Calitatea și curățenia sunt două cuvinte cu semnificație încurajatoare auzite la acest început de an universitar. Le-a adus în discuție ministrul delegat pentru Învățământ Superior, Cercetare Științifică și Dezvoltare Tehnologică Mihnea Costoiu și le-a asociat o argumentare statistică: totalul programelor de studii este cu 320 mai mic față de anul trecut, ceea ce înseamnă o reducere cu 12% din oferta educațională a universităților. Ministrul a numit aceasta „curățenie” și a precizat că „este cea mai mare curățenie de după 1989”, care va continua chiar în actualul an universitar, obiectivul fiind asigurarea unor programe de calitate pentru studenți.
 Obișnuiți (unii și educați prin decenii) cu elanul creșterilor considerate de la sine drept semn al progresului, poate nu s-ar cădea să ne bucurăm de o diminuare, mai ales într-un moment al revenirii, al începutului, al deschiderii. Însă la nivel de învățământ superior, acumulările cantitative de ordin formal, instituțional au fost așa mari și așa ferm justificate și apărate, încât o revizuire obiectivă se impunea de mult. Încercări s-au făcut, inclusiv reușite. Ce a funcționat greu s-a dovedit a fi consecvența. O ierarhizare a programelor de studii superioare, realizată la un moment dat (chiar cu limitele ei), aproape că a eșuat în ignorare. O invocă, lăudându-se pe drept cuvânt cu propria poziție, doar cei care au fost categorisiți ca fiind cei mai buni în domeniile lor. Vreo exprimare în sensul ascensiunii, din partea celor plasați mai jos, nu am remarcat. Practic, orice întreprindere de la noi cu formare de nivel superior înscrisă în obiectul de activitate se consideră îndreptățită să dezvolte proiecte de „cercetare” și să dețină centre de „cercetare”. Cu niște zeci de ani în urmă, o asemenea proliferare fusese generată de Festivalul „Cântarea României”, care certificase o largă populație de elevi (pionieri și uteciști) ca „inventatori” (îndeosebi, de roboți și de vehicule) și „cercetători” (cu precădere, asupra plantelor). Astăzi, referitor la cvasitotalitatea relelor din învățământul nostru superior sunt arătate cu degetul, acuzator, universitățile private. Trimiterile critice sunt îndreptate către acestea ca de la sine în contexte privind „fabricile de diplome”, „șomerii cu diplomă”, „interesele și influențele parlamentarilor”. S-ar zice că este lăsată deliberat să treacă neobservată mulțimea de universități de stat garnisite cu structuri, titulaturi, încadrări pe care în mod obiectiv nu au cum să le susțină altfel decât scriptic. Pașii unei reorganizări raționale în această zonă au fost ezitanți și în general fără să ducă undeva. Ici, colo câte ceva ce s-a numit la un moment dat universitate a devenit secție foarte restrânsă local a vreunei universități adevărate, îndreptățită prin valoare să dețină un asemenea statut. În același timp, au avut concretizări firave legiferările privind alocarea unor fonduri bugetare în funcție de performanțe. De realizarea unor consorții sub aspect administrativ nu a fost vorba decât în treacăt și doar într-o situație, două. Un consorțiu sub un alt înțeles al termenului există la nivel de elită, inclusiv ca îndreptățită contrapondere la mediocritate.
Calitatea nu se obține automat prin diminuarea imposturii, însă pe această cale ei i se poate face loc în mod considerabil. Premisele, din câte o arată acest început de an universitar, au ajuns să fie căutate, în sfârșit, ceva mai adânc. S-a vorbit de data aceasta mai mult și mai cursiv decât altădată despre continuitatea dintre învățământul liceal și cel superior. Supărarea (motivată) a universitarilor sintetizată în vorbe de felul „pierdem un semestru ca să-i învățăm ce n-au învățat în liceu” s-a văzut, dacă nu înlocuită (n-avea cum, pentru că starea persistă), în orice caz dublată de aprecierea față de realizările unor licee care au trimis absolvenți foarte buni spre învățământul superior. Ne obișnuisem cu elogierea liceelor cu performanțe olimpice (asumarea unor merite de fapt personale ține de firea noastră). De data asta, am avut la acest început de an universitar licee lăudate, aplaudate la propriu în spațiul academic pentru felul în care i-au pregătit pe cei mai buni dintre absolvenții lor, aspiranți la studenție și, mai departe, la carieră. Este un semn de continuitate în calitate. S-a făcut caz tot mai mult, și este normal să se facă în continuare, pentru că reprezintă o realitate gravă, de cei care ajung în facultate și nu știu să scrie, ba unii sunt și asociali. Normal este, tot sub imperativul calității cultivate, să se insiste, categorial și individual, și asupra celor buni și foarte buni de când se știu ei în postura de oameni care învață carte. Neavenită este opoziția (din aceeași categorie cu bugetari-privați, părinți-cadre didactice, salariați-pensionari, medici-pacienți etc.) speculativ formulată și receptată în același context de început al anului universitar, dar care cică s-ar putea să se manifeste „la anul, la bacalaureat”, când „profesorii de liceu” (chiar toți?) s-ar putea să le arate „domnilor profesori universitari făcuți peste noapte că nu știu carte”. Bine este să se insiste nu doar asupra deschiderii universităților către cei fără bacalaureat (ceea ce e fals), ci și asupra celor foarte buni și în școala de nivel preuniversitar, și la bacalaureat, și la admiterea în universitate.
Florin ANTONESCU