Dor de Rai
Spunea Marcela Peneș: „Atunci când lucrurile trec, rămâne iubirea“.
Iubirea și dorul de Rai ne-au mai rămas, la 13 ani fără de Doamna Marcela Peneș, întărite de o valoroasă operă de didactician metodist, frumos așezat în elita învățământului românesc. A rodit talentul Marcelei Peneș, cum ar spune cu mult duh Nicolae Steinhardt. Pedagogia Marcelei Peneș este cuprinzătoare ca structură și națională în spirit, tradițională – precum a dascălilor-apostoli de secol XIX-XX – și, totodată, modernă, ancorată în cerințele fundamentale de educație.

Marcela Peneș a făcut în viața ei „ceva“ de mare însemnătate, ostenindu-se nu doar cu Dar și Har la Catedră, vreme de 43 de ani, în care copilul-elev i-a umplut toată ființa, ci și dincolo de Școală, în spațiul ei particular – științific și cultural, unde profundul drag de limba și literatura română i-a permis să-și etaleze ideile, să-și definească atitudinea față de școală și de școlari, să se simtă, cu strălucirea spiritului ei, un „misionar“ și un „apostol“.

Scrisul a salvat-o pe Marcela Peneș de preaplinul iubirii ei față de învățământ, cu tot ceea ce presupune acesta: muncă și statornicie, conștiință și vocație, viziune și pragmatism. Și mai ales interesul pentru cultivarea limbii și literaturii române în scop educativ.

Un adevărat laborator de creație a fost viața Marcelei Peneș –
dăruită de Pronie și cu vocația de mamă și bunică – motiv în plus de a se pasiona de tot ce a avut ea nevoie pentru a-și împlini crezul pedagogic: „Să facă din copil o ființă iubitoare“. A fost o bravă modelatoare de suflete, omul de cultură, Ecaterina Oproiu apreciind: „Doamna Marcela Peneș, nu știu ce vârstă aveți, nu știu de pe ce Planetă veniți, dar știu că în branșa aici discutată – Didactica – sunteți grozavă“.

A scris enorm – o întreagă Bibliotecă școlară – în total 96 de volume, dedicate Învățământului Elementar fundamental din România, la care se adaugă și cele două cărți de memorialistică. Cu adevărat dascăl național exemplar, din stirpea marilor pedagogi români, de carieră. Am identificat, am sistematizat, am înregistrat, am studiat și am analizat întreaga operă tipărită și în circulație a metodistei Marcela Peneș, numind-o rațional: „Bibliorepertoarul Marcela Peneș“, iar științific: „Biblioteca Marcela Peneș“, cu sentimentul că trebuie să ne ridicăm în picioare și într-o frumoasă solidaritate intelectuală să-i rostim bine cunoscutu-i nume: MARCELA PENEȘ.

Şi-a transformat viața într-o pilduitoare Lecție pentru copii, dar mai ales pentru adulți – indiferent cum s-ar fi numit aceștia: părinți, prieteni, colegi, șefi, intelectuali implicați în educație, la diferite stadii ori din varii domenii. Ea a fost, pe drept, „o scânteie divină“ – cum se crede că suntem noi toți, cei cărora le este străină „nepăsarea“ față de Dumnezeu și față de toate celelalte, hărăzite de Mărirea cea Cerească.

O energie, necunoscută multora, o dinamiza pe ea, care‑și cunoștea, din plin, rostul profesiei, trebuințele în exercițiul pedagogic și truda zilnică de a da contur ideilor originale și de a-și materializa pasiunea pentru studiu, poezie, pictură, muzică.

Marcela Peneș nu s-a oprit niciodată din stăruința învățăturii și înălțării spirituale proprii, consolida și rafina neîncetat, armonizând un caracter frumos, cu pregătire superioară, vecinătatea ei inspirând și fascinând deodată.

O aristocrată a culturii a fost Marcela Peneș – pe care – am numit-o obiectiv „Învățătoarea învățătoarelor“, la bază, Învățătoare am fost noi, Marcela și cu mine, mereu „cu mâna albită de cretă“, stâlpul și emblema Școlii de Învățătoare Călărași fiind Doamna Marcela Ioan Peneș, unica –, pedagog modern de înaltă clasă, legitimat printr-o copleșitoare operă didactică fundamentală și de bună învățătură.

