Cu proiecte (adică variante date spre consultare) de planuri‑cadru în faţă, şcoala noastră îşi face curaj că va scăpa de relele care o fac de ani de zile să fie prost văzută în societate, criticată şi de salariaţii ei, şi de beneficiari, şi de cei care o frecventează şi până la urmă îi devin absolvenţi. Curajul este alimentat de iluzia propagată cu însufleţire că şcoala are nevoie de două lucruri ca să meargă bine şi să fie aşa cum trebuie: de discipline opţionale şi de lecţii făcute interdisciplinar.
Cam acesta a fost şi imboldul care a alimentat participarea la procesul de consultare publică privind propunerile de plan‑cadru pentru liceu, filiera teoretică, organizat de Ministerul Educației Naționale și de Institutul de Științe ale Educației. Din consultare a rezultat un raport eventual de luat în seamă în continuarea demersului de realizare a planurilor‑cadru în discuţie. De altfel, iniţiatorii precizează „că obiectivul consultării publice a fost crearea unui spațiu de reflecție și de dezbatere pentru decidenți, practicieni, experți educaționali și pentru alți actori interesați cu privire la trei variante de planuri‑cadru pentru liceu, filiera teoretică. În egală măsură, consultarea a oferit un cadru de evaluare a principiilor și criteriilor fundamentale care stau la baza proiectării noului curriculum național“. Altfel zis, planurile‑cadru le vor stabili până la urmă cei în măsură să le stabilească, pentru că sunt calificaţi în acest sens, ceilalţi putând să aibă nu mai mult decât păreri, mai ales dacă ei activează în cicluri de învăţământ sub cel la care se referă planurile‑cadru supuse acum consultării sau dacă sunt actuali elevi (nu pe ei îi privesc aceste planuri‑cadru şi, în general, nu competitorii îşi stabilesc regulile după care joacă sau le stabilesc eventual la miuţe). Rău este că experții în educație, formatorii, cercetătorii și cadrele didactice universitare au între participanţi o pondere care i‑a situat la „alte categorii profesionale care au răspuns la chestionar într‑un număr mult mai redus“. Îngrijorează participarea insignifiantă a universitarilor (în proporţie de 1,4% din repondenţi), în condiţiile în care ei reclamă foarte mult nivelul slab al absolvenţilor de liceu care vin în universităţi. În funcţie de rezidența repondenţilor, mult mai mulţi sunt cei din mediul urban, deşi la ora actuală şi de mult timp şcoala din mediul rural se află în criză şi aceasta ar fi de aşteptat să provoace frământări, discuţii. Tot în măsură extrem de mică s‑au pronunţat persoane din afara sistemului de educație (0,8%), contrar impresiei că „la învăţământ se pricepe toată lumea“ şi că „şcoala ne interesează pe toţi“. Indiferent de participare, majoritară apare opinia potrivit căreia „schimbarea planurilor‑cadru de liceu este oportună“. Elevii și părinții o doresc mai mult. Profesorii par mai rezervați.
Găsită în general ca necesară, schimbarea care să îmbunătăţească şcoala este identificată în consultări precum cea de faţă, ca şi în dezbateri, sondaje, discursuri, programe etc. prin introducerea unor „alte discipline“, „altfel predate“ decât în prezent. Chiar confruntarea celor trei variante de planuri‑cadru supuse analizării de către publicul larg se învârteşte insistent (nu numai în consultarea actuală) în jurul posibilităţii de alegere a disciplinelor şi de combinare a lor. Nemulţumiţi de câtă carte şi cu ce rezultate „se face“ şi „se învaţă“ astăzi, mulţi oameni vor „altceva“ şi „altfel“. Atitudinea aceasta apare ca tentantă, pentru că poate fi socotită şi vizionară, şi curajoasă, şi activistă cum dă bine acum, aşa că este rapid asumată, răspândită. În focul ofensivei, „transdisciplinar“ devine totuna cu „interdisciplinar“, autonomia şcolii se reduce la libertatea de a stabili disciplinele de studiu, iar formula absolut normală „curriculum la dispoziţia elevului din oferta şcolii“ este găsită, în funcţie de perspectivă (a elevilor sau a şcolii), revoluţionară sau irealizabilă. Sunt căutate cu obstinaţie legarea şcolii de realitate (de fapt, numai de treaba lucrată practic), învăţatul de plăcere (confundat cu lipsa grijii faţă de ceea ce ţine de mersul la şcoală) şi creativitatea (găsită sinonimă cu a scrie sau a spune orice te taie capul), considerându‑se că pentru acestea este necesară „omorârea“ disciplinelor clasice şi crearea unora cât mai „contorsionate“ onomastic fără să spună nimic, multe fiind lipsite de conţinut. Astfel de discipline sunt considerate opţionale şi pentru ele se cere loc substanţial în orar. De fapt, locul lor este extracurricular: la cerc, la cenaclu, la clubul elevilor, la Şcoala Altfel şi, mai ales, fără să consume din orar. În general, astfel de teme nici nu au de ce să se întindă pe durata unui an şcolar întreg, multe fiind epuizabile în câteva ore dispuse în câte o lună, o jumătate de semestru, cel mult, având în vedere şi nivelul la care se desfăşoară (liceu), şi orizontul asupra temei al cadrelor didactice. Astfel s‑ar face loc în orar disciplinelor clasice, de bază, cu adevărat utile în viaţă. Acestea trebuie să rămână dominante şi prioritare. Ele sunt necesare cu pondere solidă pentru că în absenţa lor tocmai abordările opţionale, interdisciplinare (mult doritele discipline „altfel“) nu sunt posibile. Loc pentru ele s‑ar găsi (eterna problemă „când să mai merg şi la…, când am şase ore pe zi?!“), dacă nu ar exista obsesia ponderii lor în planul‑cadru şi a introducerii în orar şi dacă programele disciplinelor într‑adevăr de pus în orar ar fi nu numai aerisite, ci şi consistente. S‑ar diminua şi temele pentru acasă, s‑ar atenua şi obsesia meditaţiilor, s‑ar câştiga timp şi pentru ceva făcut de plăcere.
Florin ANTONESCU