Știe să moară pentru Dumnezeu numai acela care a știut să trăiască pentru Dânsul. Așa au trăit Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Acesta din urmă afirma: „De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine“ (Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2014, Gal. 2, 20). Dar Hristos trăia în Pavel pentru faptul că și Pavel trăia pentru și în Hristos. Ambii trimiși au trăit, propovăduindu-L pe Hristos „Cel răstignit, mort și Înviat“. Amândoi au murit pentru Hristos. Afirmația inițială parafrazează cuvintele marelui istoric Nicolae Iorga: „Știe să moară pentru Țară numai acela care a știut să trăiască pentru dânsa“.
Brâncovenii au trăit și au murit pentru Domnul și pentru Țară. Dacă Hristos, ca Om, a gustat durerea morții mai mult decât toți oamenii (Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea Omului, Editura Omniscop, Craiova, 1993, p. 317), căci El a trăit moartea tuturor (Ibidem, p. 316), atunci Domnitorul Țării Românești, Constantin Brâncoveanu, poate fi numit Martirul martirilor, căci el și-a jertfit lui Hristos-Dumnezeu nu numai propria viață, ci și pe a celor patru fii și a sfetnicului Ianache și a trăit moartea fiecăruia dintre ei. Prin martiriul lor, din ziua Adormirii Maicii Domnului a anului 1714, de la Constantinopol, au dobândit Sfințenia de la Dumnezeu, iar Biserica a recunoscut aceasta prin actul canonizării din anul 1992.
Asemenea Sfinților Brâncoveni, care au urmat pilda Jertfei dumnezeiești – a Tatălui care Și-a dat Unicul Fiu spre Jertfă (Cf. In. 3, 16) și a Fiului care S-a adus pe Sine Jertfă pe Cruce pentru mântuirea oamenilor (Cf. Gal. 2, 20) – Horea, „Regele Daciei“ (Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, p. 166) (prezentat poporului de către autoritățile imperiale: „Împăratul vostru“ sau „Regele vostru“ (Nic. Densușianu, Revoluțiunea lui Horia în Transilvania și Ungaria 1784-1785, tipografia Românul, București, 1884, p. 419)), a fost încununat în batjocură cu o coroană de nuiele (Ibidem;) și apoi frânt sub roată, iar trupul lui sfârtecat și împărțit în cele patru zări (Ștefan Pascu, Războiul țăranilor din 1784 de sub conducerea lui Horia, Cloșca și Crișan, 1957, p. 48), adică în chipul crucii.
Astfel, și el a devenit martir, în Transilvania anului 1785, la 71 de ani după jertfa Sfinților Brâncoveni. Așa îl evocă marii cărturari de la Nicolae Densușianu (Nic. Densușianu, Op. cit.) și Pr. Ioan Lupaș (I. Lupaș, Răscoala țăranilor din Transilvania la anul 1784, Cluj, 1934) la I. Fruma (I. Fruma, Horea, procesul și martiriul său, Editura Dacia Traiană SA, Sibiu, 1947) și David Prodan (David Prodan, Răscoala lui Horea, vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984, p. 498) și apoi până-n contemporaneitate la Ioan Aurel Pop (Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Op. cit., p. 166).
Tot așa îl mărturisește în evlavia sa poporul, care merge în fiecare an în pelerinaj, din Albacul Munților Apuseni la biserica din localitatea Olănești, în ziua de sărbătoare închinată Sfântului Pantelimon, pentru a se ruga în lăcașul construit de meșterul Horea (http://bit.ly/pelerinajulmotilor).
Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, devenită revoluție, a avut pe lângă caracterul național și social și unul religios, întrucât nobilii maghiari erau constrânși să treacă de la Catolicism la Ortodoxie prin Botez, iar fiicele lor să se cunune cu fiii iobagilor români, pe de o parte; pe de altă parte, românii din mai multe sate, care fuseseră siliți anterior să accepte „unirea cu Roma“, au revenit la Ortodoxie (Florin Constantiniu, O Istorie Sinceră A Poporului Român, Univers Enciclopedic, București, 2002, p. 181; și Dr. Ioan Lupaș, Revoluția lui Horia, Cartea Românească SA, București, 1924, p. 81 și 82; Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, p. 154; D. Prodan, Răscoala lui Horea, vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979, p. 536).
