Importanța literaturii pentru copii în procesul educațional. Bicicartea pentru copii

187

Importanța literaturii pentru copii în procesul educațional. Bicicartea pentru copii

Protagonistul basmului Voinicul cel cu cartea în mână născut își datora în întregime educația volumului pe care se pare că-l studiase încă din faza intrauterină a existenței sale. Cum intrase în posesia cărții nu ni se spune. Și nici dacă era o carte pentru copii sau pentru adulți, deși sunt oarecare indicii că ar fi fost vorba de Biblie. Nu ni se spune nici cum învățase să citească, dar e cert că se născuse cu un bagaj de cunoștințe care contrazice fără drept de apel teoria conform căreia, la naștere, mintea e tabula rasa.

Cei mai mulți dintre noi nu s-au născut cu cartea în mână – nici măcar o carte textilă, cu ilustrații pentru bebeluși – dar își pot aminti dacă nu momentul, cel puțin împrejurările în care au învățat să citească. John Updike evocă în treacăt și aparent fără prea mult entuziasm prima lui lectură independentă – povestea cu cei trei purceluși și lupul cel rău (John Updike, Lost Art (1997), în The New Yorker, 30 decembrie 2019. Fiind pe atunci fascinat de benzile desenate, textul juca pentru el un rol cu totul secundar.

Un copil de vreo opt, nouă ani îmi mărturisea odată regretul lui de a fi uitat cum era când nu știa să citească. Inițial l-am bănuit că-și dorește să scape de corvoada lecturii. S-a dovedit însă că era un mic cititor feroce, ceea ce făcea regretul aparent inexplicabil. M-am lămurit într-un târziu că el regreta de fapt senzația explozivă de satisfacție din momentul când învățase să deosebească literele, să le recunoască în masa până atunci amorfă a unui cuvânt, să descifreze cuvântul și să-l lege de celelalte cuvinte dintr-un text până când textul se transforma în poveste. Regreta bucuria pierdută de a învăța să citească, asemănătoare pentru el cu bucuria de a fi învățat să meargă pe bicicletă.

Deprinderea cititului este un exercițiu spiritual pe care, mai mult sau mai puțin conștient, l-au practicat toți cititorii. Experiența este tulburător surprinsă în romanul lui China Miéville The Scar (2002). Vedem acolo cum Shekel, un fel de copil al străzii trecut bine de vârsta școlarizării, învață să citească sub îndrumarea bibliotecarei Bellis. Aceasta, după o alfabetizare rapidă, îi pune în mână o carte pentru copii și îl trimite să descopere „ce se întâmplă“ în ea. Instrucțiunile ei sunt simple. Băiatul trebuie să descifreze cuvintele, „executând ordinele date de litere“, și să le pună în relație unele cu altele, urmând ca a doua zi să discute cartea cu bibliotecara și să-i răspundă la întrebări pe baza materialului citit.

Shekel își ia tema în serios, chiar dacă nu-i e prea ușor să urmeze instrucțiunile bibliotecarei. Îl stimulează, paradoxal, conștiința propriului analfabetism. Citește și recitește cartea, până când reușește să smulgă sensul din masa izolată a literelor și cuvintelor. Procesul este dificil și pare nefiresc la început, dar pe parcurs se automatizează, iar băiatul ajunge să trăiască euforia, fără precedent pentru el, a manifestării sensului, care țâșnește din spatele literelor asemenea unui „prizonier eliberat“ și se materializează într-un spațiu din afara paginii.

Experiența lui Shekel se desfășoară pe coordonatele modelului triunghiular de lectură elaborat de Seidenberg și McClelland (Mark S. Seidenberg, James L. McClelland, A Distributed, Developmental Model of Word Recognition and Naming, în Psychological Review, 1989, Vol. 96, No. 4, pp. 523-568; v. și Daisy Powell, David Plaut, Elaine Funnell, Does the PMSP connectionist model of single word reading learn to read in the same way as a child?, în Journal of Research in Reading, Volume 29, Issue 2, 2006, pp. 229-250), unde citirea cuvintelor ia în calcul trei tipuri de coduri – ortografic, fonologic și semantic. Conform acestui model, una dintre cele mai importante deprinderi pe care și le însușește copilul când învață să citească este „decodarea“, abilitatea de a asocia scrierea cu sunetul, de a pronunța un segment de litere. Modelul triunghiular își propune să demonstreze că un copil învață să citească decodând și corelând din mers nodurile traseului ortografic – fonologic – semantic. După ce corelează ortografia cu fonologia, identificând astfel amprenta sonoră a cuvântului scris, copilul are acces nestingherit la sistemul fonologic – semantic preexistent, pentru a recunoaște cuvântul scris și pentru a-l putea reproduce ulterior. Pe această cale, cititorul în formare ajunge la capacitatea adultului de a face saltul ortografic – semantic în mod direct, fără a mai trece prin faza fonologică.

