Ziua de 9 mai are în istoria României o valoare întreită, și anume: proclamarea independenței de stat a României, la 9 mai 1877, victoria Coaliției Națiunilor Unite în cel de-Al Doilea Război Mondial și sfârșitul războiului, la 9 mai 1945 și Ziua Europei. Ultima dată marchează declarația de răsunet de la 9 mai 1950, a ministrului francez de externe Robert Schuman, care a propus un plan de colaborare economică între Franța și Germania, un pas semnificativ pentru eliminarea tuturor rivalităților dintre cele două state, astăzi devenite partenere și motoare ale Uniunii Europene. Decizia avea să fie consfințită de Consiliul European de la Milano, în 1985.

Pentru mulți dintre noi, românii, Uniunea Europeană este o realitate ce marchează astăzi inexorabil realitatea cotidiană pe continentul nostru. Dincolo de implementarea lozincii Uniunii Europene „Unitate în diversitate“, Ziua Europei constituie un prilej de reflexie tot mai mult important, odată cu trecerea anilor, un excelent moment de analiză asupra a ceea ce înseamnă în prezent Uniunea Europeană, aflată în mod clar la o răs­cruce de drumuri și marcată profund de Brexit, dar și de realitatea unui an de restricții sanitare teribile, ca urmare a pandemiei de coronavirus.

Lumea trăiește în prezent schimbarea – culturală, economică și socială, de mentalitate, generațională la nivel politic, politică în preferințele electoratului, ideologică, educațională și a regulilor de sănătate publică, tehnologică și a modului de viață, a raporturilor de putere în sistemul internațional. Uniunea Europeană constituie un actor important al acestui sistem. De la început, organizația a adoptat drumul reprezentat de un așa-zis pragmatism, dar nu a dus până la ca­­păt nici măcar proiectul Uniunii Economice și Monetare, iar aspectul unității politice s-a blocat în unele interese particulare, populisme, iar, resuscitarea, în mai multe state membre, a unui suveranism de acum un veac și jumătate nu a fost de bun augur. Concomitent, pe plan global s-au manifestat tendințe concurente, care au semnalat nașterea unor noi poli de putere în sistemul internațional. Criza economico-financiară internațională și cea economico-socială și sanitară demonstrează că interdependențele globale și regionale sunt realități de durată ale lumii contemporane.

Abordând subiectul menționat mai sus, care nu este deloc facil, inclusiv pentru specialiști, trebuie să nu uităm faptul că Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene stabilește un număr mare de competențe exclusive ale Uniunii Europene, respectiv competențe partajate între Uniunea Europeană și statele membre. Odată cu intrarea în Uniunea Europeană, statele membre cedează, de bună voie și chiar la cererea lor, o parte importantă a suveranității. Ca atare, în contextual actual, este absolută nevoie ca partidele tradiționale proeuropene să explice la nivelul publicului larg Tratatele Uniunii Europene. Aceasta deoarece discursul populist și suveranist prinde mult în prezent în Europa, în condițiile divergențelor în domeniul securității între SUA și unele țări membre ale Uniunii Europene și a granițelor din ce în ce mai nesigure în fața migrației. De fapt, încă din 2007-2009, odată cu votarea și intrarea în vi­goare a Tratatului de la Lisabona, Irlanda, dar și Marea Britanie, Cehia sau Polonia au criticat documentul, invocând cu precădere cedarea de suveranitate.

Concomitent, dincolo de Brexit și implicațiile sale, dar și derapajele tot mai clare privind statul de drept înregistrate în Ungaria și Polonia, sancționate din ce în ce mai mult cu întârziere, ca să nu zicem cu timiditate, de către forurile europene, se afirmă în mod clar un proces, prin care facțiuni importante de pe eșichierul politic din unele state euro­pene se pronunță împotriva dominației europene și a indicațiilor venite de la Bruxelles, ceea ce poate fi ușor etichetat drept suveranism, în fapt, un cuvânt recent apărut prin scrierile analiștilor politici, care încearcă să înțeleagă care sunt motivele pentru care măreața familie europeană se comportă ca atare în acești ani. Noua realitate care apare într-o Uniune, care a insistat mereu asupra ideii cooperării și integrării, este aceea că în Austria, Belgia, Franța, Germania, Italia, Olanda se manifestă par­tide și mișcări de dreapta, care accentuează pe respingerea valorilor integriste europene în favoarea celor naționale. Cel mai bun exemplu este că în state, ca de exemplu Polonia sau Ungaria, curentul suveranist este extrem de virulent încât Bruxelles-ul nu-l mai poate domoli în vreun fel.

de Mihai MANEA – Inspector ISMB, Președinte APIR-CLIO și EDUINVEST

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 17 – mai 2021