Hibernarea sindicală s-a încheiat? Îmi place să cred asta!
Fenomenul nu a fost legat de anotimp sau de evenimente astrale. S-a întâmplat pur și simplu. Interese individuale sau de grup, ingerințe politice și/sau economice au diminuat incisivitatea organizațiilor sindicale. Extrem de prezente în anii ’90 și mai absente în vremea din urmă, mai ales în timpul guvernării Băsescu (Boc?)! Nici în timpul guvernării Ponta nu au prea avut de luptat. Probabil pentru că au primit mai mult decât erau pregătite să ceară.
Aflăm că acum, în preajma Paștelui, sindicatele din Educație (câte or fi ele!) au protestat la sediul Guvernului.
Bun! Sindicatele nu au altceva de făcut decât să lupte pentru drepturile angajaților pe care îi reprezintă.
Rateurile și… hai să le zicem stângăciile organizatorice au diminuat semnificativ și încrederea membrilor, și mai ales numărul acestora. Legea Funeriu a trecut fără proteste semnificative. Unele partide au declarat că după venirea la putere vor opera corecții radicale. Au fost la putere și au făcut figurație în legătură cu acest subiect. Sindicatele nu au mișcat în front! La tăierile de salarii s-a protestat cu celebrul dans al pinguinului. După care sindicatele s-au dus la culcare și au așteptat cuminți votul populației.
Austeritatea, impusă aiurea, a lăsat instituțiile de învățământ din România fără salariul de merit, fără fondul de premiere (ce reprezenta 2% din fondul de salarii), fără norma didactică de predare de 16 ore pentru profesorii cu gradul didactic I și 25 de ani vechime și fără posibilitatea de pensionare anticipată. Toate acestea s-au dus pe Apa Sâmbetei, dintr-un condei, fără ca cineva să declanșeze vreo grevă sau niscai proteste cu impact real în viața publică. Guvernanții (de atunci!) au făcut, iar sindicatele… au tăcut. Așa a fost scenariul!
După ce balaurul a fost anihilat în urma unui vot popular extrem de clar, sindicatele au mai prins curaj și au început să-și facă auzită vocea. S-a revenit la norma didactică de predare de 16 ore pe săptămână, într-o variantă șmecherească. Dar s-a revenit!
S-au recuperat restanțe de plată, conform unor hotărâri judecătorești. În aparență, mai mult la inițiativa Guvernului Ponta decât la presiunea sindicatelor. Dar s-au recuperat!
Lucrurile se petreceau în liniște (socială!). Guvernul – acela care a fost – dădea ceva și sindicatele acceptau.
Acum, după ce tehnocrații au ocupat Palatul Victoria, lucrurile au revenit pe un făgaș cunoscut. Guvernul – acesta care este – ne spune că nu are bani. Că nu se poate! Că nu există resurse etc. Sindicatele încep să se agite. Adică să protesteze. Și ceea ce nu s-a mai văzut de mult s-a întâmplat pe 18 aprilie. Sute de sindicaliști din sistemul național de educație au manifestat în Piața Victoriei.
După mulți ani de letargie, liderii de sindicat – unii dintre ei nou aleși – și-au redescoperit menirea. Lupta pentru apărarea drepturilor membrilor organizațiilor pe care le reprezintă a revenit în actualitate. Protestul lor a vizat nu numai dezastrul pe care ordonanța de urgență ce urma să reglementeze salarizarea l-ar fi introdus în sistem, dar și o serie de aspecte legate direct de calitatea actului educațional. Scăderea salariilor unor categorii de cadre didactice, consfințea inechități grave între diferite categorii de salariați. Adică – tehnocratic vorbind – actualul guvern propune menținerea situației în care un profesor debutant are o remunerație mai mare decât un profesor cu gradul didactic I, vechime mai mică de 6 ani. Bravo!
Concentrarea pe salariile mici distruge o ierarhie clădită prin promovarea unor examene și acumularea unor credite profesionale transferabile. Ghinion?! În concluzie, sindicatele au decis că ar fi momentul să sesizeze, cu fermitate, guvernul că actualul sistem de salarizare în învățământ este nemotivant.
