Elevii provin din cele mai diverse școli gimnaziale, din urban și din rural; au avut la clasă cadre didactice de toate felurile, iar statornicia unora a fost relativă. Bunăoară, la limba și literatura română elevii au avut, în patru ani gimnaziali, un profesor, doi, trei, patru și chiar cinci. Iată o dinamică greu de admis în condițiile în care fiecare nou venit are un stil propriu (ori n-are niciun stil), o viziune personală asupra obiectului, o anumită competență științifică, o motivație distinctă (când nu lipsește totalmente), un mod de a relaționa cu elevii (empatic, neutru, autoritar, discreționar). Inutil să spunem că prea desele schimbări ale celui de la catedră lasă urme durabile și aduc prejudicii intelectuale micilor discipoli din bănci. Dintr-o anumită perspectivă, elevii de 15-16 ani se află la o răscruce a devenirii lor și nu este fără tâlc detaliul că testele PISA vizează exact această vârstă. Iar rezultatele generațiilor românești de adolescenți au fost, în anii din urmă, alarmante.
Chestionarul a cuprins în prima parte câteva cerințe standard, sine qua non într-o atare circumstanță: numele și prenumele, școala gimnazială absolvită, media generală de admitere în liceu și motivarea opțiunii pentru respectiva unitate liceală. ~n acest perimetru, să-i zicem securizant, nu s-au înregistrat răspunsuri șocante, insolente ori teribiliste. Motivația opțiunii s-a înscris în zona previzibilului; argumentele decisive au fost profilul și specializările. Unii respondenți au lansat judecăți fără a fi în perfectă cunoștință de cauză: „fiindcă profesorii sunt buni”, „pentru că am auzit lucruri foarte bune despre acest liceu”, „deoarece e mai frumos față de alte licee” (sic!), „se potrivește pentru nivelul pe care îl am eu” (sic!), „aici profesorii te înțeleg”, „este un liceu foarte bun, cu profesori bine organizați” (sic!); „am optat pentru acest liceu deoarece a fost dorința mamei mele, care a învățat tot aici”; „mi l-au recomandat prietenii”, „pentru condițiile bune de predare”, „este un liceu cu ore și de practică, nu numai de literatură”(sic!), „liceul este mai aproape de domiciliul meu”, „îmi este ușor la navetă”, „am auzit că profesorii nu sunt severi”. O elevă se proiectează deja peste patru ani: „am optat pentru acest liceu ca să-mi cresc media la BAC” (sic!).
~n privința ultimei cărți citite (în ordine cronologică) de către elevii chestionați, lucrurile nu se prezintă deloc roz, ci mai degrabă gri spre negru. Pentru mulți nu este clară noțiunea de carte și, în consecință, ei oferă netulburați ca exemplu schița „D-l Goe…”, de I.L. Caragiale, răsștiută de toți din gimnaziu. Alte opțiuni de răspuns („Amintiri din copilărie”, „Baltagul”, „Basme” de Petre Ispirescu, „Mara”, „Viața ca o pradă”, „Șoimii”) fie sunt de mult în programa școlară gimnazială, fie apar ca „accidente” fericite. Două nuvele citate… nu sunt cărți: „Popa Tanda” și „Două loturi”, prezente de decenii în listele obligatorii de lectură. Confuziile grosolane nici nu se mai pun la socoteală: „am citit Romeo și Julieta, de Jules Verne (sic!). Nu puțini elevi au lăsat cerința fără răspuns, ceea ce este mai mult decât grăitor. Seceta de lectură la adolescenți este… sport național și are incredibil de mulți adepți.
A numi cinci poeți, cinci prozatori și cinci dramaturgi români s-a dovedit a fi sarcină insurmontabilă pentru cei 57 de subiecți. Niciunul n-a izbutit să ducă lista până la capăt. Mai trist este că unii respondenți nu cunosc sensul substantivului dramaturgi, ortografiind fără să clipească dramatorici sau dramatori. Amestecând prozatorii cu poeții și invers, au probat mari ezitări și carențe în ceea ce privește cultura generală elementară. La întrebarea „Cum se numește ministrul Educației Naționale?” cei mai mulți elevi au preferat să lase spațiul alb pentru a nu risca răspunsuri fanteziste. Și prudența are un rost. Câțiva s-au încumetat, optând pentru demult mazilitul Daniel Petru Funeriu sau pentru Dan Popa(?), Remus Truică(?), Anghel Rugină(?), Victor Ponta(?), Ecaterina Andronescu(?). Trei elevi au ales variantele Remus Pricop(?), Remus Pricobiei(?), respectiv Radu Pricopie. Un răspuns ritos: „nu știu și nu mă interesează!” intră în complementaritate cu altul hazliu: „ne spuneți dumneavoastră ora viitoare”. Peste puteri s-a dovedit și cerința de a comenta succint sensul maximei „Șansa este de partea celor îndrăzneți”. Elevii fie repetau tautologic termenii expresiei, fie deviau aiuritor, pledând pentru tupeu, gândit ca sinonim al îndrăznelii. Definirea noțiunii de epitaf s-a dovedit a fi de asemenea o nucă tare pentru debutanții liceeni, unii mărturisind sincer că nu au auzit în viața lor de acest cuvânt.
Se pot degaja câteva concluzii și învățăminte, a căror extrapolare trebuie realizată cu circumspecție, fiind vorba de subiecți dintr-un liceu tehnologic, al căror loc, al unora cel puțin, ar fi fost probabil mai potrivit la o școală profesională: 1. Orizontul cultural al acestor adolescenți este limitat la achizițiile sistematice ori ocazionale din perioada gimnazială. Cunoașterea literaturii române se reduce fatalmente la câțiva autori și câteva texte, dincolo de care elevii nu riscă să treacă. 2. Lecturile lor au fost dictate aproape exclusiv de cerințele gimnaziale, iar marii scriitori români de ieri și de azi sunt deocamdată terra incognita. 3. Organizarea mentală este în curs, de unde lipsa rigorii și expedierea nonșalantă a unor răspunsuri facile. 4. Patru ani de liceu ar putea însemna depășirea unor limite în înțelegerea și comentarea marilor opere ficționale și în cizelarea competențelor comunicaționale. Drumul este deschis.
Teodor PRACSIU