Din această perspectivă, Răscoala lui Horea seamănă cu Răscoala Sfântului Sofronie de la Cioara (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, EIBMBOR, București, 1981, p. 393), adică a fost o luptă (o rezistență) împotriva uniației, iar martiriul lui seamănă cu cel al Sfântului Atanasie Todoran, frânt și el sub roată cu mai bine de două decenii înainte, în 1763 (Ibidem, p. 398).
Dacă românii s-au jertfit, ei înșiși, pentru credință și pentru neam, atât de-a lungul vremii, cât și în timpul răscoalei, nobilii maghiari catolici, asupritori până atunci (și ulterior), au fost „docili“ și de frica morții au trecut la Ortodoxie, ratând, astfel, posibilitatea de a fi martiri ai Bisericii Romano-Catolice.
Jertfa lui Horea și sacrificiile tuturor românilor au izvorât dintr-o credință puternică într-o „lege strămoșească“: „Vă dăm holdele noastre, vă dăm brațele noastre, vă dăm trupul nostru, dar nu vă dăm credința noastră“ (Părintele Justin Pârvu, Ce a făcut străinătatea din bietul român?, în Atitudini nr. 16, aprilie 2011; http://bit.ly/strainatatea). Astfel, Horea a murit mărturisind Ortodoxia.
„Legea strămoșească“ însă era împletită cu dragostea de neam: „Eu mor pentru națiunea mea“, a strigat Horea (Cf. Ștefan Pascu, Op. cit., p. 50). În Evanghelia Judecății de Apoi, Mântuitorul revelează că orice faptă a omului săvârșită față de aproapele său (fie bună ori rea) se răsfrânge și asupra Sa: „…întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut“ (Mt. 25, 40;). Murind pentru neam, Horea a murit pentru Hristos, întrucât există o „prezență tainică a lui Hristos în frații Săi prea mici“ (Cf. Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Taina Crăciunului este taina iubirii milostive și smerite a lui Dumnezeu, Pastorala de Crăciun – 2012), pe de o parte.
Pe de altă parte, poporul român s-a născut creștin, iar valahii ardeleni, identificându-se cu ortodoxia, erau considerați schismatici de către maghiarii catolici. Dacă neamul românesc s-a identificat cu ortodoxia, atunci jertfa lui Horea pentru neam însemna apărarea credinței neamului. Deci jertfindu-se pentru nați-unea sa, Horea se jertfea și pentru credința neamului său; iar din neamul său făceau parte nu numai contemporanii, ci străbunii și, deopotrivă, urmașii.
Prin această ofrandă adusă lui Dumnezeu și neamului său, Horea a împlinit cuvântul Mântuitorului: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi” (In. 15, 13). În același sens, a adus o mărturie și cronicarul maghiar Francisc Szilagyi, care scria: „Istoricul imparțial trebuie să mărturisească că dânsul (Horea) a purtat pe inima sa soarta poporului său și eliberarea lui…“ (Cf. Nic. Densușianu, Op. cit., p. 454). De asemenea, Nicolae Densușianu afirma: „Toți trei (Horea, Cloșca și Crișan, n.n.) fură victimele sentimentului național, toți trei își sacrificară viața pentru fericirea poporului“ (Ibidem, p. 455).
Așadar, asemenea martiriului Sfintei Ecaterina, frântă și ea sub roată, în anul 305, în Alexandria Egiptului, martiriul lui Horea a fost pentru mărturisirea dreptei credințe; dar la aceasta se adaugă și dragostea de neam. Virtuțile creștine sunt: credința, nădejdea și dragostea; cea mai mare dintre acestea este dragostea. Horea a murit deopotrivă pentru „credința strămoșească“ și din dragoste pentru neamul românesc. Iar martiriul – Botez al sângelui – șterge orice păcat, oricât de mare sau de greu ar fi și implică sfințenia.