Lydia Denworth observa că repetiția, ritmul și rima au o importanță crucială în a-i ajuta pe copii să prelucreze vorbirea pe care o aud și să poată face reglajul fin al conexiunilor dintre rețelele auditive și lingvistice din creierul lor, rețele pe care în final le vor folosi pentru a descompune limba vorbită în sunetele ei, ceea ce constituie un preambul esențial pentru a învăța să citească (Lydia Denworth, The Neurobiology of Dr. Seuss, în Psychology Today, 21 iunie 2014, https://www.psychologytoday.com/us/blog/brain-waves/201406/the-neurobiology-dr-seuss (consultat ultima dată la 20.04.2020) ). Comentariul ei se bazează pe analiza cărților lui Dr. Seuss, dar la aceeași concluzie putem ajunge și dacă analizăm, de exemplu, cărțile pentru copii ale lui Marin Sorescu, Unde fugim de acasă? (1967), O aripă și-un picior (1970), Ocolul infinitului mic pornind de la nimic (1973), Cocostârcul Gât-Sucit (1987), Cirip-ciorap (1993), Lulu și Gulu-Gulu (1995).

Revenind la eroul lui Miéville, incursiunea lui pe traseele modelului triunghiular de lectură este un proces agonizant, chiar dacă are un final euforic. Euforia lui Shekel este însă urmată de o furie intensă. Băiatul se simte brusc victima unei conspirații care până atunci i-a blocat accesul la lectură și i-a ascuns voluptatea și beneficiile ei (How come I wasn’t told? se oțărăște el, What fucker was it kept this from me?).

Dacă lui Shekel i s-ar fi oferit o carte pentru adulți și ar fi fost instruit s-o decodeze conform modelului triunghiular de lectură, mă îndoiesc că ar mai fi ajuns să cunoască vreodată bucuria lecturii. Așa cum nu par s-o fi cunoscut la școala din Humulești când, în loc să silabisească din ceasloavele care le serveau drept cărți pentru deprinderea cititului, le converteau spontan în capcane de prins muște. Această îndeletnicire alternativă (dar și pedeapsa asociată cu ea), trebuie să fi constituit o motivație suplimentară pentru tânărul institutor Ion Creangă și ceilalți coautori ai faimosului Abecedariu (Metodă nouă de scriere și cetire pentru uzul clasei I primară, Iași, 1868). Una dintre cerințele ministerului de resort privind redactarea manualului cu pricina era ca acesta să folosească o „limbă câtu se poate de populară“ (Buletinul Instrucțiunii Publice, august, 1865, p. 14). Or limba populară este tocmai cea care facilitează conexiunea ortografic – fonologic – semantic din modelul triunghiular de lectură. Iată cum, în a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea, o „lege a instrucțiunii“ din Principatele Române pare să anticipeze o teorie ce avea să fie formulată și argumentată coerent abia peste un secol și mai bine. Dar, formulată sau nu, teoria funcționează în toate timpurile și pe toate meridianele.

Succesul abecedarului lui Creangă, tipărit în 23 de ediții succesive între 1868 – 1893, în tiraje tot mai mari, ajungând, în 1871, la 36.000 de exemplare (un tiraj fabulos pentru acele vremuri), este un argument greu de contestat că literatura „pentru copii“ are un rol esențial în procesul educațional. În ce măsură era Abecedariul „literatură pentru copii“? Exact în măsura în care ceasloavele nu erau. Și în măsura în care Creangă, sanctificat în istoria literară românească atât ca autor canonic, cât și ca autor pentru copii, a fost redactorul literar al Abecedariului, asumându-și insistent „partea literară“ și rezervându-și „dreptul de a trece prin ciur totul din punctul de vedere al corectei vorbiri“ (G. Călinescu, Viața și opera lui Ion Creangă, 1998, p. 118). Nu mă îndoiesc că pentru Creangă „corecta vorbire“ corespundea cu limba „câtu se poate de populară“ stipulată în regulamentul concursului de abecedare pe care îl câștigase împreună cu ceilalți coautori.

După același principiu, e drept, transpus în cheie SF, funcționează și abecedarul din cartea lui Neal Stephenson Era de diamant (The Diamond Age: Or, A Young Lady’s Illustrated Primer, 1995). La vârsta de patru ani, marginala Nell, protagonista romanului, primește un exemplar furat al unui abecedar interactiv, prevăzut pentru super-elita unei societăți la care ea nu avea cum să aspire. Elaborarea unei astfel de cărți devenise posibilă datorită progresului spectaculos al nanotehnologiei, dar în esență ea cultiva tot un limbaj „câtu se poate de popular“, accesibil copilului. În Era de diamant, procesul educativ presupune munca independentă cu abecedarul. Romanul urmărește evoluția lui Nell pe parcursul procesului educațional inițiat de abecedar, care se racordează virtual la intelectul și simțurile școlăriței, învățând-o în primul rând să citească, după metode în care putem recunoaște, din nou, modelul triunghiular în acțiune. Abecedarul reacționează la mediul în care trăiește posesoarea sa, furnizându-i acesteia cunoștințele teoretice și practice necesare supraviețuirii și dezvoltării în mediul respectiv, și este programat să-și orienteze intelectual utilizatorul, printr-o serie de povești interactive, spre o viață guvernată de sens („interesantă“ este adjectivul folosit în carte), pentru a-l ajuta să devină un membru pe deplin funcțional al societății. Surprinzător e că cea mai importantă calitate considerată necesară pentru a duce o viață „interesantă“ este atitudinea subversivă față de ordinea socială și politică existentă. Atâta vreme cât această subversiune este generată de principiile sănătoase instilate de abecedar în utilizator, ea va tinde să corecteze aberațiile care amenință să deturneze societatea de pe un traseu conform cu aceste principii.

 

Articol de Florin BICAN, scriitor

Articolul integral poate fi citit în numarul 6-7, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului.