La 140 de ani de la recunoașterea independenței României de către marile puteri, prin Tratatul de la San Stefano (19 februarie 1878), tema independenței, a „neatârnării“ țării (cu un termen autohton) trebuie să rămână actuală pe agenda politică și națională, ca o prioritate absolută și permanentă. Un lucru trebuie să ne dea însă de gândit nouă, poporului, și să‑i preocupe, zi și noapte, pe cei care au pâinea și cuțitul puterii. Independența națională este compusă din mai multe tipuri de independențe: independența politică, independența economică, independența financiară, independența energetică, independența culturală etc.
Fiecare dintre acestea trebuie men­ținută și consolidată pentru asigurarea inde­pendenței României, pe care o celebrăm (sau ar trebui s‑o celebrăm) astăzi. Per a contrario, fiecare dependență este un pas înainte spre știrbirea independenței, spre „atârnarea“ de alte interese. Ceea ce ar însemna o trădare a celor care au luptat cu arma în mână, jertfindu‑se, și‑au vărsat sângele și și‑au lăsat osemintele pretutindeni, la nord și la sud de Dunăre, a celor care au militat, fără șovăire, cu armele redutabile ale inteligenței, ale retoricii și elocinței, ale diplomației și negocierii, sfidând riscurile și primejdiile, fideli unui crez moștenit prin veacuri. Deși e greu de crezut, poporul român a avut și astfel de oameni. O prioritate absolută – adevărat Proiect de Țară – trebuie să rămână și idealul formulat de marea înfăptuire istorică pe care o celebrăm de‑a lungul acestui an fast, Anul Centenarului Marii Uniri.