După valul de universități medievale întemeiate în Europa Apuseană și Centrală în secolele
XII-XIV, un nou impuls pentru organizarea și funcționarea învățământului superior vine în epoca Renașterii, a Reformei protestante, dar și a Reformei catolice și Contrareformei. De regulă, atunci când vine vorba despre acest subiect, teritoriul României este lăsat deoparte, ca și cum acesta și locuitorii săi nu ar fi participat la marile curente culturale continentale. O analiză mai atentă a faptelor arată că nu a existat această izolare, chiar dacă formele instituționale și creațiile locale au avut specificul lor.
Mișcarea de idei provocată de umanism și de Reformă a influențat în chip hotărâtor și educația. Preocuparea pentru instruirea tinerilor începe să devină vizibilă peste tot, inclusiv în Țările Române. Chiar înainte de ofensiva Reformei, se prefigurează înființarea la Sibiu a unui Studium Generale Cibiniense (1525), adică a unui colegiu, împiedicat în funcționarea sa de evenimentele de după 1526 care au condus la prăbușirea Ungariei. Pentru spațiul Europei Centrale, a doua jumătate a secolului al XVI-lea a fost hotărâtoare în sensul organizării școlilor medii și superioare. Imperiul Romano-German, Polonia și Ungaria suferiseră transformări substanțiale, care aveau să-și pună amprenta pe întreaga lor evoluție ulterioară. Aceste schimbări devin vizibile și în viața Țării Românești și Moldovei, mai ales datorită legăturilor acestora cu Transilvania și Polonia. După o puternică tradiție a învățământului latin, mai multe școli din Transilvania ajung în secolul al XVI-lea gimnazii, așa cum se întâmpla la Brașov, Bistrița și Cluj. În 1562, se organiza în Moldova Schola Latina de la Cotnari, prin inițiativa principelui Iacob Heraclide, poreclit Despot (1561-1563), care venea din centrul luteran de la Wittenberg. Scopul școlii era de a forma elevii strânși din întreaga țară ca slujbași devotați pentru funcțiile publice. Școala, în care elevii beneficiau de instrucție, hrană și îmbrăcăminte în chip gratuit, a funcționat abia un an, cu un singur profesor de elită, scriitorul german umanist Ioan Sommer, care a predat un curs de limba latină, elaborând și un sistem elementar de idei pedagogice. În cadrul acestuia, Sommer a așezat problemele educației intelectuale și morale și a schițat portretul românului, caracterizat prin curiozitate, inteligență și „viclenie“. De școala latină de la Cotnari, în ciuda scurtei sale existențe, se leagă trei realizări de durată pentru funcționarea învățământului de la noi: introducerea catedrei pentru profesori și a băncilor pentru elevi, a salarizării profesorilor și a sistemului de burse (toate acestea reieșite din notațiile lui Sommer despre cheltuielile domnului Moldovei, menite să-i facă numele vestit). Din păcate, durata scurtă de funcționare a școlii nu a permis punerea în practică a tuturor ideilor dorite de fondatori.
Românii din Șcheii Brașovului aveau încă din secolul al XIV-lea o școală pe lângă biserica Sf. Nicolae, prima școală cunoscută în care s-a studiat, începând din secolul al XVI-lea, în limba română. Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, școala din Șchei avea și un ciclu superior, destinat pregătirii preoților români. În afara materiilor elementare (scris, citit, rugăciuni, catehism, aritmetică), se mai predau limbile slavonă, română, latină, caligrafia, cântările bisericești și tipicul slujbei bizantine. Diacul Oprea, care a tradus și copiat Octoihul la 1570, se intitula „maistoriu școalei românești de lângă biserica Șcheilor și dascăl mare ucenicilor cine învață dăscălie și bisericii psaltul întâi“. Această școală a pregătit tineri (mai ales preoți) din Transilvania și principatele române extracarpatice.
