O vorbă care a făcut carieră în lumea educației de la noi (unii cred că face și impresie) este aceea că „nu schimbi regulile în timpul jocului”. Doar apelul la cuvântul „predictibil” ce-i mai face concurență în folosire (chiar dacă inadecvat). A schimba regulile în timpul jocului, în chestiuni care țin de problematica școlii, e considerat ceva de rău. Dar iată că nu întotdeauna. În condițiile actuale, suntem conduși să devenim convinși că e ceva salvator.

***

Mărirea normelor de predare ale cadrelor didactice, trecerea unor directori de unități de învățământ și inspectori la catedră, mărirea efectivelor de elevi, comasările de școli, toate afectează încadrările, al căror mecanism pentru anul școlar 2025-2026 era pornit de mult și se găsea la punctul culminant în momentul decretării măsurilor în discuție: ordinul „pentru aprobarea Metodologiei-cadru privind mobilitatea personalului didactic de predare din învățământul preuniversitar în anul școlar 2025-2026” (Ordinul 7495) datează din 02.12.2024.

***

Intervenția intempestivă în problema încadrărilor are ca obiectiv mai mult declarat și mai puțin calculat „să se termine cu mulțimea atât de mare a orelor la plata cu ora”; în subsidiar, „să se termine cu atâția suplinitori”.

În acest fel, este oficializată, generalizată, așezată ca dominantă considerarea suplinitorilor drept o apă și-un pământ, niște „necalificați”, de care sistemul de învățământ trebuie să se debaraseze. Astfel, sinonimia suplinitor – necalificat, care se mai întâlnea prin mass-media și prin dialoguri de metrou, a primit consfințire.

***

Orele „la plata cu ora” din învățământ pot fi considerate un fel de echivalent al bonusurilor din alte domenii. Mecanismul, în funcțiune de mulți ani, este intrat în reflex: salariul este cât este, nu neapărat mulțumitor și, în orice caz, limitat, însă câștigul devine convenabil și, pe deasupra, ocolește restrângerile bugetare, prin surse extrasalariale. Ele pot să scape atenției publice și, uneori, calculelor.

Se fac vreo treizeci de ani, de când chiar dinspre Ministerul Educației era adresată soluția față de nemulțumirile salariale „colegii să se orienteze și spre o plată cu ora”. Cât privește orele ținute pentru a fi date la suplinire (legal, nimic de zis, pentru că metodologiile pot fi completate, modificate etc.), practica e, nu doar „vorba-aceea”, ci în mod real, din secolul trecut.

***

Profesorilor titulari li se dau asigurări că li se vor găsi ore pentru normele majorate. Mai în treacăt, mai subînțeles, li se reamintește că titulari sunt „ai sistemului”, nu ai unei școli anume și nu la o disciplină de învățământ anume (deși, referitor la disciplina de învățământ, diploma de studii poate face discutabilă completarea normei cine știe cum). Scurt spus, ceva, undeva li se va da.

Situațiile previzibil a fi create în aceste condiții sunt pe cale să reactualizeze, multiplicată, o situație cică reală, tot din secolul trecut, din anii aceia în care unii tot consideră că am avut un învățământ mai bun decât cel prezent. Se zice că un inspector școlar i-a zis dezamăgit unei profesoare nemulțumite de felul cum îi rezolvase cererea de completare a normei, dându-i câteva ore de o limbă străină la care erau ore disponibile, profesoara fiind însă de altă limbă străină: „Doamnă, eu am vrut să v-ajut… Sunteți profesoară de limbi moderne?! Atunci, ce nu vă convine?! Mergeți și predați orice limbă modernă la care se găsesc ore!”

***

Din aceeași categorie, în același context al restrângerilor, înglobarea unui departament de limba română și lingvistică generală într-un departament de limbi și literaturi slave amintește de o situație tot de acum patruzeci și ceva de ani, auzită de la cel în cauză. Un student (pe atunci) din nu mai știu ce țară nord-europeană a cerut, de la facultatea lui, un loc undeva la ceva cursuri de vară de limba cehă. A primit răspuns că nu mai sunt locuri disponibile cum a cerut el, dar a fost îndrumat spre București, la cursurile de vară de limba română, spunându-i-se că e „o limbă asemănătoare, tot slavă”.

Și, cumva, tot din urmă cu mai bine de patruzeci de ani și tot dintr-o vreme a restrângerilor și, mai ales, a constrângerilor: un reputat universitar, vorbind cu studenții, zicea că, în niciun caz, nu e normal să se producă restrângeri; dimpotrivă, ar trebui extinderi, cum ar fi să se înființeze o catedră (cum se numeau atunci departamentele) exclusiv dedicată lui Eminescu – „Catedra Eminescu”. Peste timp, se pare că, pe câte undeva, pentru limba română însăși se pune problema dacă să mai aibă un departament dedicat.