Hristos a fost trădat, pentru 30 de arginți, de cel pe care și-l apropiase, făcându-l ucenic și prieten: Iuda, și pentru care Se Întrupase și avea să Se jertfească pe cruce. Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu a fost trădat, pentru tronul Țării Românești, de rudele de sânge: familia Cantacuzino. Horea a fost trădat, pentru 300 de galbeni, tocmai de către români (unii chiar rude de sânge cu el, alții preoți greco-catolici cu credincioși de-ai lor (http://bit.ly/rascoala)), dintre aceia pentru care el însuși fusese la Viena pentru a-i reprezenta în fața împăratului și pentru a le cere drepturile: „Să nu mai fie nemeșie, să nu mai fie iobăgie“. Tot pentru ei, pentru a nu mai fi iobagi, a pornit răscoala; iar în cazul reușitei acesteia, ei înșiși, trădătorii, s-ar fi bucurat de roadele ei.
Pe toți aceștia, Horea i-a iertat cu toată inima, după cum este menționat în Testamentul lui, scris de preotul Nicolae Rațiu din Maerii Albei Iulia și înmânat contelui Iankovits (Ibidem, p. 456). Prin aceasta, el s-a asemănat Mântuitorului, Care, pe cruce fiind, i-a iertat pe cei care L-au răstignit: „Doamne, iartă-i, că nu știu ce fac!“. Aceeași atitudine a avut-o și Brâncoveanu față de Ștefan Cantacuzino, care l-a trădat: „Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui. Dacă sunt însă fructul răutății omenești, pentru pieirea mea, Dumnezeu să-i ierte pe dușmanii mei…“ (Prof. Radu Ștefan Vergatti, Constantin Vodă Brâncoveanu și familia Cantacuzino, în Constantin Brâncoveanu (1688-1714), Studii și Cercetări Academice, Coordonatori: Pr. Prof. Ioan Moldoveanu, Pr. Ion Andrei Țârlescu, Editura Trinitas a Patriarhiei Române, București, 2015, p. 272).
Trădător al lui Horea și implicit al tuturor românilor iobagi a fost și Iosif al II-lea, care inițial a promis țăranilor că le va ușura necazurile, afirmând că „datoria statului este să apere pe bietul țăran față de volnicia tiranică a feudalilor“ (Dr. Ioan Lupaș, Op. cit., p. 76). Apoi a ordonat guvernului ardelean să apere pe iobagi contra tuturor asupririlor și prigonirilor nemeșești, dar oligarhia ardeleană a împiedicat executarea dispoziției de la Viena (Ibidem, p. 77). În plus, „cu prilejul audienței (prime, n.n.) din 1780, Horea a înaintat și o petiție latinească, scrisă de agentul Ștefan Francisc Enyedi, la care îl îndrumase însuși împăratul și în care afirma că nu se mai poate întoarce acasă, dacă nu se face dreptate poporului care l-a trimis“ (Cf. Ibidem, p. 76 și 77).
Dintre toate acestea și din purtarea „prea grațioasă a monarhului“ față de iobagi, cu ocazia călătoriilor sale prin Transilvania, în contrast cu lipsa de atenție față de nobilimea maghiară, „țăranii români au înțeles că la Viena este un împărat milostiv, care vrea să le facă dreptate și să-i scape de iobăgie, dar domnii din Ardeal împiedică înfăptuirea acestui gând împărătesc, care era identic cu vechea lor dorință de libertate“ (Cf. Ibidem, p. 77). În fine, în primăvara anului 1784, cu prilejul celei de-a patra audiențe, care a fost ultima, Horea, după ce a expus plângerile moților, l-a rugat pe împărat să-i elibereze pe români de iobăgia ungurilor, căci altfel se vor răscula singuri pentru a-și câștiga libertatea (Cf. Nic. Densușianu, Op. cit., p. 111). La cuvintele acestea, împăratul ar fi zis către Horea: „Faceți-o!“, iar Horea ca semn de gratitudine a căzut la picioarele lui (Cf. Ibidem;). Toate acestea (gânduri și simțăminte, cuvinte și fapte) împletite cu oprimarea și nedreptățile la care erau supuși românii au dus la declanșarea răscoalei.