A rodit talentul Marcelei Peneș diversificând, specializând și acoperind întreg spectrul disciplinelor primare de bază, înavuțind Fondul de carte școlară românească, dintr-o perioadă socio-educațională aparte – o jumătate de secol mișcător, cât ea a fost activă: 1954-2006, punându-se elegant și moral în folosul de obște, ca un mare umanist ce era.

Cu mintea-i sclipitoare și cu sufletul de creștin – o adevărată conștiință pedagogică –, Marcela Peneș a străbătut drumuri trudnice, în căutarea Adevărului, Frumosului și Binelui, alegând „grâul de neghină“, fericită de a le dărui copilului, transformându-l într-o „ființă iubitoare“, cum a nădăjduit și izbutit.

În Sfânta Biserică, unde calc și-mi găsesc locul meu, am ascultat cea mai adâncă și smerită rugăciune, din câte pot fi înălțate de oameni, către Bunul Dumnezeu: o implorare pentru iertare, că nu am muncit îndeajuns și nu ne-am folosit destul timpul pentru muncă și mâinile pentru lucru, nu ne-am dăruit viața și nu am vegheat. Cuget îndelung și-mi apare în minte Marcela, cu neliniștile ei, ale jertfei și iubirii de carte, care a învins timpul dat, ca să treacă senină în Mărirea cea Cerească. S-a dus pe „Hesperara“, steaua ei, pe care și-a mutat pentru veșnicie Casa ei, luminata Marcela Peneș, aflată de 13 ani printre Îngerii ce plâng de mila Lumii, făcând să ne cadă peste creștete firișoare de rouă și să ne fie dor de Rai.

S-o pomenim, ca să trăiască.

CITATE MARCELA PENEȘ

„E nevoie de un copil, care să aibă o casă, la fereastra căreia să crească un pom, pe ramul căruia să cânte o pasăre, al cărei cântec copilul să-l înțeleagă.

După ’89, ziua de școală începea cu Rugăciunea la intrarea în clasă. E un moment care liniștește lăuntric copilul, pregătindu-l cu o oarecare seriozitate și responsabilitate pentru lecții; dar rugăciunea nu se rostea cu voce tare și cu ochii pe fereastră. Fiecare spunea rugăciunea în șoaptă, având libertatea de a adăuga la rugăciunea propriu-zisă și propriile sale mulțumiri și rugăminți către Bunul Dumnezeu.

Copiii nu știu, dar pot învăța să respecte valorile și pot fi zburdalnici, dar și stăpâniți, atunci când este cazul.

Eu i-am învățat pe elevii mei să respecte cu sfințenie momentul în care se cântă Imnul României și să cunoască ei înșiși acest cântec. Deșteaptă-te, române! E trist că trec elevii prin școală și nu cunosc imnul patriei în care trăiesc. Patriotismul nu înseamnă reguli abstracte, pornite din răceala neînțelesului; patriotismul înflorește atunci când pasărea cântă pe ram și copilul deschide fereastra spre a-și umple sufletul de bucuria viersului măiastru.“

„Când învățătorul e bun, milos, generos, sensibil și Lecția sa nu se oprește doar la adunare și înmulțire, elevii săi vor crește asemenea lui, căci puterea exemplului este Pedagogia cea mai vie și mai directă, fără de care toate-s doar niște vorbe goale.“

„Trăinicia fidelității față de propriile-mi iubiri mi-a dat siguranța perspectivei în statornicie și nu am alergat fără puncte cardinale.

Sunt cu școala în gând și frumusețea meseriei spre care Dumnezeu m-a îndreptat, m-a ajutat să aflu în ea perpetua bucurie și neobosire. Doar Dumnezeu m-a ajutat să descopăr frumusețea trudei mele, sacră și fără de pereche. Sub aripa cu fremătătoare zbatere, ce înalță spre pacea celestă imnul fericirii, prin iubire, adun ceea ce a însemnat sacrificiul pe care eu l-am pus de bunăvoie, ca pe o Ană, la temelia zidirii mele și nu pot regreta nimic, chiar dacă de acolo, din zid, strigă tinerețea, frumusețea și sănătatea, toate acestea la un loc adunate și numite simplu: Viața mea.“

Articol scris de Ileana (Yang Ling) HOGEA-VELIȘCU