Pe nebăgate de seamă, trecem în ceea ce s-ar putea numi partea a doua a vacanţei de vară. Cu un ochi pe structura noului an şcolar (ştim deja că vom începe cursurile pe 11 septembrie), o reflecţie a multora dintre noi este aceea că am mai îmbătrânit cu încă un an. Oare cum înţeleg elevii vârstele dascălilor lor? Există deosebiri de raportare faţă de un profesor tânăr în comparaţie cu un altul mai vârstnic? Uneori, elevii îşi exprimă preferinţa faţă de un profesor tânăr, motivând că este mai apropiat de vârsta lor şi ca atare e mai îngăduitor, are mai multă răbdare, îi înţelege mai bine etc.
Totuşi, în reţeaua relaţiilor educaţionale care se stabilesc este posibil să scadă simpatia spontană, dar nefundamentată şi să crească încrederea bazată pe echilibrul dat de experienţă.
La uşa cancelariei, vârstele sunt incluse printre modalităţile de identificare a profesorului. Pe cine cauţi? Pe doamna de filosofie… Care? Uneori, răspunsul elevului este de tipul: Nu ştiu cum o cheamă, dar este vorba despre profesoara cea tânără, cu ochelari şi aşa mai departe urmează descrierea… Dar timpul trece şi descrierea elevului de la uşa cancelariei se schimbă.
Pe măsură ce căpătăm experienţă (ce expresie ciudată, parcă experienţa se primeşte pur şi simplu de pomană, nu presupune reflectivitate, gândire critică, analize, comparaţii, tragerea unor învăţăminte), inevitabil apar şi întrebări de tipul ce câştigăm şi ce pierdem odată cu trecerea timpului? În particular, fiecare dintre noi ca persoane unice şi, în general, ca dascăli.
Elevii trăiesc în şcoală o tinereţe fără bătrâneţe. Ei sunt mereu, de pildă în liceu, între 15 şi 19 ani. Plini de energie, de speranţe, impulsivi, iscoditori, bucuroşi cu viaţa. Raportat la vârsta lor, dascălii se poate spune că îmbătrânesc în şcoală. Oricât de mare este efortul de a menţine spiritul tânăr, vârsta biologică se strecoară uşor, pe nebăgate de seamă, şi într-o zi când deschizi uşa cancelariei să întâlneşti un elev sau altul auzi fără să vrei cum te vede el: doamna mai în vârstă de filosofie.
Într-o carieră la catedră, se observă că în mersul firesc al lucrurilor, la un moment dat, se schimbă şi generaţia directorilor. Mult timp, profesorul mai tânăr primea un sfat de la directorul mai în vârstă. Dar viaţa are o dinamică de neoprit, iar noul director iată este un om dintr-o generaţie mai apropiată de perioada digitală. Poate tânărul director o să îţi solicite ţie, bătrâne dascăl, un punct de vedere asupra unei probleme, un sfat care să îi ajute să ia o decizie corectă. Sau poate nu.
Profilul profesorului care munceşte în şcoala de la noi din ţară este dat de următoarele coordonate: femeie, în jur de 42 de ani, studii de licenţă şi/sau master, angajată pe o perioadă nedeterminată (Studiul Internaţional privind Procesul de Predare-Învăţare – TALS – al Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), 2013).
Ştiind că vârsta medie a populaţiei era la 1 ianuarie 2016 de 40,9 ani, conform datelor INS, cu 3,6 luni mai mare decât la 1 ianuarie 2015, ne gândim cu legitimă îngrijorare la îmbătrânirea demografică a populaţiei. Mai mult, comparând cifrele, se observă uşor că în şcoală lucrează personal cu o medie mai ridicată de vârstă decât media naţională.
Urmând tendinţele, în consecinţă, pentru viitor, ne aşteptăm ca în societate, în general, ponderea persoanelor vârstnice să crească în continuare, în detrimentul celorlalte categorii de vârstă. Dar în şcoală cum o să fie? Probabil că aici îmbătrânirea o să fie şi mai accentuată, aşa cum o anunţă deja datele demografice manifestate în prezent. Aceasta cu atât mai mult cu cât cei mai mulţi dintre dascăli nu îşi doresc să se pensioneze; după ce împlinesc vârsta legală de pensionare, îşi prelungesc cât pot de mult activitatea la catedră, sunt, cum s-ar spune, greu de pensionat. Diferenţa de venituri între salariu şi pensie, bucuria de a se implica într-o activitate utilă şi, nu în ultimul rând, satisfacţia dată de relaţiile cu cei tineri constituie tot atâtea motive pentru care bătrânii dascăli îşi doresc să mai vină la şcoală cât mai mult timp. Şi cum în educaţie nu sunt în mod formal-specific limite de vârstă, cum sunt probabil în alte sectoare de activitate, continuitatea la catedră poate fi mare. Uneori deranjant de mare. Atunci, vârsta înaintată atrage atenţia, profesorul bătrân abia mai urcă treptele, aude mai greu, oboseşte mai uşor şi aşa mai departe. Diferenţele de vârstă, observabile mai ales în şcoală între profesori şi elevii lor, sunt marcate prin aspecte de tipul conservatorism – adaptabilitate, rigiditate – spontaneitate, orientare spre trecut – deschidere către viitor.
Suntem de acord că vârsta biologică nu este desigur comparabilă cu un fapt corect sau vinovat, nu ţine de alegerile pe care le putem decide prin exercitarea liberului-arbitru, ea rezultă din curgerea firească a vieţii.
Între oamenii de diverse vârste se pot construi relaţii interesante, de susţinere reciprocă. Cei tineri dau la schimb bucuria de a descoperi lumea, cei mai vârstnici – îngăduinţa de-a o înţelege. Dacă ne vom imagina că echilibrul între vârste ar trebui să facă posibilă o mişcare de tipul cunoscut al unei balanţe, ceea ce este îngrijorător este că numărul persoanelor vârstnice, fiind din ce mai mare, poate fi contrabalansat din ce în ce mai greu prin numărul mai mic al persoanelor tinere. Doar că aspectele legate de vârste sunt considerate de cei mai mulţi ca un dat faţă de care, punctual, fiecare dintre noi nu avem decât să reflectăm.
Prof. dr. Cristina ŞTEFAN
Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti