Importanţa studierii istoriei în era turbulenţelor şi incertitudinii

11

 1 pag 11Politica de forţă a Rusiei lui Putin, anexarea Crimeii şi războiul civil din Ucraina au dinamitat, odată cu dreptul internaţional, întreaga ordine mondială, relansând războiul rece şi marcând intrarea într-o nouă epocă, pe care o putem numi a turbulenţelor şi incertitudinii. „Sfârşitul istoriei” proorocit de Francis Fukuyama nu a mai venit, dar putem asista la sfârşitul iluziilor postmoderniste. Pentru că actuala criză din Ucraina a reamintit amnezicilor postmodernişti vorbele lui George Santayana: „Cine nu are memoria istoriei riscă s-o repete”. Sau, în formularea şi mai expresivă a lui Nicolae Iorga: „Istoria îşi bate joc de cei care nu o cunosc, repetându-se”. Spunem toate acestea pentru că ne-am confruntat, atât la nivel european, cât şi în România, cu o serie de iluzii şi politici eronate, care au dus la serioase vulnerabilităţi de securitate. A existat un şir incredibil de erori, gafe şi greşeli comise de politicienii occidentali, plecându-se de la dogmele corectitudinii politice şi de la percepţiile deformate induse de această ideologie. S-a considerat că totul, de la trecut la viitor, ar fi marcat de principiul „unităţii în diversitate”; că naţiunea şi patriotismul sunt de domeniul trecutului; că Europa nu are nevoie de apărare, pentru că orice ameninţare ar fi dispărut de pe continent, urmând o epocă de pace eternă, prietenie şi prosperitate. Iată că mitologia postmodernismului este spulberată: în anul de graţie 2014, în Europa este posibil ca un stat să invadeze şi să anexeze o provincie a altui stat independent, aruncând în aer tratatele, normele internaţionale şi redesenând frontierele cu tancul şi mitraliera. Politicienii de la Bruxelles au fost şi ei treziţi de duşul rece al istoriei, după ce singura grijă a lor a fost cea a impunerii normelor multiculturalismului şi operarea, decenii la rând, de reduceri de bugete militare. Această politică s-a dovedit falimentară, la fel ca şi conciliatorismul, izolaţionismul şi pacifismul din perioada interbelică, care, în loc să înlăture pericolul de război, l-au făcut inevitabil şi l-au grăbit.
Când stăm pe un butoi de pulbere, a nu ne schimba percepţiile şi paradigmele cărora le-am fost tributari reprezintă adoptarea politicii solipsiste a struţului: bag capul în nisip şi lumea nu mai există. Iar motive de a renunţa la unele din obiceiurile noastre sunt cu duiumul. Să luăm doar declaraţiile lui Dmitri Rogozin, care aduc cu ele o premieră isto­rică: primele ameninţări explicite la adresa României de după 1945. În acest context dramatic, se impune o reevaluare a politicilor de până acum, printre altele şi a politicii educaţionale, a degradării statutului istoriei în ultimele decenii. De ce? Pentru că acest lucru nu s-a făcut până acum, iar politica educa­ţională (de fapt, antieducaţională) promovată reprezintă o ame­ninţare permanentă la adresa securităţii României. Această politică, aplicată la nivelul MEN de peste un deceniu şi jumătate, a avut cele mai severe efecte asupra învăţământului istoric, adus în pragul colapsului de pedagogi „recenţi”, funcţionari ministeriali „corecţi politic” şi pseudoistorici bazaconişti, precum universitarul Lucian Boia, un adevărat separatist fără cagulă şi mitralieră, toţi promotori ai „demitizării” trecutului nostru. Această nouă educaţie, de tip post­modern, a însemnat preluarea şi impunerea autoritară a nor­melor corectitudinii politice. Identitatea naţională a fost înlocuită cu identi­tatea de gen, de mare succes azi şi la Eurovision, unde transsexualii sunt ovaţionaţi la simpla lor apariţie, iar planurile-cadru şi progra­mele au fost şi ele modificate din perspectiva margina­lizării şi falsificării istoriei prin demitizare şi reducere drastică a numărului de ore în învăţământul preuniversitar.