Însă, în urma înfrângerii răscoalei, împăratul poruncea contelui Anton Jankovits, în pofida tuturor așteptărilor românilor, printr-un bilet din 10 ianuarie 1785, să-i trimită pe cei „doi răufăcători, ca instigatori ai acestei răscoale, în acele sate unde au săvârșit cele mai mari nelegiuiri, să-i arate poporului de jos și părtașilor amăgiți de ei ca o pildă de care să se sperie“ (Ștefan Pascu, Op. Cit., p. 46); prin același bilet, împăratul arăta că luase deja hotărârea pedepsei cu moartea: „Într-o zi care urmează să se anunțe și într-o localitate mai importantă unde să poată fi adusă o mare mulțime de iobagi și unde mai sunt încă cele mai neliniștite capete, să lase să fie executați“ (Ibidem, p. 48).
În opoziție cu atitudinea lui Iosif al II-lea, Horea și-a arătat loialitatea față de împărat prin cel puțin două decizii. Prima o constituie porunca de a înceta răscoala când au venit trupele imperiale (Cf. Nic. Densușianu, Op. cit., p. 394-395), cu motivația că el nu a inițiat-o împotriva împăratului, ci a nobilimii maghiare (Cf. Ibidem, p. 183); a doua: în fața morții, după ce i-a fost zdrobit genunchiul piciorului drept, a vrut să spună ceva, dar „atunci o lovitură îndreptată asupra pieptului i-a sufocat cu totul cuvintele“ (Ibidem, p. 459;), „ca să nu mai poată vorbi“ (Ibidem, p. 458). Potrivit unei tradiții, Horea ar fi vrut să mărturisească faptul că împăratul l-a pus să se răscoale. Însă pe timpul anchetei el nu a divulgat acest adevăr.
Un alt factor care a dus la înfrângerea românilor răsculați a fost Ierarhul sârb Ghedeon Nichitici, care a fost trimis de la Sibiu în Munții Apuseni, de către guvernul ardelean (condus de baronul sas Samuel von Brukenthal), „pentru potolirea răscoalei lui Horea“ (Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Op. cit., p. 506). De aceea, românii ardeleni au cerut, ulterior, un Vlădică „de legea noastră și din neamul nostru“, pentru a avea pe cineva care să le reprezinte dorințele. Un astfel de vlădică a apărut în secolul ce a urmat: Mitropolitul Andrei Șaguna.
Prin vinderea căpeteniilor răscoalei, acestea au fost martirizate, dar odată cu ei a fost ucis, pentru o vreme, și scumpul vis de libertate al asupriților iobagi români.
Gestul și tăria actului martiric al lui Horea aveau obârșia în Izvorul Jertfei Supreme – Hristos, cu care era unit prin Tainele Sfintei Spovedanii și Sfintei Cuminecături, oferite prin preotul ortodox Nicolae Rațiu, atât în timpul vieții, cât și înainte de execuție (Dr. Ioan Lupaș, Op. cit., p. 88).
În privința lui Crișan, autoritățile vremii au afirmat că acesta s-a sinucis, spânzurându-se, în celulă. Posibilă este și varianta (ipoteza) în care Crișan să fi fost omorât în bătaie în celulă pentru ocări aduse soldaților care-l păzeau, dar pentru ca autorii să nu fie pedepsiți de superiori (care voiau o pedeapsă și o moarte exemplare, care să fie înspăimântătoare pentru popor), atunci i-au înscenat acestuia sinuciderea (Cf. Dr. Aurel V. David, Psiho-Sociologia măreției și tragediei lui Horia, p. 24).
Autoritățile imperiale ordonaseră blocarea granițelor cu Țara Românească și Moldova pentru ca răsculații și capii acestora să nu primească ajutor din celelalte două țări valahe, dar și pentru a împiedica fuga răsculaților ori a căpeteniilor dincolo de granițele Imperiului, la sud și est de Carpați (Cf. Ștefan Pascu, Op. Cit., p. 46), ceea ce arată unitatea de neam, de limbă și de credință a locuitorilor din interiorul și exteriorul arcului carpatic.
