De unde venim? Cine suntem? Încotro ne îndreptăm? Iată întrebări la care şcoala românească nu oferă răspuns, graţie marginalizării şi devalorizării învăţământului istoric, proces început în 1998 şi continuat astăzi într-un ritm tot mai rapid. Prin lipsa unei educaţii pentru identitate, cu excepţia celei numite „de gen”, se probează dezinteresul factorilor de decizie faţă de profilul viitorului cetăţean român, faţă de modul cum se formează conştiinţa istorică a acestuia. Acelaşi dezinteres faţă de identitatea românească se observă şi la nivelul unei bune părţi a intelectualităţii, pentru care naţiunea română este un mit dăunător, iar educaţia istorică o pierdere de timp. Şi astfel am ajuns să constatăm că şcoala actuală pregăteşte cetăţeni ai planetei, fără a mai avea în vedere existenţa vreunui interes naţional. Dacă defrişarea fondului forestier nu a preocupat pe nimeni 25 de ani, de ce ar interesa pe cineva dispariţia, spre exemplu, a istoriei românilor din educaţie? Sau din nomenclatorul disciplinelor studiate în cadrul facultăţilor de istorie? Acum sunt de mare interes specializări de genul relaţii internaţionale, istoria artei, studii europene şi culturale, probabil pentru că sunt extrem de căutate pentru departamentele speciale din primăriile republicii, de la Tupilaţi la Vaideei. Cum cifrele de şcolarizare ale facultăţilor de istorie sunt de zece ori mai mari decât pe vremea comunismului, deşi populaţia şcolară a scăzut semnificativ, iar orele de istorie s-au redus la jumătate, putem bănui că respectivele facultăţi se adresează acum colecţionarilor de diplome şi funcţionarilor care au nevoie să facă dovada unor studii superioare pentru un salt în ierarhie sau o mărire de salariu. De 16 ani nu am văzut vreun universitar, cu excepţia notabilă a academicianului Ioan Aurel Pop, interesându-se de soarta învăţământului istoric, de planurile-cadru şi programele şcolare. În schimb, sunt şcolarizaţi istorici pe bandă rulantă, fără să se urmărească unde vor activa şi cu ce folos pentru ţară. Iar dacă universitarii sunt dezinteresaţi de problema educaţiei istorice, a formării identităţii, despre politicieni nici nu are sens să mai vorbim.
În acest context educaţional sumbru, aplaudarea lecţiilor despre identitate susţinute de către domnul Lucian Boia ne arată că mulţi intelectuali nu numai că nu percep ceea ce se întâmplă cu disciplina istorie în sistemul educaţional, dar nu cunosc nici tezele acestui domn privind identitatea românească. Viziunea mult-elogiatului domn Boia ar merita o sumară cunoaştere, mai ales că ea se află la originea dezastrului înregistrat de învăţământul istoric. Dacă ne asumăm o identitate românească, putem accepta fără demonstraţie ideea că istoria ar dovedi faptul că poporul român ar fi unul necivilizat, neserios, de periferie, refractar la cultură şi democraţie? Am subscrie la ideea că rostul istoriei priveşte conştientizarea inferiorităţii noastre şi detaşarea de trecut, refuzul acestuia prin dispreţ şi deriziune? Că orele de istorie trebuie înjumătăţite şi, în final, comasate cu cele ale altor discipline, iar singura identitate de avut în vedere este cea european-globalistă? Fiindcă astfel de teze susţine domnul Boia, iar consecinţele lor nu sunt deloc neglijabile.
Dacă tot considerăm lecţiile de istorie ale domnului Boia drept exemplare, nu ar trebui să ne reamintim şi marile teme identitare ale domniei sale, din perspectiva cărora se realizează, astăzi, educaţia noilor generaţii? Astfel, primul lucru pe care savantul Lucian Boia îl repune în discuţie, din motive doar de domnia sa ştiute, îl reprezintă romanitatea românilor. Etnogeneza în varianta Boia ar fi povestea banală a unui proces de metisaj, fără nicio legătură cu „iluzia” romanităţii, Dacia nefiind călcată de colonişti italici, ci numai de „provinciali” aduşi cu arcanul de prin toate cotloanele Imperiului Roman. La acest capitol, singura mirare este că autorul nu reaminteşte teoria conform căreia Dacia a fost colonie penitenciară, fiind colonizată cu tâlhari. Se poate să fie o simplă scăpare. Oricum, se subliniază că Traian însuşi era un spaniol, devenit primul împărat „provincial”. Folosind metoda insinuărilor şi interogaţiilor, domnul Boia pune sub semnul întrebării romanitatea românilor. În concepţia domniei sale, care – să reamintim – nu este lingvist, limba română ar fi cea mai puţin latină limbă romanică, aparenţa înşelătoare de limbă romanică explicându-se prin „relatinizarea” ei, începută în secolul al XIX-lea pe filiera limbii franceze, de unde au fost preluate „marea majoritate” a cuvintelor noi. Nu ştim cum a măsurat gradul de latinitate, însă este relevantă această afirmaţie. Şi ce dacă limba română ar fi „cea mai puţin latină”? Ce ar demonstra acest lucru? Procesul romanizării a fost unul lingvistic-cultural ireversibil, contând structura gramaticală şi vocabularul de bază, limbile neputând fi „metisate”, iar gramaticile lor amestecate, cum îşi imaginează domnul Boia. Indiferent de împrumuturile ulterioare din alte limbi şi de slaba concentraţie de latinitate, româna tot limbă romanică rămâne din cauza structurii ei gramaticale, definitorie pentru profilul unei limbi. Nu mai spunem că structura gramaticală obligă cuvintele împrumutate să se supună regulilor ei. De aceea, limba engleză, cu toate împrumuturile din franceză, deloc puţine, tot limbă germanică a rămas. Într-un proces de etnogeneză, limba dă identitate, nu amestecul rasial, cum sugerează domnul Boia prin revenirea obsesivă la puritatea sângelui. Nu are importanţă câţi colonişti au venit din Italia şi câţi slavi şi cumani au trecut pe aici: românii sunt romanici nu pe bază de ADN, ci datorită limbii folosite. Dacă mâine ar vorbi chineza, ar deveni chinezi, chiar dacă ADN-ul ar rămâne nemodificat, iar ochii nu vor fi oblici. În Statele Unite, din cauza englezei, afro-americanii sunt americani, deşi ADN-ul a rămas tot cel transmis de strămoşii africani. Facem aceste precizări pentru domnul Boia, savantul care a reintrodus ideea purităţii sângelui şi a rasei, adică determinismul biologic, în studierea istoriei. Dacă ne-am potrivi postulatelor domniei sale, ar trebui să spunem că francezii şi bulgarii sunt popoare de origine germanică şi turanică, nu romanică şi slavă. De ce nu-i veştejeşte domnul Boia şi pe francezi şi bulgari, care se mândresc cu nume de neam germanic şi turanic, străine de identitatea asumată? Importanţa limbii în definirea identităţii româneşti este ilustrată fără echivoc de chiar politicile de deznaţionalizare din secolul al XIX-lea, practicate de maghiari în Transilvania şi de ruşi în Basarabia, care aveau ca principal obiectiv determinarea românilor de a renunţa la limba maternă, pentru a adopta limba stăpânitorului.
O altă componentă a mitologiei identitare negative promovate de domnul Boia este teoria „poporului întârziat” şi, de aceea, „inferior”, care se bazează pe faptul că „totul începe cu o întârziere impresionantă” la noi şi că statele româneşti medievale, încropite cu chiu, cu vai, „se încheagă abia spre mijlocul secolului al XIV-lea, ultimele, şi de departe, de pe cuprinsul Europei”. Ca să fie demonstraţia inferiorităţii şi mai percutantă, domnul Boia utilizează şi determinismul geografic, descoperind „trăsătura” periferiabilităţii geopolitice a românilor, situaţi mereu în mărginimile imperiilor roman, bizantin, otoman, habsburgic, ţarist. Condiţia marginală a României ar fi dus la închidere, ruralism, conservatorism, la complacerea într-o leneşă şi somnolentă înapoiere.
După viziunea novatoare a domnului Boia, o altă trăsătură identitară ar fi că istoria românilor este una făurită de străini, de „neromâni”, începând cu Basarab „cumanul”, continuând cu Mihai Viteazul, un aventurier fără origine domnească, un ne-român adulat ca mare român, „fiul unei grecoaice şi al unui tată necunoscut…” Nu numai domnitorii sunt străini, ci şi oraşele româneşti sunt „neromâneşti”, fiind dominate de „germani, unguri, armeni, greci, evrei…” Apoi, românii strălucesc prin incapacitatea de creaţie pe plan politico-cultural, „toate modelele” lor, slavo-bizantin, turco-fanariot, francez, fiind de import. Şi modernitatea românească este produsul imitării Occidentului, de unde s-a copiat în neştire totul, fără vreo cât de neînsemnată contribuţie românească. Românii au un complex de inferioritate, deoarece au fost totuşi capabili de ceva, şi anume de a-şi fi descoperit „neînsemnătatea”. În acelaşi timp, faţă de străini ei manifestă un complex de superioritate şi au dezvoltat o concepţie eroică, megalomană de sine, conform căreia ar fi păzit porţile de intrare în Europa în faţa asaltului islamic din secolele XIV-XVI.
