Mulți își vor aminti că în 2018 un ministru de tristă amintire a dat un caz prin care ordona universităților să țină cursuri de etică și integritate academică. A făcut-o de capul lui și anapoda, ca să își spele rușinoasa declarație publică cum că plagiatele ar fi niște „elemente nu atât de importante“ și că legea „nu prevede nicăieri că trebuie să punem ghilimele la un text pe care-l preluăm“. O intuiție spectrală ce bîntuie și azi cabinetul ministerial aleducației românești…

Prin opoziție, la Universitatea din București, un grup de entuziaști lansasem încă din 2017 o serie de cursuri de etică și integritate academică într-un proiect-pilot. Nu pentru că ne ordonase vreun ministru cu musca pe căciulă. Căci ABC-ul onoarei te învață că etica în educație și în profesie nu vine din comenzile efemeridelor politice, ci din comandamentele moralității noastre.

Azi vă propun un gînd despre prima și cea mai grea lecție din abecedarul eticii academice pe care o predau an de an studenților noștri. Ea are de-a face cu întrebările fundamentale legate de viața într-o universitate: cine și ce este un student ori un profesor?

Cînd îi întreb pe studenții mei ce în­semnătate are o diplomă de licență ori de masterat, cel mai adesea îmi răspund că prin ea dobîndești statutul de expert, de specialist, de cunoscător într-un domeniu. Cei mai ageri la minte adaugă și că ți-e avizată competența și priceperea de către o autoritate instituțională care astfel te unge și pe tine drept un soi de autoritate în domeniu.

Mai nimeni, însă, nu bagă de seamă că există un cuvînt mult mai potrivit. După mine, titrarea studenților la finalul unui proces de instruire ar trebui să ateste că aceștia au devenit profesioniști. „Profesie“ e o vorbă cu un pedigri moral pe care nu mulți dintre noi îl știm recunoaște. Să ne-amintim pentru o clipă înțelesul profund al acestor cuvinte. Sensul de bază și totodată cel mai înalt al cuvîntului „profesi(un)e“ este păstrat într-o expresie ce a dispărut în totalitate din vocabularul tinerelor generații: „profesiune de credință“. Profesiunea e totuna cu mărturisirea publică a unei credințe, a unor principii și convingeri înalte, a unui devotament pentru o cauză de deasupra intereselor personale ale fiecăruia. Profesiunea de credință ne ajută pe oricare dintre noi să ne înălțăm deasupra staturii noastre mici, mundane.

Desigur că în genealogia sa, cuvîntul cuprinde ca sens fundamental mărturisirea unei credințe religioase și depunerea jurămîntului de admitere într-un ordin religios. De multe ori, a-ți mărtu­risi credința însemna și un act de suprem sacrificiu personal, de acceptare a unui martiriu în societăți unde religia ta nu era tolerată. Chiar și ritualul de a-ți mărturisi crezul, fie pentru a intra într-un ordin religios, fie ca practică religioasă curentă, se cuvine să fie mai mult decît o simplă gesticulație ceremonioasă, protocolară. Menirea lui este să îți asumi expres altruismul ca formă a cotidianului, să devii conștient că poți fi acceptat într-un cerc select pe pămînt ori în ceruri doar prin renunțarea de sine, doar prin devotamentul față de altceva și altcineva.

Altoit de la început, probabil, pe semnificația și practica religioasă, însă mult mai viguros odată cu Renașterea, s-a dezvoltat un sens al cuvîntului „profesiune“ prin care a evadat din sfera strictă a religiosului. În viața laică, vorba asta a început să se refere fie la gestul formal, public, prin care te legi că stăpînești o îndeletnicire, fie la orice fel de altă declarație cu caracter solemn. Această semnificație se leagă probabil de ritualurile laice, dar nu mai puțin încărcate de un sentiment al sacralității și sublimului, prin care se practica inițierea în vreo artă-meserie (o „profesie“) și se dobîndea accesul în acea breaslă. În multe cazuri, acest ritual laic presupunea și el renunțarea de sine mai mult decît simbolică, crezul în importanța de a-ți oferi viața altora și de a practica permanent altruismul în profesia pe care ai ales-o și care te-a ales. Ce întristător că acest ­ritual al depunerii unui jurămînt de punere în slujba a ceva mai presus de tine are astăzi doar caracter de excepție pentru că se păstrează în atît de puține profesii cum sînt, de pildă, cele medicale, de drept, ori militare!