Deși răscoala a fost biruită, iar Horea și Cloșca au fost frânți sub roată, în 28 februarie 1785, totuși, după aproape o jumătate de an, în „22 august, Iosif al II-lea a abolit servitutea corporală în Transilvania și a acordat țăranilor dreptul de liberă strămutare“ (Florin Constantiniu, Op. cit., Univers Enciclopedic, București, 2002, p. 182); prea puțin și prea târziu pentru o asemenea jertfă, căci, în 1781, împăratul Iosif desființase iobăgia în Boemia, Moravia și Silezia, ca să înceteze odată peste tot locul această degradare și sclavie a omenirii (Cf. Dr. Ioan Lupaș, Op. Cit., p. 77). În 1783, împăratul a luat aceeași măsură și pentru Transilvania, dar ea nu s-a aplicat.
Iobăgia a fost desființată în Transilvania abia în 1849 (Cf. N. Bocșan, Transilvania, Perioada neoabsolutismului. 1849-1859, în Istoria Românilor, vol. VII, tom I, Constituirea României Moderne, Editura Enciclopedică, București-2003, p. 710), în urma unei alte mișcări populare a lui Avram Iancu. Ecoul răscoalei lui Horea a ajuns până în Franța, unde viitorul revoluționar francez Jacques Brissot, membru al grupării girondine, îi scria împăratului Iosif al II-lea, cerând dreptul la autodeterminare al poporului român (Cf. Mihai Manea, Adrian Pascu, Bogdan Teodorescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până la Revoluția din 1821, manual pentru clasa a XI-a, Editura didactică și pedagogică, RA, București-1998, p. 380; și Cf. Leonore Loft, Răscoala țărănească din Transilvania din anul 1784, Brissot și dreptul la revoltă: o notă de cercetare, art. în Revista de Studii Istorice Franceze, 1991. În prima notă a articolului este menționat faptul că scrisoarea a fost publicată la Dublin, anonimă.). Abia la sfârșitul Primului Război Mondial, președintele W. Wilson, în Declarația din Congresul SUA, menționa principiul autodeterminării popoarelor (Declaratia președintelui W. Wilson în fața Congresului din 8 ianuarie 1918).
Sângele vărsat al românilor în toate timpurile a întărit credința „în legea strămoșească“ și conștiința unității de neam. Neamul românesc a dăinuit în istorie, în pofida tuturor vicisitudinilor, datorită jertfelor de sânge ale înaintașilor noștri, dar și datorită suferințelor intelectualilor și scriitorilor, care, începând cu secolul al XV-lea, au îndurat pentru ideile lor închisoarea și surghiunul (Cf. Ioan Lupaș, Istoria Unirii Românilor, București, 1937). Prin toate acestea și multe alte evenimente a fost pregătită Unirea de la 1 Decembrie 1918. Din nefericire, astăzi, majoritatea românilor nu mai este dispusă la jertfă și nici măcar să trăiască în normalitate. De aproape trei decenii, neamul românesc a primit în Dar de la Dumnezeu un alt popor român. Însă acest neam a refuzat Darul lui Dumnezeu. Neamul românesc (și orice neam) poate dăinui numai prin împlinirea voii lui Dumnezeu, dar din cauza păcatului, orice neam poate pieri, după cum au pierit marile imperii.
Anul acesta se împlinesc 234 de ani de la Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan și se cuvine o rememorare a jertfelor lor și a tuturor celor asemenea lor care au plătit cu prețul vieții ori al libertății.
Dacă preotul bisericii din localitatea Mesteacăn (jud. Alba) de la finele veacului al XVIII-lea a binecuvântat începutul acțiunii lui Horea (Cf. Dr. Ioan Lupaș, Op. Cit., p. 81) (iar apoi s-a implicat în răscoală pentru că ea însăși, preoțimea, făcea parte din națiunea necăjită și asuprită), atunci e în rânduiala firii ca un preot să binecuvânteze, cu o rugăciune liturgică, rememorarea unui eveniment – Act Martiric – din Istoria Neamului Românesc: „Binecuvântarea Domnului să fie peste voi, cu al Său har și cu a Sa iubire de oameni totdeauna acum și pururea și în vecii vecilor! Amin“. (Cf. Liturghier, Editura Institului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București – 2012, p. 199)
Pr. Marian SAVA
