„Cum arată azi şcoala, va arăta mâine ţara“ ( Spiru Haret, 1895)
Anul Centenarului nu va fi deloc unul liniștit, sărbătoresc pentru Educație, în condițiile în care problemele și crizele lovesc fără încetare. Există numeroase riscuri și amenințări, de care noua conducere a ministerului ar trebui să țină seama. Astfel, scăderea nivelului de pregătire al tinerilor, alienarea lor identitară, exodul creierelor și al forței de muncă vor fi amplificate de criza economică, declinul demografic și politicile educaționale eronate. Observăm amplificarea a patru crize extrem de periculoase: criza valorilor pe care este întemeiată educația, criza produsă de subfinanțare, criza proiectării curriculare și criza educației identitare. Împreună, acestea au produs starea dezastruoasă actuală. În aceste condiții, reconstrucția Educației ar trebui să fie obiectivul strategic al anilor următori. Este nevoie de o nouă paradigmă, după două decenii de reforme eșuate, de derivă și debusolare, după cum este nevoie de dialog și cooperare între decidenți și profesorii de la catedră, pentru găsirea celor mai bune soluții la crizele actuale.
Din păcate, noua conducere a ministerului nu pare defel convinsă de virtuțile principiului colaborării, tinzând să transforme dialogul social într-un dialog al surzilor sau în monolog dialogat. Plecând de la ideile lui Gonseth, vom aprecia că nu putem vorbi de dialog fără „întâlnirea celuilalt“ și fără o „platformă comună“. Nu vom avea un dialog autentic dacă nu reușim să cernem ideile proprii prin sita celorlalți actori ai procesului educațional. Dacă dialoganții au aceleași opțiuni, au aceeași alternativă, ei vor fi în situația de a monologa în doi. Admiterea celuilalt ca dialogant subînțelege admiterea unei posibile soluții opinabile, care trebuie cercetată atent. Din păcate, a respinge problemele celuilalt, a le decreta inexistente, a impune o singură perspectivă, a cere adeziunea celuilalt fără a-l fi auzit măcar nu înseamnă altceva decât a te închide într-o bulă a ignoranței și suficienței. Înseamnă a fi orb la fapte și argumente, înseamnă dogmatism trivial, lipsă de realism, teamă și slăbiciune. Cu o astfel de atitudine, funcționarii potemkiniști vor face imposibilă ieșirea din criză, vor denatura faptele și vor nega realitatea. În acest moment, la poarta ministerului stau îngrămădite o groază de probleme, care de care mai periculoase și mai urgente, unele trebuind neîntârziat apucate de coarne, nu lăsate să zburde libere prin sistem și să culce totul la pământ.
O problemă care nu mai poate fi ignorată o reprezintă criza demografică. După cum ne arată datele oferite de Institutul Naţional de Statistică (INS), în 2017, sporul natural negativ a fost cu 27,5% mai mare decât în anul anterior. Mai grav, un raport ONU prezintă România a fi a doua ţară din lume în ceea ce privește fenomenul emigraţiei. Practic, începând cu 1990, țara noastră a pierdut 4 milioane de locuitori, un dezastru fără precedent. Am ajuns, de Centenar, să fim mai puțini decât în perioada imediat următoare Marii Uniri. În această situație, pentru ce economie pregătește școala noastră specialiștii și forța de muncă, dacă tinerii între 18 şi 40 de ani, adică exact forţa de muncă activă, emigrează masiv? Ce să mai spunem de tinerii calificaţi sau supercalificaţi care aleg să studieze în universităţile străine, instituții care organizează în fiecare an campanii de recrutare în România? Nu cumva școala românească a produs, în ultimele decenii, forță de muncă înalt calificată și specialiști pentru economiile pretențioase ale Occidentului? În prezent, după reformele „comprehensive“ și cognitiviste, școala pare să producă mai mult diplome fără acoperire și muncitori necalificați. Își mai permite România să piardă specialiști și forță de muncă, iar cheltuielile de școlarizare să reprezinte o investiție făcută pentru dezvoltarea statelor occidentale bogate? Oare cine este de vină că absolvenții școlii românești părăsesc republica fără să se uite înapoi, cheltuielile cu aceștia nefiind în beneficiul țării noastre? Are conducerea ministerului vreo apăsare față de această realitate? Nu mai vorbim de faptul că îmbătrânirea populaţiei se accentuează, iar Comisia Europeană estimează că populaţia țării noastre ar putea să scadă cu 18% până în 2050. În condițiile scăderii populației școlare și ale subfinanțării cronice, rețeaua școlară a ajuns să fie supusă unor mari presiuni. Însă degeaba a fost prevăzută pentru anul 2018 o creștere a costului standard pentru fiecare elev/preşcolar de la 3.740 lei/an la 4.413 lei/an dacă această creștere nu a fost însoțită și de o creştere a bugetului alocat Educaţiei. Iar soluția ministerului de a trece la fuziuni prin absorbție, divizări parțiale sau totale, fuziuni prin contopire sau chiar la desființarea unităților școlare nu rezolvă, ci amplifică problemele. Cum costul standard este calculat de către o misterioasă comisie – CNFIP –, după formule secrete, iar legile se bat cap în cap deseori, interesul elevilor și dreptul lor constituțional la educație au de suferit. Ne amintim că trecerea de la finanțare pe post la „finanțarea per elev/student“ a fost opera ministrului reformist Andrei Marga și a secretarului de stat Panaite Nica. După ce s-a produs prăbușirea demografică, acest dezastruos sistem de finanțare a mers netulburat înainte, producând efecte perverse pe bandă rulantă. Cu toate acestea, funcționarii MEN nici nu visează că ar fi timpul să-l schimbe, aplicându-l cu sfințenie, chiar cu riscul distrugerii rețelei școlare. Poate că în identificarea soluțiilor pentru criza actuală, decidenții din Educație ar trebui să urmeze pilda unui Spiru Haret, care nu ezita să țină permanent legătura cu dascălii, ori a unui Constantin Angelescu, ministrul care a introdus învăţământul obligatoriu de 7 ani, a instituit examenului de bacalaureat, a limitat numărul de elevi dintr-o clasă și a fost preocupat de refacerea şi extinderea patrimoniului imobiliar şcolar, estimându-se că sub conducerea sa s-a reuşit construirea a peste 10.000 de şcoli noi, încât avea să fie supranumit „doctorul Cărămidă“ sau „ministrul Cărămidă“.
O altă criză majoră este legată de lipsa educației identitare din școala statului național român, chiar și în Anul Centenarului. Nu puține au fost memoriile adresate MEN pentru reintroducerea istoriei naționale în școala publică, însă decidenții din Educație au respins ferm această propunere, acceptând, cel mult, introducerea unor opționale pentru profilul uman de la liceu, de parcă istoria națională ar putea fi „opțională“ pentru cetățenii români, ori ar putea să fie lăsată la liberul-arbitru al elevilor, al interesului sau lipsei lor de interes pentru propriul trecut! Reamintim faptul că MEN, în 1999, prin înlocuirea titulaturii identitare de „Istoria românilor“ cu titulatura generică de „Istorie“, prin înjumătățirea numărului de ore în planurile-cadru, prin denaturarea programelor și manualelor cu teorii și viziuni respinse de istoriografia actuală, prin eliminarea cu totul a educației pentru identitate și valori, a desființat, pur și simplu, studiul istoriei naționale în școala publică românească. De asemenea, MEN a impus proiectarea competențelor disciplinei Istorie exclusiv din perspectivă multiculturală, fiind ignorate identitatea românească, patriotismul, valorile naționale, patrimoniul național. Considerăm că școala statului național român îi pregătește pe elevi pentru a fi buni cetățeni ai statului român, nu cetățeni universali. Competențele-cheie europene nu exclud identitatea națională și memoria națională. UE este formată din națiuni, nu din triburi și „culturi“ fără istorie. Statul-naţiune şi suveranitatea au fost dobândite după secole de sacrificii, ele neputând fi aruncate la coșul de gunoi al istoriei de dragul unor utopii la modă. Nu înțelegem de ce funcționarii MEN refuză cu obstinație asumarea identității naționale în învățământul public.
Refuzul lor este cu atât mai scandalos cu cât la liceu situația este catastrofală, istoria națională fiind în mod practic desființată prin „integrare“, „tematizare“, „demitizare“, neexistând teme legate de etnogeneza românilor, de Războiul Reîntregirii și Marea Unire, iar la majoritatea profilurilor este alocată o singură oră pe săptămână, situație care va fi menținută, chiar și după elaborarea noului curriculum pentru liceu, până cel puțin în anul 2024! Mai mult, în programele și manualele de Istorie pentru clasa a XII-a nu există nicio referire la națiunea română, conștiința națională, unitatea națională, ori la statul național, care a fost înlocuit cu „statul modern“. Dimensiunea națională a fost, astfel, cu totul eliminată din reconstituirea trecutului nostru. Practic, prin eliminarea identității naționale, curriculumul de Istorie al ultimelor două decenii pare a servi reeducării noilor generații. În ceea ce privește manualele pentru liceu, dacă ne uităm peste acela realizat de Editura Corint, avându-i printre coautori și pe unii dintre autorii programei în uz, Marea Unire beneficiază de șapte rânduri și o cronologie anemică, în timp ce Războiul Reîntregirii României este total ignorat!! Pe bună dreptate, academicianul Dinu C. Giurescu aprecia: „Istoria românilor a dispărut ca disciplină formativă în învăţământul liceal. Tinerilor li se «oferă» o «istorie», care poate fi a oricui. Cei care – în cadrul Ministerului Educaţiei şi Cercetării şi a celorlalte instituţii cu atribuţii în domeniu – au urmărit cu obstinaţie, ani de zile, să trimită istoria românilor pe o linie de garaj fără ieşire şi-au împlinit astfel cu claritate ţelul. Nu numai prin titlu, dar şi prin conţinutul manualului“. (Dinu C. Giurescu, Cuvânt înainte la Constantin C. Giurescu, Istoria românilor – ediție anastatică, Editura Enciclopedică, București, 2011, p. III). Cum problema eliminării istoriei naționale din școală a fost creată de către funcționarii MEN, în timpul reformei „comprehensive“ Marga, cum aceiași funcționari refuză cu obstinație rezolvarea ei, înseamnă că respectivii domni sunt parte a problemei, nu a soluției.
Totuși, de ce trebuie ascunsă, mascată, disimulată identitatea românească în cazul unei discipline identitare, așa cum este Istoria românilor? De ce nu se procedează la fel și cu istoriile minorităților? Așa înțelege MEN să asigure asumarea, promovarea şi păstrarea identităţii naţionale, în preajma Centenarului, prin chiar refuzul afirmării identității naționale?! Nu mai vorbim de faptul că planurile-cadru și programele nu s-au scris singure și nu au fost primite din cer, prin îngerul Gabriel, precum Coranul, pentru a nu putea fi foarte simplu și rapid modificate chiar de către funcționarii MEN, singurii cu atribuții în acest sens. Pe de altă parte, identitatea națională să fie o rușine? Atunci de ce mai avem un „curriculum național“? Despre educația cărei națiuni vorbim în acest curriculum, dacă multiculturalismul primează, iar noțiunea de identitate națională nu există? Este de neînțeles de ce noțiunile de „român“ și „România“ sunt considerate nocive de către Ministerul Educației Naționale, iar patriotismul este asimilat, de către funcționarii acestui minister, naționalismului șovin, xenofob, rasist?!
Mai suntem încă o națiune? Dacă da, de ce această națiune europeană nu are o istorie a sa în școala publică, iar Ministerul Educației Naționale nu face absolut nimic pentru rezolvarea acestei situații?
Nu reușesc să înțeleg de ce acest minister mai păstrează adjectivul național în titulatură, când politica sa nu justifică acest lucru?
Cum educația pentru valori și pentru identitate lipsesc din panoplia MEN, ne întrebăm care sunt valorile promovate prin școala publică a statului național român? Care este „identitatea culturală“ a elevului român? Ce înțeleg ISE și MEN prin identitatea națională, românească? Constatăm că dreptul cetățenilor la identitate și istorie, la cunoașterea propriului trecut, a fost sistematic încălcat de către MEN în ultimele două decenii. Ar trebui știut că fiecare cetăţean român are dublă cetăţenie, în conformitate cu art. 9 din Tratatul Uniunii Europene, forma consolidată, articol care stipulează că „Este cetăţean al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat membru“. Însă aflăm din același articol: „Cetăţenia Uniunii nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci se adaugă acesteia”. Astfel, cetățenii României sunt români, înainte de a fi europeni.
Cu toate acestea, MEN promovează o politică educațională care duce la distrugerea conștiinței naționale, sistemul de învățământ ajungând să formeze cetățeni cu identități relative și volatile, precum ceața și vântul, ceea ce va face ca naţiunea română să se transforme, treptat, într-o populaţie cu un vag sentiment al identităţii sale.
Istoria are un înalt caracter formativ. Ea își propune să dezvolte spiritul critic și să consolideze rezistența la manipularea în rândul elevilor. Istoria realizează atât de necesara formare la tineri a competențelor de raportare la trecut: de selecție valorică, analiză și raportare critică la narațiunile transmise. Dezvoltarea la tineri a acestor competențe reprezintă aspecte esențiale pentru un comportament activ și responsabil al acestora ca viitori cetățeni. Orice membru al comunității naționale trebuie să fie capabil să caute și să utilizeze informația, să comunice liber, deschis, fără teama confruntării cu o realitate pentru care nu este pregătit. Astfel, elevii vor reuși cu ajutorul Istoriei să aibă o gândire lucidă și o atitudine critică față de mesajele transmise în societate.
De ce școala nu asigură, astăzi, o educație identitară și pentru valori? Chiar să nu existe o datorie morală față de înaintași, încât să nu le cinstim memoria în școală, pentru că astfel am ofensa pe nu știm cine? Cărui interes național îi corespunde această politică de eliminare a Istoriei românilor din școală? Care este responsabilitatea MEN pentru educația pe care o asigură noilor generații? Poate că decidenții din Educație ar trebui să reflecteze la ceea ce spunea regele Mihai: „Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară luată cu împrumut de la copiii noştri“. Acești decidenți ar trebui să ne arate ce fel de proiect de țară poate avea România, în lipsa identității naționale, a istoriei, a culturii, a tradițiilor românești din școală? În ceea ce ne privește, suntem convinși că, fără dimensiunea identitară, fără trecut, România nu are viitor. Ceea ce impune inițierea singurei măsuri de celebrare autentică a Centenarului Marii Uniri de către MEN, aceea de reintroducere a istoriei naționale în școala publică a statului național român.
Prof. Constantin TOADER