În această primăvară și în câteva zile din vară (prima decadă a lunii iunie) au avut loc – în temeiul graficului și calendarului ministerului de resort (MECS), pe baza metodologiei date publicității în timp util – concursurile naționale pentru ocuparea succesivă a funcțiilor de inspector școlar general, inspector școlar general adjunct, director al CCD, respectiv inspector școlar. Așa cum am precizat în alt loc, decizia ministerului merită să fie apreciată întrucât înseamnă intrarea în legalitate după ani de ezitări și tergiversări. Una este un inspector școlar pe post, consfințit și omologat printr-un concurs, și alta un inspector școlar „cu delegație”, aflat în provizorat și întrucâtva în bătaia vânturilor. Ceea ce este surprinzător, în opinia noastră, e că întreaga comunitate școlară a reacționat în surdină la acest eveniment. Au fost câteva comunicate parcimonioase ale ministerului, ca preliminarii mai degrabă publicitare, și o notificare reținută privind rezultatele finale, elaborată de Biroul de Presă. În spațiul virtual au fost lansate însă comentarii și considerații malițioase, ironice ori sarcastice la adresa concurenților care, veniți din județe la București în postura de favoriți, unii neavând concurență, au cunoscut dușul rece al insuccesului. Că unii s-au retras înainte de a intra în horă, că alții au căzut cu brio și au căutat formule eufemistice de justificare este cât se poate de adevărat. Cert este că în momentul de față, în arie națională, avem județe cu o conducere completă la ISJ și la CCD, validată prin concurs, județe validate parțial și județe fără o conducere legitimă, funcționând pe baza „delegației” ministeriale. Presa scrisă locală (poate fi accesată pe internet) a fost ceva mai îndrăzneață și a lansat o serie de interogații incomode la adresa „actorilor” care, din motive ce urmează a fi deslușite, s-au poticnit la examen.
Dincolo de elementele pregnante și de ghidaj ale acestui tablou general, nu foarte măgulitor, se impun câteva întrebări de bun-simț: De ce au căzut unii „generali”, unii adjuncți și unii directori ai CCD? Care a fost gradul lor de competență în exercitarea funcțiilor până acum? Dacă bibliografia a fost vastă și subiectele dificile, de ce unii candidați au trecut și alții nu? Cât de afectată este imaginea publică a celor care au ratat și cum se reflectă ea acum în ochii comunității didactice? Este sau nu este știrbită autoritatea lor managerială?
Sunt întrebări sensibile și dureroase pentru cei în cauză, dar nu cred că există terapie mai bună decât să privim adevărul în față.
Istoria celor 25 de ani postdecembriști arată că structurile județene de coordonare și de control, respectiv ISJ și CCD, au cunoscut toate meandrele, servituțile și contorsionările politicului. Echipele de conducere s-au schimbat de multe ori sub forța „stihinică” a alegerilor; „rotativa” miniștrilor a fost încă mai accelerată și a devenit fatalmente entropică, iar cavalcada măsurilor reformiste și legislația fluidă au sporit dificultățile de relaționare, de armonizare, precum și coerența managerială. Este utopic să credem astăzi (n-a fost posibil nici în trecut) că un inspector școlar general, învestit cu puteri depline, validat de un concurs și acceptat necondiționat de factorii politici locali, ar putea să-și facă singur o echipă, fără imixtiunea nimănui. Depășind această „axiomă” a realităților românești actuale, mereu derutante și mereu alambicate, se cuvine să ne punem o altă întrebare-cheie: Cine poate fi inspector școlar? Un răspuns de principiu ar suna astfel: orice cadru didactic care întrunește condițiile de studii și de vechime și care a urmat un curs adecvat de management educațional. Aceste atribute profesionale pot fi însă satisfăcute de mulți, cu oarecare ușurință dacă ne gândim la maniera facilă în care trec unii de studii și de cursuri, dar rămâne dilema clasică: nu toți aspiranții sunt automat buni inspectori. Le mai trebuie ceva, iar acest ceva, greu cuantificabil, înseamnă competență profesională probată în toate cirscumstanțele oficiale ale carierei, devotament, capacități de relaționare socială, prestigiu, notorietate solidă, moralitate. Trebuie să admitem că inspectorul școlar se cade să fie primul între egali: un spirit flexibil și cultivat, sobru și echilibrat în gândire și în decizii, un om cu viziune și chiar cu potențe de planificare strategică a muncii. Să ne gândim doar că în zona lui de competență conduce și consiliază sute de oameni de aceeași specialitate, face inspecții de evaluare pe toată gama tipologică, redactează rapoarte și sinteze, coordonează concursuri și olimpiade, este purtătorul de cuvânt al confraților la consfătuiri județene, zonale și naționale, devine adesea „arbitru” în chestiuni litigioase, pune note și dă verdicte, colaborează pe orizontală cu toți oamenii sistemului. El poate și trebuie să impună un model de dascăl și un tip de inspector deschis la nou, creativ, dinamic și respectat. Proiectele lui vizează permanent optimizarea activității cadrelor didactice, racordarea rapidă la ceea ce este modern și eficient, armonizarea contrariilor, cizelarea metodelor de lucru, evitarea ori gestionarea corectă a stărilor de conflict. În fine, ca o încununare a operei, trecerea concursului de competență.
Procedura curentă constă în aducerea omului socotit potrivit în inspectorat și după o vreme, la decizia ministerului de resort, se impune participarea la concurs. Până atunci omul lucrează în temeiul unei „delegații”. „Instituția” delegației are avantajele și vulnerabilitățile ei. Câtă competență a probat candidatul până la momentul fatidic al concursului dacă el cade? Eșecul aruncă o lumină crudă asupra activității de până atunci. E o situație delicată și ambiguă, care alimentează comentariile malițioase din cancelarii. Cu cât funcția vizată e mai înaltă, cu atât sunt mai acide judecățile confraților la eșec.
Ar mai fi o întrebare: Cine elaborează subiectele pentru concursul inspectorilor școlari? Anul acesta ministerul a dat mână liberă experților locali să le construiască, în acord strict cu metodologia și cu bibliografia aferentă. După „război” s-au cristalizat patru formule de judecată: 1. Subiecte grele, candidați pregătiți; 2. Subiecte grele, candidați slabi; 3. Subiecte accesibile, candidați pregătiți; 4. Subiecte lejere, candidați slabi. Rezultatele au intrat în această paradigmă. Unele subiecte au fost contestate de concurenții fără noroc, ei încercând pe această cale să-și motiveze nereușita. Dacă au sau nu dreptate, rămâne să se pronunțe cei în drept. Ca la orice examen național, au fost negări, obiecții și contestații. Nu există nuntă fără cârteli, îndreptățite ori fanteziste. Etosul românesc are și această dimensiune a mârâielilor nemulțumiților. Uităm adesea cutuma antică de după bătălii: pe scut (mort) ori sub scut (viu). Fatalitatea e cu noi!
Apreciind lucrurile sine ira et studio (fără ură și fără părtinire), constatăm la rece că am avut trei categorii de candidați pe cele patru paliere ale funcțiilor: reușiți, respinși și retrași. În cazul din urmă, fie din motive personale (formidabilă formulă a eschivei tactice!), fie din cauza incompatibilității. La Vaslui a existat un caz de incompatibilitate, rezolvat prompt: candidata s-a retras elegant și la timp. Soțul ei este director al unui liceu. Metodologia, invocată ritos de presă, conține, de altfel, un paragraf fără echivoc pe această speță, ca să vorbim în limbaj juridic. Este suficient să ne imaginăm situația următoare: soția, inspectoare, vine în inspecție frontală, cu echipa, la liceul în cauză. Care poate fi doza de obiectivitate în evaluare în cazul acestei ecuații familiale?
Și semnatarul acestor rânduri este unul dintre cei mulți care au mâncat pâinea inspectorului școlar. Aproape un deceniu. Este o funcție frumoasă, onorantă, dificilă și câteodată ingrată. Oamenii care sunt evaluați au diverse atitudini și reacții: pot fi modești, rezonabili, receptivi, cooperanți, dinamici, pasionați, dar și orgolioși, vindicativi, iritabili, precipitați, nemulțumiți, reclamagii. Pentru toți trebuie să funcționeze tactul, răbdarea, comprehensiunea, exigența, sinceritatea și franchețea „cerberului” din spatele clasei, venit să cântărească o prestație didactică și să dea un verdict colegial. Nu e ușor. Parafrazându-l din nou (am mai făcut-o) pe E. Lovinescu, vom spune că omul menit să evalueze un semen al său trebuie să fie pur și simplu inspector școlar și nimic mai mult, dar nici mai puțin.
Teodor PRACSIU