Nemulțumirile exprimate au vizat și modul arbitrar de stabilire a costului standard per elev, preșcolar etc. Cuantumul fixat are la bază doar elemente identificate de Ministerul Finanțelor Publice, fără vreo legătură cu nevoile reale de finanțare a învățământului. La fel trucul inclus în metodologia de alocare face parte din șmecheriile dâmbovițene. Sumele excedentare se retrag de la școlile cu performanțe și se redistribuie celor cu deficit.
Guvernul a mai fost sesizat că există încă zone în care autoritățile locale nu decontează integral cheltuielile pentru naveta cadrelor didactice/didactice auxiliare. Așa cum prevede legea! Și nimeni nu pare a se sinchisi de acest lucru. Primarii din unele localități „nu iubește profesorii”. De aici, șmecherii, contre și obstrucții. Cei care veghează la aplicarea legii au, de multe ori, preocupări mai serioase și nu se împiedică de niște sute de lei amărâte datorate cadrelor didactice…
Au mai dorit dumnealor sindicaliștii să sesizeze onor Guvernul că se înregistrează o creștere alarmantă a numărului de agresiuni fizice și verbale asupra personalului didactic săvârșite de elevi și de părinții acestora. Că nu există un cadru legal suficient care să protejeze educatorii față de astfel de acțiuni. În timp ce drepturile elevilor au fost extinse spre limite – inacceptabile în unele cazuri –, drepturile profesorilor au fost diminuate sub limita decenței.
S-a mai vorbit despre programele școlare. Despre decizii luate ad-hoc și aiurea, fără nicio legătură cu realitatea și cu nevoile reale de educație ale tinerei generații. Dezbaterile publice se organizează pentru a amăgi prostimea. Subiectele, propuse discuției, sunt promovate fără să se schimbe nicio virgulă în urma consultării populației.
Tehnocrația, reprezentată de exponenții ei cei mai de seamă, a mai fost întrebată de ce profesorii cu vechime de 34 de ani nu se pot pensiona cu 3 ani înainte de împlinirea vârstei standard fără diminuarea cuantumului pensiei. Și pentru ca lucrurile să fie în conformitate cu evoluția liniară a societății noastre democratice, s-au mai formulat întrebări referitoare la supraîncărcarea activității personalului didactic și nedidactic, birocratizarea excesivă și câte și mai câte năzbâtii li se cer angajaților din sistem. Fără remunerație și fără alte compensații. Păi… așa-i la noi!
În paralel cu timidele proteste sindicale (totuși, de apreciat!) am urmărit știrile internaționale. Am avut surpriza să constat că în Franța – „sora noastră mai mare” – președintele republicii, într-o încercare de a recupera popularitatea pierdută, a reușit să impună partidului de guvernământ creșterea salariilor cadrelor didactice. Cu sume între 1200 și 800 de euro anual. Nu cred că e ceva foarte mult. Pentru ei! Gestul este însă unul semnificativ. La fel și reacțiile opiniei publice. Oamenii, chestionați în stradă de reporteri ai televiziunilor, se declarau de acord cu deciziile luate. Din intervențiile lor a rezultat că sunt conștienți de faptul că „profesorii sunt plătiți destul de prost, cu toate că activitatea lor este extrem de importantă”.
Și președintele nostru este în cădere liberă în sondaje. Mă îndoiesc însă că – deși profesor fiind – și-ar asuma susținerea unei reforme radicale privind salarizarea în sistemul național de educație. Deși are guvernul lui și partidul lui… În plus, mi-e teamă să îmi imaginez ce răspunsuri ar putea fi colectate pe cheiul Dâmboviței în legătură cu un astfel de subiect.
Nu știm nici ce reacție va avea Julien față e revendicările sindicale.
Putem să ne păstrăm un optimism moderat și să așteptăm evoluții similare cu cele din Hexagon. Vive la France!
Ioan ARDELEANU
Tribuna Învățământului