Dintre școlile protestante (specifice națiunilor politice ale Transilvaniei), se remarcă cea fondată de Iohannes Honterus la Brașov (1544), precum și cele de la Cluj, Târgu Mureș, Oradea și Baia Mare. Funcționarea unei școli la Oradea era reglementată încă din 1374, de către capitlu – instituție religioasă formată din canonici, ea funcționând pe lângă episcopia catolică locală. Predarea se făcea în limba latină, iar cunoștințele „trebuiau adaptate la capacitatea de cuprindere și înțelegere a elevilor“. În secolul al XV-lea, Oradea a devenit un mare centru al Renașterii și umanismului, unde s-a dezvoltat gustul pentru selecția valorilor în adevărate instituții de cultură, precum școlile și bibliotecile. Importante focare culturale au fost curțile episcopilor Andrea Scolari Florentinul (1409-1426) și Ioan Vitez de Zdredna (1445-1465). Biblioteca acestui din urmă episcop a stat la baza faimoasei biblioteci „Corvina“ de la Buda, a regelui Matia Corvin, iar la școala capitulară au învățat de-a lungul timpului fiii lui Iancu de Hunedoara, Ladislau și Matia (în jurul anului 1450), marele umanist și prelat Nicolae Românul/ Nicolaus Olahus (între anii 1502-1510), precum și numeroși funcționari de stat și diplomați. Tot datorită episcopului Ioan Vitez s-au elaborat la Oradea importante noțiuni, instrumente și instituții de astronomie (cu ajutorul fizicianului vienez Georg Peuerbach și al elevului său Johannes Mueller Regiomontanus), precum Tabula Varadiensis (tabele cu pozițiile Lunii și ale planetelor), primul observator astronomic, ca și meridianul 0, de referință, valabil timp de peste două secole (1464-1667). După tabelele orădene s-au ghidat, între alții, ca să măsoare longitudinea, Cristofor Columb și Amerigo Vespucci. În urma desființării și exproprierii episcopiei catolice (1566), se dezvoltă școala protestantă din Oradea, cu profesori de prestigiu, ca Gergely Sásvári și Péter Károlyi (ambii cu studii la Universitatea din Wittenberg).
Tot în ambianța Reformei, Johannes Honterus avea să creeze, în 1544, la Brașov (Corona) Studium Coronense, școală în al cărei curs superior se predau retorică, istorie, logică, aritmetică, geometrie, astronomie, muzică și teologie. Pomenitul Nicolaus Olahus (1493-1568), descendent al dinastiei Basarabilor (și rudă cu Iancu de Hunedoara și Matia Corvin), născut la Sibiu, cu studii în orașul natal, la Orăștie și la Oradea, ajunge arhiepiscop primat și regent al Ungariei habsburgice, unde organizează întreg sistemul de învățământ, de la cel primar până la înaltele școli de la Tyrnavia (Trnava), unde creează școala capitulară (1554), preparandia pentru preoți (1561) și seminarul teologic (1566). Este considerat întemeietorul învățământului superior din Slovacia. Nu și-a negat niciodată originile sale românești, dimpotrivă, s-a mândrit cu poporul său, urmaș al romanilor, dar a fost mai presus de toate un spirit umanist european. Totuși, la moartea sa, nu a fost dăruit doar cu elogii („Arhiepiscopul de cea mai joasă speță, născut din tată valah și înălțat, din ură împotriva celorlalți, la cel mai înalt rang, s-a zbătut să păstreze regența și sigiliul regesc. Căci el deținea aceste demnități foarte înalte, spre grava ofensă a tuturor, deoarece ocupa în mod rușinos dregătoriile și rangurile multora“ – cuvintele aparțin lui Francisc Forgach, episcop de Oradea), semn că și lumea central-europeană pășea spre coordonatele naționale moderne, că se făceau deja distincții naționale apăsate și se manifestau chiar accente xenofobe.
În vreme ce înaltele școli catolice înfloreau în aceste regiuni oblăduite de Habsburgi, în estul fostei Ungarii situația era cu totul alta. Dintre teritoriile Ungariei destrămate și disputate de Otomani și Habsburgi, partea de răsărit, numită de-acum Principatul Transilvaniei (cu o întindere de circa 100.000 de km pătrați), a avut pe moment soarta cea mai bună, păstrându-și organizarea internă proprie, cu exercitarea puterii, ca și anterior, de către cele trei stări devenite „națiuni“ (nobilimea maghiară, sașii și secuii). Cea mai importantă transformare internă a fost biruința Reformei, care a făcut în scurt timp din Transilvania un principat protestant. Între 1541 și 1570 s-a format treptat sistemul politic și religios al principatului Transilvaniei, bazat pe cele trei „națiuni“ recunoscute și patru „religii recepte“ – calvină, luterană, unitariană și catolică. Catolicismul era însă aproape anihilat, lipsit de toate proprietățile, de lăcașuri de cult, de ierarhie și de organizare. Moartea principelui Ioan Sigismund (trecut de-a lungul vieții prin patru confesiuni și ajuns în final unitarian) și accederea la putere a catolicului Ștefan Báthory, în 1571, promiteau să reechilibreze, măcar parțial, lucrurile. Impunerea confesiunilor protestante era însă mult mai puternică decât crezuseră unii dintre protagoniști, de aceea redresarea catolicismului era un proces foarte nesigur și dificil. Calea de urmat era indicată în chip precis prin măsurile luate de Conciliul de la Trento (1545-1563), iar Sfântul Scaun a căutat să pună în practică inițiativele de combatere a Reformei, de refacere a catolicismului și de înnoire a acestuia cu ajutorul puterii politice, a unor principi rămași fideli Romei. Raționalizarea credinței, afirmată puternic prin protestantism nu numai în domeniul interpretării și comentării textelor sacre, a impus o atenție specială pentru instruirea superioară și din partea Bisericii Catolice. Unul dintre instrumentele – probabil cel mai eficient – pentru îndeplinirea acestui deziderat a fost considerat Ordinul Iezuit, care, profitând de atmosfera mai favorabilă de sub principii din familia Báthory, de invitația expresă a lui Ștefan Báthory, a organizat câteva misiuni și în Transilvania.
Reorganizarea sistemului educativ în cadrul bisericii catolice, cu accent special pe instruirea biblică și liturgică a clerului, a pornit la începutul secolului al XVI-lea, încă înainte de Reformă. A urmat apoi Conciliul de la Trento, cu rol fundamental în reașezarea educației pe noi baze. În cea de-a cincea sesiune a conciliului, din 17 iunie 1546, s-a formulat canonul al II-lea, intitulat Super lectione et predicatione, care stabilea învățarea Sfintei Scripturi și a artelor liberale în catedrale, mănăstiri și în orice altă formă de reuniune religioasă. La 15 iulie 1563, canonul al XVIII-lea (Super reformationem) al celei de-a douăzeci și treia sesiuni a aceluiași conciliu prevedea ca diocezele să fie dotate cu câte un seminar pentru pregătirea clerului spiritual, pastoral și intelectual potrivit acțiunilor predicative, celebrării slujbei și confesiunii, într-un cuvânt, potrivit exigențelor formării „păstorilor de suflete“. În paralel, se inițiau preocupări pentru instruirea laică, în special pentru făurirea unei noi elite, cu instruire solidă. Cu termenul de „colegiu“ (Collegium) se făcea referire la școlile superioare pentru aspiranții la preoție, dar și la școlile superioare de educație pentru laici (numite și seminaria laicorum, convicta). O etapă următoare în dezvoltarea acestor instituții de învățământ se înregistrează în epoca lui Carlo Borromeo, arhiepiscopul de Milano, promotor fervent al acestui sistem educativ, care presupunea folosirea învățământului și culturii pentru înnoirea acțiunii pastorale în dioceze și parohii, în societate în general.
