu erau obligatorii pentru aceste evaluări, dar se uită exigenţa dascălilor care nu făceau rabat faţă de un nivel de pregătire de minimum nota 5 (cinci). Elevii de liceu îşi alegeau facultatea în funcţie de preferinţe şi capacităţi, aşa încât fiecare disciplină avea o importanţă mai mare pentru anumiţi elevi. Astăzi, prin implementarea „evaluărilor moderne”, majoritatea elevilor nu se mai pregătesc nici la disciplinele de examen, lucru evidenţiat de rezultatele de la evaluarea naţională şi BAC. Este mai bine în prezent, când în liceu sunt admişi elevi care nu au luat la ambele probe note peste cinci? Este mai avantajos pentru elevi „loteria” numită repartizare computerizată, în urma căreia elevii se trezesc la profiluri care nu-i atrag şi unde nu fac faţă? Este normal ca locurile în facultăţi, cu câteva excepţii, să fie ocupate pe bază de dosar şi promovarea să depindă doar de achitarea taxelor de „studiu”? De câţiva ani, printr-o măsură „revoluţionară”, a fost schimbată denumirea obiectivelor specifice fiecărei discipline în „competenţe”, neglijându-se acumularea de cunoştinţe. În DEX se specifică: „competenţă = capacitatea cuiva de a se pronunţa asupra unui lucru, pe temeiul unei cunoaşteri adânci a problemei în discuţie”, iar „cunoaştere = faptul de a poseda cunoştinţe, informaţii, date asupra unui subiect, asupra unei probleme”. Deci, aşa cum în matematică există noţiuni primare şi axiome, pe baza cărora se dezvoltă toate celelalte noţiuni, tot aşa nu poate exista competenţă fără cunoştinţe. Ele sunt absolut necesare, dar nu şi suficiente, deoarece competenţa mai presupune gândire, intuiţie, creativitate, altfel cunoştinţele învăţate mecanic dezvoltă, în cel mai bun caz, capacitatea de a imita şi dexteritatea. Totdeauna evaluările au avut în vedere atât cunoştinţele, cât şi capacitatea de gândire, deci verificarea unor competenţe. Nimic nu este nou sub soare. Chiar dacă unora le place sau nu, adevărul este că subiectele din urmă cu un sfert de veac, nefiind şablonizate, prin dificultate şi modul cum erau alcătuite verificau într-un grad mai ridicat decât astăzi competenţele şi inventivitatea elevilor, deoarece aceştia aveau nevoie pentru rezolvare de mai multe cunoştinţe şi mai multă imaginaţie. Dacă se doreşte cu adevărat ca elevii să nu mai fie „bombardaţi” cu prea multe cuno­ştinţe, să se schimbe programele şcolare, manualele, specializările etc.
De ceva vreme există o campanie a simulărilor. A început cu clasele a VIII-a şi a XII-a, a continuat cu clasa a XI-a şi anul acesta s-a extins la clasele a II-a, a IV-a, a VI-a. Nu ar fi fost normal să se explice elevilor, dascălilor, părinţilor, în general opiniei publice, rostul unor evaluări atât de dese? Răspunsul este evident, dar atâta timp cât în campaniile electorale, cum au fost cele europarla­mentare, candidaţii nu s-au arătat în faţa electoratului, în locul lor pe afişe fiind alţii, nu s-au discutat teme de interes general, nu s-au explicat necesitatea şi beneficiile pe care un europarla­mentar plătit cu sume între 7.000 şi 10.000 de euro le aduce cetăţenilor, s-a considerat că este neimportant să se dea explicaţii unor „amărâţi” de dascăli plătiţi cu sume între 700 şi 1.000 de lei. De ce s-au ales aceste clase şi nu altele? Nu sunt suficiente şi de încredere numeroasele evaluări curente de la clasă? Dacă se constată că majoritatea elevilor nu trec aceste simulări, se vor „întocmi planuri pentru…”, „se vor lua măsuri de recuperare a…” şi alte asemenea sloganuri? Vor fi elevii reevaluaţi sau vor fi declaraţi corigenţi, repetenţi? Dar dacă elevii nu vor să rezolve subiectele, mai ales că notele nu sunt trecute în catalog, vor fi găsiţi „ţapi ispăşitori” dascălii? Merită aceste simulări (la simularea de la clasa a IV-a au fost recopiate subiectele la limba română trimise cu erori) cheltuielile efectuate? În locul acestor „forme fără fond” poate ar fi mult mai eficient şi motivant pentru elevi un semnal din partea societăţii că sunt apreciaţi cei cu carte, şi nu cei cu bani. În lipsa unui astfel de semnal, toate măsurile vor fi zadarnice şi nu vor face decât să-i amăgească şi să-i streseze pe elevi şi pe părinţi şi să se consume (dar poate unii sunt interesaţi material) resurse materiale.
Prof. Florea COSTACHE, Liceul Teoretic Mihail Sadoveanu, Bucureşti