Fiecare dintre noi ne confruntăm cu diferite ipostaze ale existenţei la un moment dat, unele care fac trimitere la poziţii sociale distinct apreciate în comunitatea în care trăim. În unele dintre cazuri, faptul de a avea o multitudine de statusuri şi roluri sociale corelate poate determina consecinţe care mai de care mai neaşteptate. De pildă, unui tânăr în vârstă de 19 ani, major, dar încă elev de liceu, îi poate veni greu să armonizeze faptul că are drept de vot, chiar şi carnet de conducere auto, dar este încă sub multe aspecte dojenit de către profesorul-diriginte, dependent financiar de sprijinul părinţilor, iar vecinii nu contenesc să-i aducă aminte că a fost mic, iar ei îl ştiu încă de pe vremea când mergea la grădiniţă. Sociologii numesc acest defazaj între diferitele faţete ale statusului social drept inconsistenţă de status. În istorie, ca şi în literatură, exemplele care ilustrează această situaţie sunt desigur multe, de la artiştii săraci, la îmbogăţiţii needucaţi, până la cazuri în care vârsta, genul sau etnia pot nuanţa în chip diferit situaţiile particulare.
Este normal ca fiecare dintre noi să se prezinte în ochii celorlalţi de pe poziţia statusului care i se pare avantajos. Dar mecanismele sociale funcţionează uneori după alte repere, iar oamenii ne văd în lumina care le este lor convenabilă.
De exemplu, statusul de profesor nu îşi produce efectele decât în medii sociale în care rolul educaţiei este recunoscut, apreciat, iar cei care îl activează sunt priviţi cu simpatie. Dar acelaşi status abordat sub un alt unghi, să zicem al economiei de piaţă, poate însemna decodarea sa în termenii unor venituri mici şi, de aici, ai unei reduse capacităţi de a achiziţiona bunuri şi servicii.
Inconsistenţa de status se poate strecura în unele cazuri în viaţa oamenilor prin modul de a se succede al statusurilor. Mă refer la situaţia în care cineva îşi apropie un status superior ierarhic, când altcineva pierde un astfel de status. Şi aici, ca în multe alte situaţii din realitatea socială, se observă o anumită inerţie a desfăşurării lucrurilor.
Este oare suficient ca un candidat să promoveze un examen pentru a obţine un nou status în mod legitim? În sensul formal al convenţiilor sociale, am spune că da. Dar putem considera că încă din prima zi persoana în cauză a şi interiorizat implicaţiile pe care le presupune noua sa poziţie socială? Într-o notă ironică, se întâmplă ca unii dintre colegi să înceapă să i se adreseze cu trimitere directă la noua funcţie atunci când îi cer favoruri, dar încă să folosească formulele colocviale, jovial-amicale când nu-şi realizează sarcinile, se scuză şi aşa mai departe. Îi spun domnule director ca şi cum îi fac un favor, apoi îl strigă folosind abrupt prenumele, pentru a sublinia că se ştiu de mult, iar noua ipostază nu are cum să schimbe starea de fapt statornicită în timp. Ipostaza de şef ierarhic şi aceea de vechi amic, coleg, prieten pot ajunge astfel într-o concurenţă de nereconciliat, cel puţin pentru momentele de început.
Orice persoană care se confruntă cu experienţa inconsistenţei de status resimte, cu siguranţă, un anume tip de disconfort personal. Cu timpul, lucrurile se ameliorează, iar identificarea cu statusul mai bine cotat social se realizează în măsura în care cei din jur recunosc o performare adecvată a celui în cauză, la nivelul rolurilor ataşate ale statusului respectiv. Deci, în fapt, un status este recunoscut social doar în măsura în care nu reprezintă doar o aşezare, fie ea şi legitimă, pe o anume poziţie socială, ci prin modul în care îşi găseşte corespondenţe în ceea ce face în mod direct în calitatea pe care o deţine purtătorul de status.
Pentru alţii, situaţia este oarecum în oglindă, dar cu efecte inverse. Li se spune, de exemplu, în virtutea practicilor protocolare domnule director, dar ei resimt cu fiecare zi care trece de când nu mai deţin în mod efectiv funcţia respectivă cum se îndepărtează de puterea de a lua decizii, cum sunt mai puţin în atenţia celorlalţi etc. Formula de adresare devine una golită de conţinut. Asta dacă nu cumva fostul director nu rămâne liderul informal al colectivului.
Statusul superior instituit prin intermediul unei funcţii deţinute la un moment dat apare ca un punct de maxim în traiectoria socială a celui care îl are. Ce se întâmplă după ce statusul nu mai este efectiv? Putem accepta ipoteza după care rolurile exercitate în mod curent atenţionează prin faptele de fiecare zi asupra limitărilor de status reale. Apoi, mai sunt aducerile aminte, nostalgiile, revoltele: pe vremea când eram eu director, şcoala mergea altfel… Între noul venit şi noul plecat din funcţie se pot crea tensiuni conjuncturale. Pentru cel care tocmai a achiziţionat noul status se poate cere tacit un timp de graţie până învaţă mersul lucrurilor. Pentru cel nou plecat este de aşteptat să apară un răgaz al nostalgiilor, iar dacă este cazul, o recunoaştere a meritelor pe care le-a avut de-a lungul timpului.
Pentru amândoi însă este necesar un timp de acomodare cu noua lor situaţie existenţială.
Pentru toţi ceilalţi, care intuiesc mai mult sau mai puţin aceste aspecte provocate de schimbările de status, pot să apară luări de atitudine diferite. Unii merg cu valul, se reaşază comportamental în noul dispozitiv, astfel încât să îşi poată satisface mai uşor interesele imediate. Alţii rămân conservatori şi consecvenţi cu opţiunile exprimate mai demult şi vor face probabil o opoziţie mai subtilă sau mai explicită noilor împuterniciţi. Şi mai sunt, desigur, alţii care privesc reflexiv cu o resemnare stoică la tot ce se întâmplă ca la unul dintre spectacolele pe care viaţa le regizează independent de voinţele tuturor.
Prof. dr. Cristina ŞTEFAN,
Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti