Industria meditaţiilor funcţionează la foc continuu, dar îi sesizăm prezenţa şi o băgăm în seamă doar din când în când. Asta înseamnă că face parte din viaţa noastră de fiecare zi, e o banalitate, un lucru comun. Uneori, cum spun analiştii industriilor (ai economiei), în general, şi industria meditaţiilor „se supraîncălzeşte“, „duduie“, „dă în clocot“ şi alte asemenea expresii, altfel cu simbolistică îndoielnică. Se întâmplă aşa atunci când sunt pe aproape examene fundamentale individual şi naţionale de felul lor: testare la sfârşit de gimnaziu şi bacalaureat. În astfel de proximităţi temporale, noi, cei de pe margine, devenim atenţi şi oarecum sensibili la ce va să zică, de fapt, cu meditaţiile astea. Cei direct implicaţi încep să-şi pună întrebări, să-şi facă probleme pe care ar fi fost mai sănătos pentru ei să le fi avut cu ceva timp mai în urmă.
Din om în om, organizaţional şi mediatic, s-a răspândit informaţia despre o mamă care a reclamat că profesorul de matematică de la clasa copilului şi în acelaşi timp meditatorul aceluiaşi copil i-a spus să nu-şi facă probleme pentru că fiul ei, elev în clasa a VIII-a, momentan cu note mici, va trece până la urmă, însă la finalul anului şcolar tot a rămas corijent, aşa că a pierdut dreptul de a intra în evaluarea naţională. Mai mult, mama reclamă că i-a plătit profesorului de la clasă meditator două şedinţe în avans, iar el nici în condiţiile rezultate nu i-a dat banii înapoi. Revolta mamei (de înţeles) şi reclamaţia (ajunsă în public) seamănă leit cu situaţia de acum vreo doi-trei ani, când pe la poarta unui liceu mai multe mame se plângeau unor ziarişti, ca să ştie toată lumea, că strânseseră bani, îi dăduseră „unde trebuie“, adică „Doamnei cu care făcuseră tot anul“ (cineva zicea că dăduse şi un lănţişor de aur), ca să le asigure copiilor promovarea bacului, însă, la afişare, listele arătau că „angajamentul“ nu s-a respectat. Şi atunci, şi în cazul la zi, şi în alte cazuri comparabile (doar consumate în cerc restrâns şi pe tăcute), nemulţumirea este de felul „ne-a luat banii şi a dispărut“; exact cum se întâmplă la „oferte“ de felul „plătiţi în contul… şi primiţi coletul acasă“, la „vacanţă de vis“ prin cine ştie ce „agenţie“ de care la hotelul de destinaţie nu a auzit nimeni sau, practică veche din vremea interbelică, la „plasatori“ pe locuri de muncă în străinătate care fug odată ce-şi primesc „dreptul“. Numai situaţii din această tipologie petrecute în mediul şcolar, privitor la meditaţii şi rezultate „fără grijă“ promise şi neonorate, sunt de natură să ne atragă atenţia asupra temei meditaţiilor dezvoltate pe scară industrială. Reacţia, devenită previzibilă prin repetarea situaţiilor, este de condamnare a meditaţiilor pe bani cu propriii elevi de la clasă: „Să se interzică! Să se dea lege!“ Pe cât suntem cu toţii de acord sub impresia momentului, pe atât de repede ne luăm cu altele ale şcolii şi abandonăm tema până la o viitoare sesiune de examene, când o reiterăm în chip de soluţie nouă. Apoi o facem iar uitată. De altfel, soarta eradicării meditaţiilor de acest fel nici nu are cum să fie alta. Eventual, pentru respectarea unei interdicţii (şi aia, rămasă mereu în faza formulării vagi şi a proiectului), se practică reciprocitatea în furnizarea de elevi pentru meditaţii. Cu asta, gura lumii este închisă. Altceva în legătură cu meditaţiile nu ne mai supără.
Nu ne supără că şcoala de zi cu zi, din clasă, s-a mutat acasă, la meditaţii. Elevi, părinţi, profesori ştiu bine că învăţătura pe care să se pună bază la examenele naţionale nu este cea acumulată la ore, ci este aceea de la meditaţii. Profesorii de la clasă ştiu că răspunderea, ultimul cuvânt şi ultima privire înaintea pornirii spre susţinerea examenului nu ei le deţin şi le transmit, ci întotdeauna mai este cineva în spate, un asigurător.
Nu ne supără nici că vârsta la care se fac meditaţii, practic, nu mai are unde să coboare, pentru că a ajuns la ciclul primar. Acţionează un fel de logică a spaimei, potrivit căreia, dacă „se dă“ evaluare la clasa a II-a, aceasta este automat asimilată unui examen; or, în vederea fiecărui examen – se ştie – devin absolut necesare meditaţiile.
Nu ne supără nici „colectivizarea“ meditaţiilor şi succedarea la câte două ore, cât e ziua de lungă, a unor grupuri-grupuri care (supra)populează câte o sufragerie devenită exclusiv destinată acestui scop. Cu o asemenea participare numerică şi la aşa un ritm, caracterul privat se diluează serios. Îndoieli în ceea ce priveşte eficienţa pregătirii în asemenea condiţii nu par să existe. Dimpotrivă, aglomeraţia, lipsa oricărei pauze măcar ca să-şi tragă sufletul meditatorul întăresc recomandarea acestuia, îi susţin cartea de vizită. Tariful este pe măsură.
Nu ne supără, nu ne face să devenim circumspecţi circulaţia unui portret unic, multiplicat, al meditatorului salvator apărut în calea oricărui candidat la bac, la testare, la admitere, la sesiune de corijenţă etc., meditator salvator care pune diagnosticul invariabil de „slab“ şi „grav“ aproape la limita de jos, dar nu fără scăparea pe care – se-nţelege – numai el e menit s-o aducă. Invariabil, peste un timp, meditatorul salvator oferă proba ameliorării – o creştere cifrică de la o primă testare la următoarea – şi a încadrării pe drumul cel bun. Nu ne supără dependenţa de meditaţii, considerate de la sine ca necesare de către oricine care se apropie de vreo testare, de vreun examen.
Florin ANTONESCU