Statul naţional unitar este o ficţiune a istoricilor, o creaţie artificială. De fapt, România este un conglomerat de naţionalităţi, iar unitatea ei se bazează pe un „compositum” de provincii. România este o ţară fragmentată, atomizată, făcută din bucăţi, care nu izbuteşte să-şi identifice un profil pentru că nu-l are. Lucian Boia mai observă că nu există nici un specific românesc, de vreme ce „România e o ţară extrem de eclectică, făcută din bucăţi de tot felul”. Aici ne întâlnim cu o teorie foarte dragă domnului Boia, cea a „statului artificial”. Teoria a fost folosită, în trecut, de Hitler şi Stalin, care la unison au vorbit de statul „artificial” polonez, iar în prezent de domnul Putin, care vorbeşte de statul „artificial” ucrainean. Prin această teorie, domnul Boia repune în circulaţie unele teze anti-româneşti de altădată. Astfel, comuniştii români, la ordinul Cominternului, susţineau în perioada interbelică teza „România – ultimul imperiu din Europa”, având şi obligaţia de a acţiona pentru „eliberarea teritoriilor ocupate” (Basarabia, Transilvania, Dobrogea), ceea ce însemna dezmembrarea statului „multinaţional” român, motiv pentru care PCR a fost scos în afara legii în 1924. Teza aceasta cominternistă este, observăm, cât se poate de actuală în opera domnului Boia. Şi nu este singura! În timp ce mulţi dintre cetăţenii Republicii Moldova îmbrăţişează din ce `n ce mai activ ideea reunirii cu România, trecând printr-un miraculos proces de redeşteptare naţională, pe domnul Lucian Boia îl găsim de cealaltă parte a baricadei, susţinând teoria stalinistă a moldove­nismului. Astfel, fără sfială, domnul Boia a afirmat că „moldovenii sunt pe cale să-şi contureze o naţiune proprie”, teoretizând moldovenismul, în acord cu Vasile Stati şi istoricii fesebişti din Transnistria şi Găgăuzia. Despre Ştefan cel Mare expertul Boia, plecând de la teoria sovietică conform căreia „român, România” sunt cuvinte apărute abia în secolul al XIX-lea, afirmă că vorbea limba moldovenească şi că marele domnitor nu ar fi avut nici cea mai vagă idee despre noţiunea de „român”. Cum izvoarele istorice nu contează pentru domnul Boia, să spunem că din timpul lui Ştefan cel Mare cunoaştem cea mai veche utilizare a termenului de „rumân” în accepţiune etnică. Anii domniei lui ne oferă şi unele informaţii de scriere în limba română. Actul jurământului de la Colomeea a fost formulat, de către Ştefan cel Mare şi consilierii săi, mai întâi în româneşte, după care s-a redactat forma latinească prezentată regelui polon („ex valachico in latinum”). Iar aceste aspecte sunt lămurite de multă vreme, nefiind necesar să re-inventăm noi roata. Spre exemplu, se poate consulta studiul lui I.C. Chiţimia, Cele mai vechi urme de limbă românească, în „Românoslavica”, I, Praga, 1948, pp. 123-126. Iar pentru numele etnic român-rumân şi evoluţia acestor termeni rămâne edificatoare lucrarea lui V. Arvinte, Român, românesc, România, Bucureşti, 1983, pp. 35-96. De altfel, polonezii contemporani cu Ştefan cel Mare distingeau între noţiunea de „moldovean”, cu referire la identitatea politică, şi noţiunea de „valah”, desemnând identitatea lingvistică şi etnică – adică românească, „valah” fiind etnonimul dat de străini românilor în Evul Mediu.
Întâmplarea face ca domnul Boia să fie cel mai tradus istoric de la noi, iar istoricii străini pot spune, studiindu-i opera, că românii înşişi recunosc că practică un discurs istoriografic total viciat de minciuni, că aparţin unei culturi impregnate de naţionalism xenofob, că promovează o identitate românească falsă. Este oricum ciudat că universitarul român Lucian Boia susţine teorii şi teze identice cu cele ale falsificatorilor istoriei românilor, de la Moscova până în Balcani. Domnul Boia are însă meritul de a fi pus în evidenţă cultura istorică deficitară a elitelor de astăzi şi de a fi oferit un model negativ de educaţie istorică, pentru a se vedea care sunt consecinţele aplicării lui practice. Formarea identităţii sociale a indivizilor şi asigurarea coeziunii comunitare se realizează prin intermediul rememorării colective a trecutului. Ne întrebăm şi întrebăm: Noi ce rememorăm astăzi prin intermediul sistemului educaţional?
Prof. Constantin TOADER