Prof. dr. Cristina ŞTEFAN, Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti

În Consiliile Profesorale ale şcolilor, la întâlnirile metodice periodice, organizate pe diferite discipline, se desfăşoară dezbateri asupra unui document de politică educaţională, numit generos Educaţia ne uneşte – Viziune asupra viitorului educaţiei în România.

Acest fapt denotă o preocupare de actualitate privind o serie de teme cum sunt: rolul educaţiei, valorile şi principiile fundamentale, beneficiarii serviciului public de educaţie (copilul, tânărul, familia, comunitatea, societatea), responsabilitatea pentru succesul serviciului public de educaţie, obiectivele serviciului public de educaţie, la care se adaugă şi un scenariu propus pentru implementarea viziunii. 

Valorile la care documentul face referire sunt: încrederea, echitatea, solidaritatea, eficacitatea şi autonomia.

Ipoteza de la care putem pleca este aceea că eficienţa sistemului de educaţie are un fundament bun, prin încrederea între oameni. Dacă reflectăm doar asupra acestui subiect, ne dăm seama că încrederea este sau ar trebui să fie liantul care să ne permită acţiuni convergente în educaţie, având tot atâtea faţete câte sunt relaţiile interumane.

Astfel, ne gândim la încrederea elevilor în profesorii lor, a cadrelor didactice între ele, a profesorilor în conducerea instituţiei şi aşa mai departe. Pe scurt: dacă nu ai încredere, nu ai succes. Educaţia nu se realizează fără onestitate, cu o neutră lipsă de ataşament, cu neîncredere. Dar la toate aceste aspecte, care marchează climatul psiho-afectiv din şcoală, nu avem discuţii în mod curent, nu purtăm dezbateri.

Încrederea este de cele mai multe ori o valoare implicită, un temei firesc al atitudinilor pozitive. De obicei, ne gândim şi vorbim despre încredere când deja suspiciunile au apărut, când ceva nu decurge conform aşteptărilor, când de undeva, ca din senin, au apărut premisele de a pune sub semnul întrebării probitatea celui în care am avut încredere.

Ştim că încrederea nu este un dat, ci un construct social. Învăţăm de-a lungul timpului în cine putem sau nu avea încredere. Chiar primim sfaturi în raport cu anumiţi oameni, în care nu se poate avea încredere, sau în care trebuie să avem încredere cu toată forţa, pentru că nu au dezamăgit niciodată. Pentru a avea încredere într-un om, acesta trebui să-şi fi probat în mod constant calităţile. Ba mai mult: e în măsură să le probeze în continuare, dă dovadă de un caracter frumos. De exemplu, elevul şi părinţii acestuia au încredere în profesorul diriginte, ştiu că se pot baza atât pe sfatul, cât şi pe faptele lui. El acţionează previzibil, după reguli anunţate în prealabil, astfel încât nu vor exista motive pentru neîncredere.

Cadrele didactice dintr-o şcoală vor aplica strategii de dezvoltare profesională adecvate, dacă, printre altele, au deplină încredere în directorul lor. Acesta ar trebui să fie conştient, din prima zi a mandatului său, că adevăratul examen pentru post nu este cel administrativ-birocratic şi pe care, oricât ar fi fost de greu, l-a susţinut într-o singură secvenţă temporală, ci adevărata provocare este aceea de a câştiga şi a păstra încrederea oamenilor pe care îi conduce în eforul de fiecare zi. În orice post de conducere, dacă liderul nu se bucură de respectul şi încrederea celor pe care îi are în subordine, de fapt examenul de competenţă este pierdut.

Încrederea este asociată de multe ori cu experienţa deţinută într-un anumit domeniu de activitate. Avem, de pildă, încredere într-un medic bun şi pentru că probează capacităţi dobândite prin practicarea mult timp a meseriei sale. Desigur, şi un tânăr serios şi performant poate fi promiţător privind realizarea unei cariere de succes şi ne putem exprima încrederea că el o va confirma mai devreme sau mai târziu.

Încrederea se configurează uneori ca rezultat al existenţei unui număr mare de opinii favorabile. Dacă mulţi oameni au exprimat considerente, aprecieri faţă de profesionalismul şi probitatea morală a unei persoane, înseamnă că aceasta este demnă de încrederea acordată. De exemplu, pentru elevii mici, alegerea învăţătoarei este adesea făcută pe baza recomandărilor altor părinţi.

Toate acestea sunt valabile, desigur, până la proba contrarie.

Încrederea şi prestigiul pot fi asociate. Ele se configurează şi se dezvoltă împreună, dar se şi pot pierde împreună. Un om care a dezamăgit pierde nu doar încrederea semenilor, ci şi prestigiul de care se bucura.

Poate cineva să fie profesor şi să nu prezinte încrederea necesară practicării cu succes a profesiei? În ce condiţii, se poate lucra cu diverşi oameni, elevi şi/sau părinţi ai acestora dacă nu le este câştigată încrederea?

Din cultura semnificativă, ştim că relaţia elev-profesor a fost una specială, cu valenţe modelatoare în ipostaza discipolului faţă de maestrul său. De exemplu, Aristotel a învăţat 20 de ani în Academie, urmând învăţătura maestrul său Platon. Desigur, sunt multe diferenţe între modul de a face educaţie în antichitate şi cel din societatea contemporană. Totuşi, ideal este ca profesorul să fie receptat ca un maestru de către elevii săi. Încrederea discipolului în învăţătorul său nu putea fi pusă sub semnul întrebării, efectul învăţăturilor transmise având chiar un caracter spiritual. Mai mult, încrederea apare într-o relaţie de reciprocitate. Nu doar discipolul îşi alege maestru, ci şi acesta îl acceptă pe învăţăcel. La rândului său, el nu trebuie să dezamăgească aşteptările maestrului. Tipul acesta de relaţie personală între elev şi profesor este prezentat de multe ori ca fiind cheia învăţării de succes. Se poate presupune că încrederea adultului manifestată faţă de un elev are un rol motivant pentru acesta, îl încurajează să performeze, îl sprijină în consolidarea respectului de sine, îi conferă suport moral.

Încrederea este susţinută şi de autoritatea celui faţă de care se manifestă. Dacă autoritatea profesorului este tot timpul subminată prin ingerinţa în treburile şcolii a unor actori sociali, mai mult sau mai puţin abilitaţi şi bine intenţionaţi, despre ce încredere mai poate fi vorba? Tocmai de aceea, părinţii, mass-media, comunitatea ar fi cazul să aibă atitudini de ataşament faţă de şcoală, să o sprijine să-şi atingă obiectivele educaţionale, transmiţând în mod consistent mesaje care măresc încrederea că participarea copiilor, a tinerilor la propriul proces de formare este un fapt valoros în context şcolar.

Încrederea oamenilor se câştigă greu şi se păstrează şi mai greu. Însă aceasta dă roade în sistemele de educaţie unde există. Observăm cu plăcere profesori care îşi practică meseria în chip vocaţional, pe care elevii şi părinţii lor îi admiră, care fac posibilă încrederea nu doar în ei, ca profesionişti ai domeniului, ci şi în faptul că viaţa poate fi cumsecade şi dreaptă, iar educaţia se desfăşoară la cele mai bune standarde de calitate.