Ordinul iezuit avea, prin urmare, o rețea proprie de instituții de educație, cu o strategie bine elaborată și cu rezultate deja notabile. Cele mai importante astfel de instituții erau colegiile majore, asemănătoare și echivalente ca grad universităților. În epoca efervescenței școlilor pomenite mai sus în vestul Europei, se înregistrează proiecte de acest fel și în Transilvania. Încă înainte de 1571, este atestată tentativa înființării unei școli catolice la Șimleu Silvaniei, pe domeniile familiei Báthory. În 1571, anul alegerii sale ca principe, Ștefan Báthory voia deja să creeze școala respectivă la Cluj, în vechea mănăstire franciscană fondată de Matia Corvin în orașul său natal, acum lipsită de frați. Ideea întemeierii unui colegiu iezuit la Cluj, în capitala Transilvaniei ori în vecinătate, era vie și în 1578, fiind stimulată și de eforturile și realizările protestanților în politica lor școlară. Clujul devenise de mai mult timp centrul dezbaterilor confesionale din principat, deopotrivă dintre protestanți și catolici, dar mai ales dintre curentele reformate. Disputele erau puternic întreținute de socinieni, formați dintr-un grup de refugiați polonezi și un mic număr de italieni, care au dat naștere unitarianismului (curentului antitrinitar). Protestanții, mai precis calvinii, au avut prima inițiativă, în 1565, prin decizie dietală, de fondare a unui colegiu reformat la Cluj, cu profesori din Elveția și Franța (între care Petrus Ramus), dar tentativa nu s-a putut materializa atunci. Au urmat apoi unitarienii, cu inițiative școlare notabile, tot la Cluj. În cadrul acestor frământări confesionale, cu ecouri în domeniul educației tinerilor, catolicismul a profitat de avantajele create prin intermediul familiei princiare și regale Báthory. Astfel, la 20 decembrie 1579, se inaugurează oficial școlile iezuite de la Cluj-Mănăștur, iar în 11 ianuarie 1580 se țin primele cursuri de gramatică, destinate celor două clase din ciclul inferior. Cu alte cuvinte, instruirea iezuită a început și s-a derulat timp de un an la fosta mănăstire benedictină din Cluj-Mănăștur (fondată în secolul al XII-lea). La 14 mai 1581, aceste școli se mută în Cluj, adică în orașul propriu-zis, intra muros, unde aveau să-și desfășoare activitatea sub forma a două instituții distincte, anume colegiul și seminarul pentru preoți. Baza lor materială a fost asigurată prin donații de principele Ștefan Báthory.
Instituția principală trebuia să devină un colegiu major (collegium maior), adică să fie practic egală din toate punctele de vedere cu universitățile și academiile europene consacrate ale timpului. La deschiderea oficială, din aprilie 1581, a participat și principele Christofor Báthory (fratele principelui donator, ajuns din 1575 și rege al Poloniei). În chip oficial, privilegiul din 12 mai 1581, emis la Vilnius (pe atunci parte a Uniunii Polono-Lituaniene) conferea colegiului din Cluj rang de academie. Actul acesta și privilegiile aveau să fie confirmate și întărite de papa Grigore al XIII-lea, la 9 februarie 1582. În cadrul colegiului erau prevăzute trei facultăți (teologică, filosofică și juridică, din care nu au funcționat decât primele două), iar absolvenții urmau să obțină de drept toate gradele sau titlurile consacrate, anume baccalaureus, magister și doctor, precum se întâmpla la „academiile – adică universitățile – din Italia, Franța, Spania și Germania“. În ciuda unui început mai timid, cu două clase de gramatică (la Cluj-Mănăștur, între 1579-1581), care formau ciclul inferior, după mutarea în cetate se mai adaugă o clasă umanistică și una de retorică. Curriculum-ul a fost complet în 1586, când s-au înființat și clasele de filozofie și de istorie. Astfel, exista, în acord cu principiile umanismului, un ciclu inferior cu cinci trepte și unul superior cu încă două trepte, de filosofie și de teologie. Dintre profesorii chemați de Curia Romană și de Ordin, unii aveau un prestigiu incontestabil, după ce predaseră la colegii și universități din Roma, Viena, Cracovia sau Graz: Jacobus Wujek, Antonio Possevino, Luigi Odescalchi, István Szántó (Stephanus Arator) și alții. Prin nivelul înalt al materiilor predate (gramatica, retorica, dialectica, greaca, filosofia, teologia, istoria etc.), s-a realizat nu doar întărirea catolicismului, dar mai ales un grad de erudiție de tip european, o acțiune de fortificare civică în spiritul umanismului, care au determinat multe familii, inclusiv de confesiune protestantă sau chiar ortodoxă, să-și trimită copiii la școlile clujene. Se știe despre un proiect prin care chiar Nicolae Pătrașcu, fiul și moștenitorul principelui Țării Românești, Mihai Viteazul, ar fi urmat să studieze