În pas cu vremurile

0

Aflăm din presa recentă că programul de formare al cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar gimnazial, cunoscut sub denumirea CRED – Curriculum relevant, educaţie deschisă pentru toţi, se apropie cu paşi repezi de implementare. Astfel, un număr estimativ de cadre didactice (55.000) o să fie îndrumate să se abiliteze curricular şi, totodată, profesorii vor fi sprijiniţi în efortul lor de a adapta activităţile de învăţare la nevoile specifice ale elevilor. Cum va continua demersul de formare al celor care au catedrele în învăţământul liceal nu se ştie, cel puţin deocamdată.
Acceptăm cu toţii că generaţiile digitale au alte aşteptări de relaţionare, inclusiv de la aceea centrată pe educaţie. În paralel, deplângem programele prea încărcate, manualele atât de vechi, motivaţia uneori discutabilă a unora dintre colegi pentru munca desfăşurată la clasă. Apare oricum din ce în ce mai clar conturată o defazare între cererea amprentată de nevoile formabililor şi oferta educaţională, pe care societatea este în măsură să o operaţionalizeze în prezent; cererea fiind cu mulţi paşi înaintea ofertei posibile în sistemul şcolar, în mod special în cel de stat.
Totuşi, evaluarea nevoilor beneficiarilor serviciilor educaţionale, stabilirea unor priorităţi privind gratificarea acestora ridică încă multe semne de întrebare. Oare toate aspectele care sunt constatate pot fi înţelese ca trebuinţe care trebuie satisfăcute imediat şi fără ezitare? Sugestia metodologică, care pare să se insinueze în ultimul timp, este următoarea: dacă vă doriţi ca elevilor să le fie dragă şcoala, încercaţi pe cât posibil să le faceţi pe plac, transformaţi ora la clasă printr-o serie de activităţi interesante şi provocatoare, faceţi din şcoală un loc unde copiii se simt bine. Aceasta ar fi o condiţie necesară pentru ca elevii, la rândul lor, să înveţe cu sârg, să participe devotat în procesul de formare. Bineînţeles că motivaţia pozitivă este un mecanism psihologic care, odată activat, aşteptarea legitimă este că va da roadele intenţionate. Dar oricât ar fi de agreabil la şcoală, oricât de stimulativ ar fi mediul de învăţare – reprezintă toate acestea şi o condiţie suficientă? Formarea nu implică şi efort, ieşirea asumată din zona de confort, uneori oboseală, câteodată dezamăgire şi aşa mai departe?
Iată un exemplu despre care am aflat de curând şi care a creat o dezbatere aprinsă şi chiar indignare în rândul comunităţii educaţionale: elevii britanici (de 9-10 ani) nu mai ştiu să citească ora pe un ceas tradiţional, iar şcolile vor înlocui ceasurile vechi cu unele moderne, digitale. (https://www.telegraph.co.uk/education/2018/04/24/schools-removing-analogue-clocks-exam-halls-teenagers-unable/).
Explicaţia oferită este aceea că pedagogii nu doresc ca elevii să fie stresaţi de această dificultate de a identifica în mod corect cât este ora, mai ales în timpul evaluărilor, a examenelor. Tot aşa, din cauza utilizării preponderent a tehnologiei digitale, elevii au dificultăţi în a scrie cu pixul sau creionul. Ce să mai vorbim despre a scrie cu creta la tablă? În acest sens, şi la noi se fac eforturi prin înlocuirea tradiţionalei crete cu markerul.
Problematica legată de înţelegerea modului cum funcţionează creierul unui copil care creşte într-o societate informatizată, cum se acomodează la cerinţele de adaptare cotidiene generaţiile digitale este complexă. Totuşi, unele dintre soluţiile binevoitoare pe care le adoptă practicienii din lumea şcolii nu sunt unanim acceptate. Par mai degrabă un compromis făcut, mai mult sau mai puţin gratuit, doar de dragul de a fi în tendinţe. Unele impuse de modernizare, ceea ce nu poate fi respins, desigur. Dar dacă elevul nu mai face efort să înţeleagă cât este ora, nu ţine minte o informaţie sau alta pentru că oricum internetul îi pune la dispoziţie tot ce ar avea nevoie şi chiar ceva în plus, nu se mai concentrează să înţeleagă o explicaţie pentru că durează mai mult decât este obişnuit să aştepte în timpul unui joc, iar nerăbdarea de care dă dovadă este ca un imbold spre nicăieri căruia nu-i rezistă etc. – atunci profesorii ce ar trebui să îşi propună să facă pentru a putea atinge obiectivele lecţiei? Ştim din experienţa directă la clasă că mulţi dintre elevi nu mai pot fi atenţi la explicaţiile simple, în schimb sunt capabili să probeze atenţie distributivă într-un context mai mult sau mai puţin superficial şi, de cele mai multe ori, fără beneficii de formare pe termen lung. Mai tranşant spus, pentru mulţi dintre elevi, impresia este că nu mai au abilităţi cognitive pentru învăţat, ci doar pentru divertisment, pentru relaxare. De ce lucrurile stau astfel este greu de spus. Poate pentru că pe acestea le-au exersat de-a lungul copilăriei. Poate că pedagogii nu au găsit încă metodele potrivite prin care să reorienteze disponibilităţile elevilor spre activităţile de învăţare efectiv productive în dezvoltarea personalităţii lor.
Copilul zilelor noastre are dificultăţi în a scrie cu un pix, ezită să deseneze cu creioane colorate, iar tendinţa este în evoluţie vizibilă, în curând operarea cu ajutorul unei tastaturi şi a unui mouse o să-i pară dificilă, inutilă, pentru că e mai simplu să obţină rezultatele dorite prin intermediul sistemelor multitouch. Pare că atingerea ecranului tactil o să fie maximumul de efort pe care copilul viitorului o să-l mai aibă de făcut. Pe bună dreptate, mulţi dintre cei care lucrează în educaţie sunt contrariaţi: neimplicarea, pasivitatea ameninţă potenţialul de dezvoltare al copiilor.
Dar este clar că una este să observi ca educator prezenţa unor dispoziţii şi să-l sprijini pe elev să şi le cultive prin învăţare şi exerciţiu, să-l antrenezi în activităţi formative care să ocazioneze răspunsuri de întărire şi alta este să te poziţionezi de partea unor tendinţe comportamentale, care, incontestabil, sunt prezente, dar care nu sunt benefice dezvoltării copilului. Diferenţa este de principiu. Una este ca scopul să fie acela de a face viaţa mai uşoară la şcoală în mod direct şi indiferent la implicare şi merit, alta este ca scopul să fie unul formativ, chiar dacă atingerea lui nu este uşoară, uneori e dificilă, poate crea frustrări etc. Nu este nimic rău în a crea în şcoală un mediu de învăţare sigur şi prietenos. Cu toţii ne dorim ca acest fapt să aibă loc şi în şcoala noastră. Dar nu trebuie să pierdem din atenţie faptul că efortul de adaptare al elevilor trebuie cultivat, capabilităţile cognitive antrenate în mod sistematic. Atunci când anii de şcoală iau sfârşit, este de dorit ca absolventul să îşi poate aduce aminte cu plăcere de experienţele lui de învăţare. Totuşi, şi mai important este ca el să facă faţă competiţiei de pe piaţa muncii, să aibă resursele necesare pentru a trăi o viaţă împlinită pe plan personal.
Prof. dr. Cristina ȘTEFAN,
Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti