După Revoluţia din decembrie 1989 s‑au petrecut câteva lucruri semnificative şi în eminescologie. Mai întâi, s‑a pus în circulaţie Volumul X al publicisticii, cuprinzând articolele politice ale lui Eminescu din timpul şi de după Războiul de Independenţă. Tipărit încă din vară, prezentat în august 1989 la o mare sărbătoare naţională din Chişinău, acest volum nu avea bunul de difuzare şi aştepta, practic, în depozitul editurii, să fie trimis la topit. Revoluţia i‑a dat drumul să circule. Ediţia academică s‑a încheiat, apoi, foarte repede, celelalte volume din Opere fiind de mai multă vreme pregătite pentru tipar, întreaga ediţie a rămas însă ca un monument masiv de marmură muzeală. „Acropolea“, construită cu atâta trudă, a redevenit „necropolă“. Alte ediţii din opera lui Mihai Eminescu au început să circule; în loc ca ediţia mare să devină sursă de alimentare a lor, această ediţie s‑a tencuit în rafturile bibliotecilor, lăsând, pentru marele public, loc de recapitulare. S‑a reeditat culegerea lui I. Scurtu din 1904: M. Eminescu, Scrieri politice şi literare, s‑au reeditat fragmente din ediţia lui I. Creţu: Eminescu, Opere politice, apoi D. Murăraşu: Nalismul lui Eminescu. Într‑un lanţ tipografic greu de controlat el însuşi, proza politică eminesciană s‑a difuzat fără centralizarea (coordonarea) marii ediţii academice.
Practic, un inventar al ediţiilor care circulă astăzi  nu s‑a făcut – şi nu se poate face – pentru că editurile nu mai respectă legea depozitului legal care le obligă, între altele, să doneze un număr de exemplare din orice publicaţie pentru bibliotecile mari. Biblioteca Academiei Române nu deţine multe dintre aceste reeditări.
În domeniul poeziei, în schimb, fenomenul este de‑a dreptul spectaculos: poezia lui Eminescu a început să circule insistent în reprinturile edi­ţiei princeps. La Bucureşti, Chişinău, Tg. Mureş, Braşov, Timişoara – ediţia I Eminescu, scoasă de Titu Maiorescu de Crăciun 1883, a apărut, fotocopiată, în tiraje dirijate de regula economiei de piaţă, cu sau fără prefaţă actuală de avertizare, tiraj după tiraj epuizându‑se fără veste. Desigur, aspectul de obiect de lux al cărţii, coperţile atrăgătoare, vignetele bine reproduse – toate acestea au contribuit la succesul ei. Într‑un fel s‑a dovedit că principiul tutelar de dinainte de 1989, acela al tirajelor de masă, cu hârtie ieftină, literă mică etc. (dar cu coperţi executate în condiţii foarte bune, elegante şi cu gust desenate) – nu era adecvat. Eminescu avea – are! – nevoie de monumente. Când nu există monumente noi, se reproduc, în copie, cele vechi. Şi Ministerul Culturii a contribuit la această operă de rememorare, sponsorizând pe rând reeditarea fotoprintată a ediţiei Ludovic Dauş, apoi a ediţiei G. Murnu şi, în fine, a primelor trei volume din ediţia Perpessicius.
Considerăm că acest fenomen de îndepărtare de ediţia academică nu exprimă refuzul ori saţietatea; mai degrabă punctează lipsa unui sector managerial al colectivului care a încheiat cu atâta trudă ediţia academic – şi care, apoi, s‑a dizolvat. Aceste reeditări puteau fi făcute chiar de acest colectiv; ar fi trebuit, oricum, să poarte girul unui îngrijitor de ediţie care să avertizeze asupra fiecărei ediţii în parte.
Din şirul tuturor evenimentelor eminescio­logiei post‑decembriste se detaşează reeditarea insistentă a ediţiei princeps. Unele cărţi au coperţi roşii, altele albastre – iar în anticariat a apărut şi un exemplar din ediţia princeps cu legătura originară verde. Deducem că prima mie de exemplare editată în 1883 a avut mai multe legături. Unele ediţii au portretul poetului pe prima pagină – altele, nu. Deducem că ediţia princeps a avut mai multe tiraje. Cuprinsul este însă identic – ceea ce înseamnă că aceste tiraje au avut aceeaşi matrice tipografică, numai hârtia era diferită. Acestea sunt lucruri care nu s‑au ştiut despre ediţia princeps, pentru că eminescologii n‑au avut‑o la îndemână, bibliotecile mari au ţinut‑o sub protecţie.
Acestea sunt însă împrejurări externe. Faptul cultural care se consumă este că, ruptă de criticile şi comentariile ei, ediţia I Eminescu scoasă de Titu Maiorescu îşi începe a doua viaţă, răspândind în public, iarăşi, greşelile de tipar din 1883, îmbinarea poeziilor făcută în 1883, întrebările care s‑au pus în anii ’80‑’90 ai secolului trecut pe marginea editării poeziei lui Eminescu în general.
Oricâte lucruri s‑ar spune – s‑au spus şi se vor spune –  despre împrejurările în care a apărut ediţia princeps, despre documentele care atesta că Titu Maiorescu a fost constructorul ei, despre felul cum a fost ea primită de cititori, inclusiv de Eminescu – trebuie recunoscut faptul că Titu Maiorescu a întemeiat eminescologia ca știință.
În principiu, editorii lui Eminescu au, în general, această condiţie de a se afla la mijloc, între poet şi primul său critic şi editor. Ei îl stimează şi pe Eminescu – şi pe Maiorescu. Ei vor să împace, peste timp, în tradiţie, două mari personalităţi ale culturii române –  şi de aceea trec, uneori, cu vederea peste „asperităţi“, se fac că nu observă unele lucruri etc. Într‑un cuvânt, ei sacrifică la doi zei în acelaşi timp, în acelaşi templu (principiul vechi elen este altul: „Zeii‑şi primesc aparte cinstirea fiecare“, vezi Eschil, Agamemnon).  Energia se dozează, astfel, forţamente pe două compartimente –  către poet şi către critic. Într‑un fel, putem spune că editarea poeziei lui Eminescu este istoria echilibrului şi dezechilibrului acestei balanţe – iar Perpessicius este totuşi acela care ţine talgerele în tremurul cel mai mic. Problema este, în fondul ei, categorică: trebuie separat Maiorescu de Eminescu pentru a şti cât mai exact care este meritul fiecăruia în parte. Altfel, ei doi trăiesc în amestec de idei.
Iar eminescologia are ca obiect de studiu și desfacerea acestui amestec – sau, cel puțin, munca pentru definiția părților. Faptul că se trece, pentru asta, prin toate edițiile, prin toate cele 11 ediții ale lui Titu Maiorescu (nesemănând una cu alta), prin câmpul larg al receptării poeziei eminesciene în general – asta dă anvergură națională științei ca atare. Să ne imaginăm că ediția princeps ar fi fost fără pată, fără greșeală, etalon de carte științifică. S‑ar mai fi pus, în acest caz, problema investigării? Ea ar fi rămas doar prima într‑un șir ce ajunge până la noi și trece de noi. Având însă acest aspect al incompletului, al complexului greșelilor, al interpretării punc­tuației etc. – momentul Maiorescu rămâne fertil, întemeietor – ca ceva ce este luat prometeic de la zei – sau, în cheie biblică,  ceva furat din rai.
N. GEORGESCU