la colegiul major clujean. Rigoarea și calitatea ridicată a programului de instruire și educație erau asigurate de cultivarea ideilor umaniste și de profesiunea de credință tridentină, iar metodele de predare erau în acord cu Ratio atque Institutio Studiorum Societatis Jesu. În plus, aceste metode erau destul de laxe, recomandându-se atragerea „cu blândețe“ a tinerilor. Elevii (studenții) nu erau siliți la început să asiste zilnic la slujba religioasă, cei mai mulți dintre ei „fiind născuți și crescuți în erezie“, adică provenind din mediul citadin clujean protestant. De aceea, interesul pentru colegiu s-a mărit rapid. Se vede acest lucru și din creșterea constantă a numărului de studenți: de la 35 de înscriși în 1580 s-a ajuns la 350 de studenți în 1586. Un moment dificil în istoria colegiului a fost anul 1586, datorită gravei epidemii de ciumă. Pentru încurajarea părinților și elevilor și orientarea lor spre aceste școli, s-a decis înființarea unui cămin-internat, mai ales că mare parte a tinerilor proveneau din afara Clujului. În plus, se considera că traiul și studiul în internat îi fereau pe elevi de influența nefastă a „ereticilor“ (protestanților) care dominau mediul urban. Internatul, cu circa 150 de locuri, a fost ridicat în 1583, cu efortul material al lui Ștefan Báthory și al Sfântului Scaun; în plus, s-a întemeiat și Conventul Preasfintei Treimi, care găzduia tineri din familii mai modeste sub aspect material. Cursanții aveau aceleași drepturi și îndatoriri, indiferent de starea materială și socială, de etnia și de confesiunea proprie. Diriguitorii colegiului au știut să îmbine armonios exigențele ordinii și disciplinei catolice, care trebuiau respectate de alumni, cu învățătura științifică generală și cu dimensiunea ludică, capabile să asigure o instruire erudită viguroasă ori, altfel spus, „minte sănătoasă în corp sănătos“. Rectorii colegiului – mai ales Jacobus Wujek și Ferdinandus Capecius – au fost preocupați mereu de o bună selecție a candidaților, de creșterea prestigiului școlii și de asigurarea unei emulații în rândul studenților și al profesorilor. Calitatea înaltă a instrucției și educației a fost garantată și remarcată și de „vizitațiile“ (= inspecțiile) făcute de către Vatican în anii 1582, 1584, 1585, 1586, prin care s-au corectat unele stângăcii inerente începutului, s-au oprit ori diminuat unele dispute interne din sânul misiunii iezuite, s-a mărit numărul cărților de cult, s-a întărit disciplina.
Pe lângă colegiu, în 1583 exista la Cluj și pomenitul seminar pentru preoți, datorat zelului papei Grigore al XIII-lea și regelui Ștefan Báthory. Chiar primul preot iezuit sosit la Cluj în 1579, János Leleszi, fost profesor la Viena, constată starea dezastruoasă a credinței catolice în Transilvania și la Cluj și mai ales lipsa acută a preoților. În acest spirit, încă la 1575, iezuitul István Szántó (1541-1612), într-un memoriu trimis prepozitului general al Ordinului și intitulat De Transilvania in fide iuvanda, propunea crearea unui seminar pentru pregătirea preoților catolici la Cluj. Tot el a avut un rol de seamă în înființarea Colegiului Ungar (Collegium Hungaricum) de la Roma (1579), unde a deținut funcția de confesor pentru maghiari. Având însă studenți foarte puțini și venituri bănești precare, acest colegiu s-a unit, la nici un an de la fondare, cu instituția similară germană, devenind Collegium Germanicum-Hungaricum (1580). De altminteri, același preot iezuit maghiar (Ștefan Arator alias István Szántó) a mai avut o inițiativă de politică școlară importantă: între colegiile pe care le propunea create la Roma pentru diverse națiuni, el cerea unul și pentru Valachia inferior, quae Romandiola et Romaniola dicitur, țară despre care spune că era vecină cu Transilvania, că se numea odinioară Dacia și că locuitorii ei vorbeau „limba italică coruptă“, pe care însă italienii o puteau înțelege. Este evident că Arator se referă la Țara Românească și la locuitorii săi, pe care îi prezintă ca italianofoni sau latinofoni, descendenți de la Roma. Mult mai importantă este însă denumirea de Romaniola sau Romandiola, derivată clar din Romania, ceea ce atestă nu numai numele etnic al poporului român, provenit din latinescul Romanus, ci și numele țării, așa cum era el folosit de români în epocă.
Pentru crearea și funcționarea seminarului destinat preoților a fost adus la Cluj învățatul iezuit Antonio Possevino (care s-a ocupat de toate aspectele școlii: vârsta minimă de 15 ani a elevilor, originea lor din toate categoriile sociale, gratuitatea studiilor, a cazării, hranei etc.), precum și arhitectul italian Massimo Milanesi (care trebuia să proiecteze și să ridice clădirea).