O problemă de siguranţă naţională
Recent, procedura de verificare a rezerviştilor, iniţiată de Armata Română, a declanşat iadul pe internet: proteste cu nemiluita, care indicau un refuz al datoriei şi o mare lehamite din partea unui tineret educat, în ultimele decenii, după canoane ultramoderne. Declarându-se revoltaţi de diverşi politicieni, tinerii şi-au exprimat convingerea că, în situaţia extremă a unui conflict militar, nu au niciun motiv să îmbrace haina militară pentru a apăra ţara, pentru că România nu mai este ţara lor. „Ţara mea de glorii, ţara mea de dor” a fost pentru alţii; acum nu se mai ştie cui aparţine. Constatăm astfel dispariţia conştiinţei istorice şi a patriotismului, după decenii de reeducare valorică, patriotismul fiind interzis, iar identitatea naţio­nală înlocuită cu identitatea de gen şi alte fantasme postmoder­niste. Chiar dacă motivaţia poate fi înţeleasă, a pune semnul egal între ţara căreia îi aparţinem şi politicieni este mult prea mult. Nu poţi să spui că renunţi să-ţi aperi ţara din lehamite faţă de politicienii de azi. Este o atitudine explicabilă, dar inacceptabilă, care afectează direct interesele naţionale şi de securitate. Lehamitea duce la defe­tism, abandon civic, la pierderea încrederii în democraţie. Atribuite lui J.F. Kennedy, spusele „Nu întreba ce poate face ţara pentru tine, ci întreabă ce poţi face tu pentru ea” merită a fi reamintite celor care se grăbesc să fugă de datoriile legale pe care le au faţă de ţară. Patria este, de fapt, o realitate tridimensională, fiindcă ea aparţine atât celor care au fost, cât şi nouă şi celor care vor veni după noi. Patria nu este proprie­tatea politicienilor, a guvernului sau preşedinţiei, iar datoriile faţă de ea există, indiferent de cât de bine sau prost o ducem, pentru că ele transcend cadrul individual. A înţelege toate acestea înseamnă a avea conştiinţă istorică, iar această conştiinţă nu apare din spuma mării, se formează prin modul cum se studiază istoria în şcoală. De aceea, acum putem vedea clar că elimi­narea practică a studiului istoriei românilor din educaţie a repre­zentat şi reprezintă un atentat la siguranţa naţională. Devine evident faptul că am intrat într-o criză morală, iar pierderea iden­tităţii este dezastruoasă, pentru că ampli­fică fenomenele negative din societate. Putem ignora sau minimaliza această situaţie, dar realitatea rămâne: refuzul adresat patriei este produsul unei politici ministeriale de marginalizare a istoriei şi falsifi­care a ei, de punere la index a tot ce avea legătură cu naţiunea ro­mână, valorile româneşti, patriotismul. Este efectul unei politici manifest antinaţionale. Pe care noul ciclu al turbulenţelor istoriei ne obligă să o abandonăm dacă dorim să mai avem un viitor în această parte a lumii.
Cum arată, concret, opiniile tinerilor educaţi în spiritul post­modernismului, corectitudinii istorice şi multiculturalismului? Exact aşa cum şi-au propus realizatorii actualelor programe de istorie. Iată câteva mostre de „iubire” postmodernă de ţară: „Legăturile mele emoţionale cu ţara în care m-am născut sunt extrem de fragile şi nu ar justifica, nici măcar în proporţie de 0,1%, implicarea mea în apărarea ei”; „Nu mă simt îndatorat nicicum faţă de un loc în care s-a întâmplat să mă nasc acum 26 de ani şi din care părinţii mei au făcut tot posibilul ca eu să scap.”; „Nu, nu sunt pregătit să merg la război şi nici nu voi merge vreodată, indiferent de consecinţele pe care voi fi nevoit să le suport. Prefer să fiu împuşcat pentru trădare…”; „Care patrie?”. Mă opresc aici, prea sunt multe… Observăm doar că foarte mulţi tineri n-ar vrea nici în ruptul capului să-şi apere ţara (bună-rea, cum o fi ea) la nevoie, fie şi într-un scenariu ipotetic.