Oricum, însă, fie că e vorba despre divin, fie că e vorba despre o artă-meserie (gr. tékhnē) – iar în mentalitățile de odinioară destule arte-meserii pretindeau o obîrșie ori oblăduire divină – accesul în vreun ordin ori vreo breaslă a însemnat mereu un gest de elevație morală pentru cel ce se alătură acestor societăți restrînse, de elită, printr-un astfel de jurămînt de credință și de abnegație față de o valoare superioară și față de semeni. Despre această semnificație simbolică și morală a cuvîntului „profesiune“ stau mărturie verbe din limbi moderne precum franțuzescul professer, englezescul to profess, ori profesar din spaniolă și professar din portugheză, care se referă toate la actul de a-ți mărturisi public credința în – și devotamentul față de – niște principii, valori ori realități supreme.

E tragic că această familie de cuvinte și-a pierdut în bună parte relevanța nu doar în mințile tinerilor ce ies de pe băncile școlilor noastre, mai mult sau mai puțin înalte. Cu siguranță că vina nu este a lor. Românii au rătăcit treptat sensurile înalte ale profesării. În română, „a profesa“ are doar pe hîrtia dicționarelor sensul de a mărturisi ori susține public o convingere – în cei peste 40 de ani pe care i-am dedicat filologiei, eu unul n-am auzit acest verb folosit altfel decît cu sensul de a practica o meserie. Cu ochii ațintiți febril spre o meserie care să îți procure beneficii ori influență, am uitat că ar trebui să fim parte a unei profesii.

Un astfel de raționament îngust a devenit posibil prin „turtirea“ unor cuvinte ca „profesiune“ ori „a profesa“, adică prin văduvirea lor de sensurile înalt morale din care s-au născut. Vocabule precum „specialist“, „expert“, „cunoscător“, „competent“, „calificat“, „abilitat“, „autorizat“ și altele ca acestea pot vorbi despre abilități dobîndite ori demonstrate, despre gradul de instruire, despre nivelul de performanță ori excelență, sau despre recunoașterea formală, instituțională a unor competențe. Însă „profesiune“ este singurul care cuprinde și înțelesul de a îți asuma deschis și fără echivoc o datorie morală, un devotament față de o valoare superioară. De aceea insist să îi învăț pe studenții noștri că, pe lîngă cunoștințe și abilități, în universitate ei trebuie să își dezvolte și o formă superioară de conștiință morală în tot ce atinge ori este atins de domeniul pe care îl studiază. Ei trebuie să înțeleagă că se pregătesc nu doar să devină specialiști, ci profesioniști, adică niște inițiați cu un înalt simț al devotamentului, al responsabilității morale. Bine-bine, se întreabă ei (adesea doar sfios, în minte), dar devotament ori datorie față de ce și cine? După mine, există patru direcții fundamentale ale îndatoririi în orice profesie, însoțite de o a cincea formă de răspundere deontologică ce se manifestă mai cu seamă în anumite profesii, printre care și aceea a filologiei.

În orice domeniu, etica academică presupune o responsabilitate față de profesie. Aceasta implică atît obiectul, cît și metodologia specifice acelei profesii. Toți cei dintr-un domeniu de specializare academică se cuvine să își asume o îndatorire față de obiectul disciplinei lor care adesea este înzestrat ori căruia i se asociază o anume semnificație, valori și idealuri specifice, funcții sociale ori general umane, o istorie ori chiar un destin propriu, plus norme, rigori ori chiar simboluri doar ale sale cu un tîlc aparte. Profesionalismul presupune grija față de toată această constelație organizată în jurul obiectului disciplinei cu pricina, dar și față de metodologia și abordarea lui specializată. Responsabilitatea față de acestea se traduce prin a cunoaște și respecta arsenalul științific al profesiei (premise științifice ori filosofice, teorii și ipoteze), instrumentarul fizic și conceptual al acesteia (metode de analiză și interpretare, vocabularul de specialitate) și rigorile ei epistemologice (corectitudine, coerență, verificarea datelor și aserțiunilor etc.).

Totodată, etica academică te obligă să te simți responsabil față de comunitatea academică și profesională căreia îi aparții. Aceasta înseamnă respectul și grija atît față de fiecare dintre indivizii ce compun această comunitate, indiferent de rangul lor și de raporturile ierarhice ori colegiale, cît și față de statutul social și imaginea publică a acelei comunități în ansamblul ei și chiar dincolo de granițele locale ori naționale.

Notă: Tocmai din sentimentul responsabilității față de profesia mea de filolog, aleg să folosesc cu bună-știință ortografia cu î din i pentru a apăra principiile filologice încălcate abuziv de către Academia Română prin ignorarea expertizei filologice din chiar sînul acelei instituții. Pentru detalii se pot consulta articolele unor lingviști cu reputație ireproșabilă, precum: Mioara Avram în vol. Ortografie pentru toți, 2002 ori Alf Lombard, Despre folosirea literelor î și â.

Prof. dr. Bogdan Ștefănescu – Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București

Articol integral publicat în Tribuna Învățământului nr. 30-31 – iunie / iulie 2022