Antonio Possevino a scris lucrarea Transilvania, dedicată papei Grigore al XIII-lea, dar nu din rațiuni științifice, de pură cunoaștere a unei țări îndepărtate, ci pentru a îndeplini o misiune încredințată lui de biserică. De aceea, unele date, fapte și pledoarii din această lucrare trebuie luate cum grano salis, fiindcă se datorează avântului „misionar“ al demnitarului iezuit, dornic să refacă gloria de odinioară a bisericii sale. Pe de altă parte însă, foarte multe informații din această descriere sunt corecte și utile. În prezentarea românilor, aspectele distonante sunt puține și cel mai adesea formale. Originea romană a acestora, asemănarea dintre limba română și limbile italiană și latină, prezența antichităților romane în Transilvania, organizarea bisericească după rânduiala bisericii răsăritene, lipsa unui centru și a unui teritoriu specific ale românilor transilvani, răspândirea românilor în întreaga țară, inclusiv printre secui, concentrarea lor masivă în anumite regiuni precum Țara Hațegului, zona Lugojului sau Țara Făgărașului, statutul inferior al românilor transilvăneni etc. sunt aspecte corect redate și ușor de verificat și confirmat prin alte surse. Rămâne hazardată opinia lui Possevino că românii, fiind romanici și vorbitori ai unei limbi neolatine, ar putea trece cu ușurință la catolicism. Pe de altă parte, autorul iezuit sesizează unele detalii importante și utile ca informații istorice. De exemplu, ideea repetată că românii sunt răspândiți peste tot în țară, fără să aibă un centru al lor, că sunt umili, în slujba altora, cu o nobilime puțină, vitează în lupte, dar ținută mai prejos decât nobilimea maghiară, că sunt dedați spre furturi, ca și alte detalii de acest fel, sugerează statutul special al românilor din Transilvania, după jumătatea secolului al XVI-lea și după formarea principatului autonom sub suzeranitate otomană. Possevino sesizează prin aceasta statutul diferit al stărilor (națiunilor) transilvane, adică al nobilimii maghiare, sașilor și secuilor. Acestea erau așezate în locuri bine delimitate (cu centre oficiale) și denominate după criteriul etnic: sașii pe Pământul Săsesc (Fundus Regius, Königsboden), secuii pe Pământul Secuiesc (Ciculia, Terra Siculorum, Székelyföld), iar nobilii unguri pe Pământul Nobiliar sau Unguresc (în comitate). De asemenea, „națiunile“, adică grupurile privilegiate sau stările, aveau în mâinile lor puterea politică și religioasă, pe când românii, neacceptați între stări, erau supuși și umili, fără știință de carte, săraci și înclinați, de aceea, spre furt. „Nerăsplătirea“ de către principe a nobililor români arată discriminarea chiar și la nivelul elitelor, într-o vreme când țăranii transilvani români și ortodocși erau discriminați prin decizii dietale, cu putere de lege. În afara aspectelor sociale și politice, Antonio Possevino este sensibil la anumite nuanțe etno-confesionale care arată un anumit stadiu de evoluție al sentimentului național, dinspre lumea medievală spre cea modernă timpurie.
Moartea lui Ștefan Báthory și epidemia de ciumă – ambele evenimente petrecute în 1586 – au lovit crunt colegiul și seminarul și, în general, întreaga misiune iezuită. Dar cei mai vajnici inamici ai școlilor înalte ale Clujului au fost chiar locuitorii protestanți din Cetate. La 1606 are loc expulzarea definitivă a iezuiților dintr-o țară care se pregătea să devină (pentru aproape un secol) de preponderență politică protestantă.
În concluzie, se poate spune că școlile de rang superior fondate pe teritoriul viitoarei Românii în secolul al XVI-lea au condus la o încercare de sincronizare a societății locale cu lumea Europei Occidentale și Centrale și au creat o puternică tradiție, care a stat la baza evoluției spre modernitate a învățământului din regiunile noastre.
Acad. Ioan-Aurel POP – Președintele Academiei Române
Articol publicat în numărul 39 al revistei Tribuna Învățământului