Am arătat de nenumărate ori că atitudinea de marginalizare, depreciere, falsificare şi minimalizare a istoriei este dezastruoasă, că ameninţă viitorul nostru, fiinţa naţională. Atitudinile faţă de necesitatea apărării ţării la nevoie, manifestate în contextul crizei din Ucraina, trebuie studiate atent, pentru că indică apariţia unui fenomen de înstrăinare şi abdicare de la datoriile faţă de ţară. Dacă înainte serviciul militar era un test al maturităţii, iar uniforma patriei un motiv de mândrie, acum optica s-a modificat dramatic. Există o legătură cauzală directă între refuzul multor tineri de a-şi servi patria la nevoie şi politica educaţională promovată până în prezent. Am ajuns să creştem generaţii amnezice şi să ne mirăm că tinerii acuză sindromul „străin într-o ţară străină”. S-a inculcat sistematic noilor generaţii ideea că au numai drepturi şi nicio obligaţie; că sunt dăunătoare efortul şi sacrificiul; că istoria ţării şi cultura generală sunt inutile, pentru că nu aduc profit imediat. De 16 ani înregistrăm un dezastru fără precedent în domeniul învăţământului istoric. La gimnaziu şi liceu numărul de ore a fost înjumătăţit, programele au fost permanent înrăutăţite, iar disciplina a fost eliminată de la examenele naţionale şi de la admiterea în învăţământul superior. Atunci când ministerul a înjumătăţit numărul de ore de istorie din învăţământul preuniversitar şi a spulberat programele şcolare cu aberaţii postmoderniste, totul s-a făcut peste noapte, în deplin secret şi fără nicio explicaţie. După aproape două decenii, nu am reuşit să aflăm ce revelaţie pedagogică a pocnit ministerul în cap, de a procedat în acest fel şi a desfiinţat practic studiul istoriei, acesta fiind înlocuit cu un fel de catehizare postmodernistă à la Trăsnea. Funcţionarii demitizanţi din minister nu au înţeles nici acum că istoria interesează direct securitatea naţională, pentru că este un izvor important al forţei morale a naţiunii. Istoria este aceea care formează identitatea naţională, conştiinţa istorică, oferă modele şi repere, promo­vează valori esenţiale şi asigură educaţia democratică a cetăţenilor. Este puţin lucru? Naţiunea şi democraţia depind de modul cum este învăţată istoria în şcoală, disciplina fiind una cu un înalt caracter formativ. Când războiul şi incertitudinea sunt aproape de graniţele noastre în această epocă a turbulenţelor, nu ne mai putem permite ignorarea educaţiei istorice, cultivarea amneziei tinerelor generaţii, denaturarea şi falsificarea sistematică a trecutului, aşa cum se întâmplă în prezent. Ati­tu­dinea de marginalizare a istoriei, de blamare a trecutului prin demiti­zare, nu a avut decât efecte maximal distructive pe toate planurile. A ne pregăti pentru a face faţă crizei şi ameninţărilor de securitate presupune nu doar suplimentarea bugetului apărării, verificarea listelor cu rezervişti şi repararea tehnicii de luptă, ci şi redeşteptarea patriotismului şi a conştiinţei naţionale. România nu va fi nici mândră, nici puternică dacă tineretul ei nu este educat în spiritul unor valori autentice, al patriotismului şi loialităţii faţă de ţară.
Despre patrie, patriotism şi sacrificii
În anii din urmă, patriotismul a ajuns să fie etichetat drept o prejudecată tribală, ca stupid, anacronic, primitiv şi trimis rapid la coşul de gunoi. Nu întâmplător, ca şi în evul stalinist, unii istorici au alergie la ideea de naţiune română, de unitate a statului; dacă ieri patriotismul era pentru stalinişti atitudine fascistă, astăzi o parte a intelighenţiei noastre nu mai admite ideea de naţionalitate, iar naţionalismul a ajuns să fie diabolizat ori analizat ca maladie mentală. În optica unor oameni de cultură, patriotismul autentic se manifestă în primul rând prin participarea la festivalurile de înjurături la adresa naţiei şi istoriei ei. Domnul Boia şi adepţii săi au răguşit de când ne tot răcnesc că naţiunea ar fi o idee ceauşistă, iar patriotismul o formă de manifestare a naţional-comunismului. Şi astfel ajungem să ne înstrăinăm, să uităm istoria, limba, valorile culturale, tot ce dă sens şi substanţă identităţii naţionale. S-a reuşit un proces lent şi continuu de distrugere a conştiinţei naţionale şi prin programele „demitizate” de istoria românilor. Fibra morală, valorile, patriotismul noilor generaţii au avut şi au masiv de suferit, fără ca cineva să constate măcar acest fenomen extrem de îngrijorător. De ce am ajuns aici? Din cauza antieducaţiei practicate de decenii de Ministerul Educaţiei Naţionale. Din cauza celor care au văzut în studiul istoriei o pierdere de timp, în naţiune o ficţiune a romanticilor din secolul XIX, iar în patriotism o formă de extremism, o modalitate de manifestare a naţional-comunismului de sorginte ceauşistă. Intelectuali influenţi nu ezită să descrie patriotismul ca pe ceva „rudimentar, lăutăresc, ţâfnos… un amestec indigest de vorbe lăcrămoase şi încruntături de grotă”, o defilare retrogradă a spiritului patriotard şi a primitivismului etnocentric. Este dezolant că aceste spirite înalte, care nu văd nocivitatea atitudinii lor în noua epocă a turbulenţelor şi incertitudinii, timpuri de „mare amestecătură şi zarvă”, cum ar spune cronicarul, au ajuns să înţeleagă prin „patriotism autentic” denigrarea trecutului şi a României.
Pseudoistoricul bazaconist de care aminteam, Lucian Boia, iniţiatorul festivalului „Demitizarea României”, prin care a reuşit să distrugă învăţământul istoric de după 1998, afirma, în ultima sa colecţie de aberaţii cu privire la istoria noastră, că eroii Războiului pentru Întregire Naţională nu aveau niciun fel de conştiinţă naţională, nu erau animaţi de sentimente patriotice, nu îi interesa Transilvania şi unitatea naţională, luptând mânaţi de la spate de nişte politicieni cinici şi iresponsabili, care au sacrificat inutil sute de mii de români, când puteau să aştepte sfârşitul războiului pentru a câştiga, la Roata Norocului Istoric, mult mai mult decât s-a obţinut prin ani de sacrificii dureroase.
România s-a aventurat nepregătită într-un război pe care l-a pierdut, dar a primit cadouri de la soartă şi aliaţii săi. Într-un cuvânt: epopeea formării României Mari este o poveste tristă, care n-ar fi trebuit să existe. Cine îl contrazice pe Boia în debitarea acestor grozăvii şi blasfemii? Istoria însăşi şi exact acei oameni simpli, consideraţi a fi lipsiţi de conştiinţă naţională, care o duceau greu, dar care, în momentul când au îmbrăcat haina militară, s-au sacrificat pentru ţară fără să clipească. Astăzi putem vorbi de lipsa patriotismului, de abdicarea de la datorii, de dezinteres faţă de soarta ţării, atunci însă lucrurile stăteau radical diferit. Deşi n-au beneficiat de o educaţie modernă, de legea Miclea, de eseurile domnului Boia, de pedagogia constructivistă şi de şcoli active axate pe competenţe, soldaţii de la Mărăşeşti aveau sentimentul istoriei şi au dat dovadă de un eroism care i-a uimit şi pe adversarii lor. Dacă nu erau animaţi de patriotism şi nu doreau unirea, pentru ce au luptat atunci? De ce nu s-au dezintegrat armatele române precum cele ruse? Pentru că unitatea naţională era o cauză străină, care nu-i interesa, o cauză a câtorva intelectuali şi politicieni cinici, aşa cum afirmă Boia?
Vara anului 1917. Concentrând o forţă de lovire de 12 divizii cu peste 1100 de tunuri – una dintre cele mai mari densităţi de foc ale războiului, germanii au încercat nimicirea Armatei Române, profitând şi de disoluţia armatelor ruse aliate, care nu mai doreau să lupte. Nimeni nu a descris mai bine ce s-a întâmplat acolo decât generalul german Curt von Morgen, care arăta în memoriile sale că: „Rezistenţa duşmanului, în special a românilor, a fost neobişnuit de dârză şi s-a manifestat prin 61 de contraatacuri (…) în decursul celor 14 zile de luptă. Ele au condus mai ales la lupta cu baioneta”. Planurile germanilor au fost dejucate de forţa morală, de patriotismul şi eroismul soldaţilor români, care acum sunt acuzaţi de lipsă de conştiinţă naţională! Îmi amintesc mărturiile bunicului patern, veteran al Mărăşeştilor. Deşi aveam o vârstă fragedă, am fost impresionat de patosul cu care vorbea, de detaliile şi amănuntele relatate, de expresivitatea limbajului în relatarea eroismului colectiv, încât aveam impresia că povestea despre o bătălie care abia se încheiase, nu despre una la care participase cu aproape şase decenii în urmă. Nu ştiau pentru ce luptă eroii de la Mărăşeşti? Ei bine, bunicul îmi repeta mereu că toţi cei de acolo erau convinşi că luptă pentru însăşi existenţa neamului românesc, că se considerau soldaţi ai destinului şi că nu putea fi o onoare mai mare decât să se sacrifice pentru ţară. Dacă soldaţii de la Mărăşeşti n-ar fi avut conştiinţă naţională şi n-ar fi fost „intoxicaţi” cu „mituri”, nu ar fi considerat fraternizarea cu soldaţii lui Mackensen sau fuga în spatele frontului mai utilă decât lupta la baionetă? În mod cert, România nu ar fi existat, fiind împărţită între vecini, că tot ne explică demitizacul Boia că este o ţară „de frontieră”, „făcută din bucăţi”, o creaţie artificială, care n-ar fi trebuit să existe. Personal, aş fi foarte curios să ştiu cum s-ar fi luptat domnul Boia, acest Braveheart al demitizării, în cea de-a doua zi a bătăliei de la Mărăşeşti, când au început luptele la baionetă. Aş fi vrut să-l văd cum s-ar fi bătut cu disperarea celui convins că de el depinde supravieţuirea României. Când vorbim de laşitatea şi oportunismul poporului român, de ştergerea faptelor sale de luptă în numele combaterii „eroizării” istoriei şi mai spunem că facem educaţie modernă, ne aflăm într-o postură care obligă la explicaţii şi argumente serioase. Mai ales că ele nu au fost date niciodată până acum. Suntem datori să vorbim de Mărăşeşti pentru că sacrificiul soldaţilor români acolo ne-a oferit o ţară şi motivul de a fi mândri de ceea ce înaintaşii au fost în stare să facă, animaţi de un patriotism autentic, pe care nu suntem în stare astăzi măcar a-l înţelege, şi de un spirit de sacrificiu de asemenea străin spiritului chiverniselii personale şi mercantilismului manelist contemporan. Cum cinstim astăzi eroismul de atunci? Prin blasfemiile dlui Boia şi prin confuziile legendarului serviciu de evaluare al ministerului din strada General Berthelot, care la ultima ediţie a tezelor cu subiect unic a avut grijă să confunde Armata a II-a cu Armata I, bătălia de la Mărăşti fiind încurcată cu cea de la Mărăşeşti, aruncându-i astfel pe generalii Averescu şi Grigorescu pe câmpuri de luptă pe care nu au fost. Şi prin eliminarea „eroizării” din programele şcolare.
Da, patriotismul autentic înseamnă să-ţi pese de interesele naţiunii tale, de starea ei prezentă, de problemele şi de viitorul ei. În acest context, lehamitea şi defetismul sunt un atentat la securitatea naţională, iar falsificarea şi denigrarea istoriei noastre reprezintă atentate la unitatea şi integritatea statului român. O ţară nu se construieşte şi menţine ridicând panouri cu lozinci mobilizatoare, ci cultivând valori şi caractere, acţionând concret în direcţia intereselor naţionale. Fără valori, o ţară se destramă. S-a văzut cât de vulnerabilă a fost România în timpul regimului lui Carol al II-lea, dar şi Ucraina oligarhilor şi corupţiei. Lipsa reperelor morale, a valorilor autentice, a patriotismului, corupţia şi lehamitea împreună pot distruge o naţiune şi un stat, îl pot lăsa pradă anarhiei, separatismului şi secesionismului. S-a considerat că timpurile integrării europene ar face inutilă educaţia istorică şi formarea conştiinţei naţionale, secolul XXI având alte exigenţe şi repere decât cele anterioare. Ce să faci cu istoria, o „relicvă” în era globalizării, unităţii în diversitate, multiculturalismului exuberant şi supertehnologiilor? Şi astfel, ea a fost marginalizată şi înlocuită cu surogatul toxic numit istoria „altfel”. O să repet ceea ce am afirmat de nenumărate de ori până acum: singura soluţie, în condiţiile date, rămân cunoaşterea şi promovarea adevărului istoric, revenirea la bunul simţ şi la valorile autentice. Ca şi refuzul manipulării, falsificării şi defăimării promovate de impostori şi mercenari ai unor interese dubioase. O naţiune care îşi uită trecutul şi faptele înaintaşilor este predispusă la disoluţie. Tinerii vor fi îndepărtaţi de valorile şi simbolurile naţionale şi cetăţeneşti. Vom avea în viitor nu cetăţeni responsabili, ci o populaţie fără memorie şi conştiinţă civică, interesată doar de propria supravieţuire, predispusă manipulărilor politice de tot felul, iresponsabilă şi fără simţ patriotic. Iar faptele şi atitudinile recente, precum cele de care aminteam la început, confirmă aceste îngrijorări.
Prof. Constantin TOADER